Archive for the ‘Timp’ Category

h1

Contact cu solul

aprilie 16, 2018

M-am uitat la piesă așa cum nu m-am uitat decât la Zbor deasupra unui cuib de cuci, poate. Era despre Alzheimer, un personaj care află destul de devreme că are gena care va declanșa boala, evoluția bolii, transformările din familie, suferința fiecăruia, degradarea…

Însă era de o tristețe teribilă. Și reală, la urma urmei. Poate că e o ficțiune, însă unele ficțiuni sunt atât de mult parte din ceea ce ni se întâmplă, ceea ce li se întâmplă oamenilor, încât poate fi calculată drept radiografie a vieții. Din primele minute mă întrebam dacă voi rezista până la capăt. Sunt atâtea realități pe care preferi să nu le cunoști, pe care le suporți mai bine doar sugerate. Măcar finalul. Însă la capitolul realizare, regie, nu cred că poate fi reproșat ceva.

Într-o parte, îl aveam vecin pe un fost profesor. La final, l-am întrebat cu sufletul încărcat cum i s-a părut. Mi-a răspuns rapid și afectat:
– Been there, done that… așa că știu…
Am rămas mască. Știa bine ce urma să vadă. Abia atunci mi-au dat lacrimile și n-am mai putut spune mai nimic decât să încuviințez din cap. N-am îndrăznit nici să-l întreb dacă a fost din familie sau dintre prieteni.. deși aș fi vrut să știu.

– Au fost două replici memorabile, spuse el mai departe: „Nu știu când să-mi iau rămas bun.” și „Nu-mi amintesc cine ești, dar știu că te-am iubit.”

Într-adevăr, acestea cred că au fost cele mai puternice momente, iar dacă unii au și trecut prin așa ceva, stai năuc în fața lor în astfel de situații și îți dai seama cât de mult suferă alții… lângă tine, aproape de tine, mai departe de tine…

 

Reclame
h1

Un lucru trist

mai 6, 2016

Unul dintre lucrurile triste e să rămâi la fel de-a lungul timpului. ”La fel” în sensul de ”la fel de înțepenit” în anumite idei și atitudini cum erai atunci când viața nu trecuse prin tine. Sunt anumite idei și atitudini care trebuie să rămână aceleași. Altele au nevoie să se maturizeze, să devină mai înțelepte. Trist îmi pare să treacă Dumnezeu prin tine și zeci de ani prin tine și tu să rămâi neclintit și „fidel” gardurilor pe care le-ai trasat cândva, ca un fel de altar ridicat propriilor gânduri, propriului intelect sau propriei experiențe care ne devin foarte dragi pentru că sunt ale noastre, iar modificarea lor ar însemna o autodesființare.

Viața, însă, mi se pare atât de uriașă, oamenii de lângă noi atât de vaști, încât e aproape o insultă la adresa Creatorului care nu-ți mai poate revela nimic nou față de ce știi până acum, față de ce ai simțit până acum; le-ai văzut și le-ai auzit pe toate; de aici încolo poți și muri, că nimic nu te mai poate surprinde și nimic nu te mai poate schimba. E ca o moarte care vine prea devreme, când încă trăiești. Să vorbești cu cei de lângă tine fără să te îmbogățești deloc trebuie să fie tare plictisitor; nu informațional zic. Să asiști la atâtea evenimente în viața ta care să te contrazică și să nu-ți observi micimile pe care le-ai putea remedia pe viitor trebuie să fie tare dureros. Trebuie să fie cam sec să funcționezi în lume cu iluzia că toți trebuie să ia lecții de la tine, muntele, stâlpul, iar ei își învață lecțiile din altă parte. Să fie lumea atât de mică și de proastă în jurul nostru încât să nu mai avem nimic de învățat de la ea și de la oamenii din ea? Mă întreb și eu.

h1

Un adânc de suflet. U2.

mai 9, 2015

U2 – Sometimes You Can’t Make It On Your Own.

Despre relația dintre Bono și tatăl lui. Filmat în Operă. Of course, right? Faceți-mi plăcerea să urmăriți și versurile, să vedeți mai bine reflectarea emoțiilor. Merită.

”This is a tribute to Bono’s father Bob Hewson who died in 2001. Bono sang it for the first time at his father’s funeral; it reflects on their tense relationship until just before his death, when Bono claims they became closer than ever before.
[…]
Bono’s father enjoyed Opera music and used to sing as a hobby. This explains the line, „You are the reason the Opera is in me.” (thanks, Chris – Kingston, Other)

Bono: „His whole thing was, Don’t dream – to dream is to be disappointed. That was really what I think was his advice to me. He didn’t speak it in those words, but that’s what he meant, and of course that’s really a recipe for megalomania isn’t it? I mean I was only ever interested in big ideas, and not so much dreaming but putting dreams into action, doing the things that you have in your head has become an important thing for me. The song was dedicated to him and it’s a portrait of him – he was a great singer, a tenor, a working class Dublin guy who listened to the opera and conducted the stereo with my mother’s knitting needles. He just loved Opera, so in the song, I hit one of those big tenor notes that he would have loved so much. I think he would have loved it, I hope so.”

 

Tough, you think you’ve got the stuff
You’re telling me and anyone
You’re hard enough

You don’t have to put up a fight
You don’t have to always be right
Let me take some of the punches
For you tonight

Listen to me now
I need to let you know
You don’t have to go it alone

And it’s you when I look in the mirror
And it’s you when I don’t pick up the phone
Sometimes you can’t make it on your own

We fight all the time
You and I that’s alright
We’re the same soul

I don’t need, I don’t need to hear you say
That if we weren’t so alike
You’d like me a whole lot more

Listen to me now
I need to let you know
You don’t have to go it alone

And it’s you when I look in the mirror
And it’s you when I don’t pick up the phone
Sometimes you can’t make it on your own

I know that we don’t talk
I’m sick of it all
Can you hear me when I sing?
You’re the reason I sing
You’re the reason why the opera is in me

Hey now
Still gotta let you know
A house does not make a home
Don’t leave me here alone

And it’s you when I look in the mirror
And it’s you that makes it hard to let go
Sometimes you can’t make it on your own
Sometimes you can’t make it
The best you can do is to fake it
Sometimes you can’t make it on your own

h1

Unele continuități

august 25, 2012

Mi s-a povestit că pe la vreo 3 ani, când mă plimbam cu mama cu de mână prin centru, m-am oprit la un moment dat în fața unei biserici și am cerut rapid:
– Acolo?
Și, fără să mai aștept vreo încuviințare, nefiind nici împiedicată, am înaintat pe drumulețul din curte ce ducea spre ușă.

Aceasta este intrarea cu pricina.
*

Holy Spirit

*

Și acum mă simt fascinată de ea; e una dintre preferate; se pare că există unele atașamente care nu se schimbă și nu se satură. Cred că mare parte din ceea ce mă atrăgea atunci și continuă să o facă și acum e tocmai acel drum înverzit prin curte. Apoi, faptul că porțile sunt întotdeauna deschise (așa ar trebui să fie bisericile, nu?). O invitație să intri să te rogi. Niciodată nu mi s-a întâmplat să intru și să nu fie sau să nu vină cineva să se roage în timpul șederii mele acolo. Iar sentimentul e mereu unul de liniște (și la propriu, și la figurat), de profunzime, de primire, de prezență invizibilă de neînlocuit.

în curte


spate

interior 1

interior 2

fațadă ziua.

fațadă seara.

h1

Grieu

octombrie 18, 2011
h1

Metamorfoză

mai 4, 2011

Când am trecut de la statutul de student la cel de angajat, am fost destul de neadaptată. Mi se fura ceva. Mi se confisca timpul de hoinăreală mentală şi asta era o tragedie. Apoi, mai erau şi altele. Totul era nou şi până te uzezi, te simţi stângaci la fiecare acţiune. Plus că destinaţia mea fusese alta, dar ajunsesem aici.

Asta scriam la începutul primului an de învăţământ:

„Mai am nevoie de timp să mă lămuresc că sunt în locul unde trebuie. Oare aici trebuie să fiu? Profesoară mi-e menirea? Nu-mi surâde.

Un serviciu chiar te poate face să uiţi de sentimentalisme şi ăsta poate fi un avantaj atunci când te-ai săturat de prea multe simţiri. Te ţine în prezent, concentrat la organizarea programului. Nu simt plăcere. Parcă îmi tot vine să renunţ dintr-un moment în altul; şi, când mă enervez cel mai puternic că trebuie să ţin ore, atunci dau cu ochii de copii şi mă calmez. Interesant cum vederea lor îmi schimbă sentimentele. Totuşi, mă las greu câştigată. Sau, de fapt, nu e tocmai greu pentru că pe unii îi văd încă pentru prima oară. E doar a doua săptămână. Poate nici după o lună nu-mi va fi mai drag postul. Oricum, gândul îmi zboară la finalul anului şi la găsirea unui alt loc; cred că nu mi-am dorit niciodată să treacă atât de rapid un an.”

(Jurnal, septembrie 2002)

După un an, la date diferite, devenisem cam asta:

„Vinerea e ziua mea de patrulat [serviciu pe şcoală] pe hol după-masa. Una din clase e destul de turbată. Una de a şasea. Este un băiat acolo despre care toţi spun că nu e normal, însă toţi se poartă oribil cu el. Am observat un coleg de-al lui cum ţipa în faţa lui într-o pauză. L-am simpatizat pentru că l-am văzut o victimă. Azi am aflat (tot de la colegă-mea) că tatăl lui a murit aruncându-se de la balcon; iar el fusese acasă. Rămâi tâmpit când auzi aşa ceva.”

„Chiar îi scriam unei prietene cum, vrând-nevrând, intri în viaţa lor, în visele, coşmarurile, valorile lor odată ce eşti prof. Te trezeşti acolo şi nu ai ce face. Nu poţi da înapoi, nu te poţi izola zicând că vrei să rămâi doar tu cu tine, să nu deranjezi şi să nu fii deranjat. Asta nu se poate.”

(Jurnal, 2003)

h1

„Cuvinte la schimb” se lansează pe orbita virtuală

aprilie 19, 2011

Pentru că aţi fost alături de mine pe acest blog, poate mă veţi însoţi şi pe Cuvinte la Schimb, lansat azi, grupul care m-a ajutat să devin mai mult din multe puncte de vedere, un grup de duh, suflet şi minte… A început ca un yahoogroup (foto), acum continuă (nu ştim for how long) ca blog pe… glob.

Om trăi şi om vedea restul, vorba orbilor. Fără El, oricum suntem orbi.

h1

Întrebarea din 25th Hour

martie 19, 2011

Închisoare pe şapte ani pentru trafic de droguri. Îţi mai rămâne o zi să te aduni, să îţi aduni lucrurile, să îţi aduni prietenii şi familia, colegii de trafic, să respiri ultimele guri de aer cu marca „liber”, să îţi laşi câinele în grija cuiva care l-ar iubi, să îţi dai seama cine eşti, ce eşti şi mai ales… ce ai ajuns.

Acesta e Monty Brogan (Edward Norton) în 25th Hour (2002). Ani de zile, a avut răspunsuri la toate problemele pe care credea că le are, dar nu avea o întrebare destul de importantă: „încotro mă îndrept?”. Acum, după ce poliţia i-a percheziţionat locuinţa şi s-a dus glonţ către locul unde era ascunsă marfa, după ce s-a dat sentinţa de 7 ani lipsit de libertate, e târziu.

Furia şi disperarea care îl cuprinseră se descătuşează într-un moment în care, aflându-se în toaleta unui mic local unde lua masa cu tatăl său, se priveşte în oglindă. Cel de dincolo de sticlă resimte ura faţă de toate organizaţiile care mişcă în New York, toate grupurile sociale, economice, blestemă pe toţi pentru că trăiesc şi nu trăiesc cum ar trebui. Înjurăturile merg până la Fiu, căruia Îi reproşează că a suferit prea puţin cei 7 ani pe care trebuie să-i îndure el. Dar încheie cu o pauză după descărcarea nervoasă şi, uitându-se bine în ochi, recunoaşte că nu, el singur este de vină, doar el e cel care trebuie înjurat pentru că avea totul şi a sfeclit-o. Regretul, însă, pare să nu ţintească gravitatea faptelor proprii, cât mai mult că nu s-a oprit la timp pentru a nu fi prins.

Puţin cam târziu pentru schimbarea deznodământului. „Târziu” îşi spun şi prietenii când se gândesc la el, pe de o parte reproşându-i în gând că ştia care e riscul ocupaţiei lui şi totuşi a continuat, pe de alta reproşându-şi fiecare că nu l-au tras de mânecă atunci când au văzut că merge în jos. De-a lungul timpului, fiecare şi-a văzut de propriile gânduri şi afaceri; dacă treaba a mers bine şi aşa, în ciuda, atunci va merge oarecum şi de aici încolo. Complicăţenia apare doar atunci când se trage linia şi se scad punctele. E bine că se trage în timpul vieţii, îi dă timp lui Monty să se privească în oglindă şi să se mai privească şi pe viitor.

În dimineaţa următoare, când trebuie să lase tot şi să se prezinte la închisoare, tatăl lui insistă să-l ia cu maşina. Pe drum, tatăl îi propune un scenariu: el e gata să schimbe traseul maşinii.

Să urmărim:

**

**
Am preferat să vă las să vedeţi decât să citiţi. Un punct bun pentru regie (Spike Lee), mai ales în acest moment al filmului şi un alt punct bun că nu încearcă să îşi aleagă singur consecinţa greşelii lui. Un alt punct bun pentru întrebarea (nepusă) sugerată: quo vadis. O întrebare care merită pusă cât mai des, care merită şi răspunsuri cât mai în oglindă în timp ce urechile stau pâlnie către Vocea care poate răspunde până nu e târziu.

h1

3 ani de „sinking” în blog

ianuarie 28, 2011

Asta se întâmpla ieri, de fapt, dar nu am fost pe fază. Mare pagubă-n ciuperci, anyway! Cu ocazia asta, m-am gândit să transcriu un fragment de jurnal. Scriam despre scris. Mi se pare potrivit, chiar dacă nu e vorba neapărat despre scrisul pe blog, în public. E vorba despre orice scris, în definitiv, despre culisele lui, parte care pe mine mă fascinează de mult timp. Despre scris, rescris, corecturi, necesare sau nu, adică bătăliile obişnuite atunci când pregăteşti texte pentru publicare sau scrii doar de plăcere. Într-un an se întâmplă des. În trei, cu atât mai mult. După trei, începi să te gândeşti la alte lucruri, nu la cât ai crescut…

 

 

15 august 2010

Trebuia să mă şi apuc de treabă atunci. Până acum aveam cel puţin o poezie. Că de atunci m-am gândit de multe ori, bineînţeles, după cum era de aşteptat…

Scriu urât. De obicei neregulat (nu faceţi psihanalize tocmai azi…, chiar dacă vă pricepeţi). Depinde de foarte multe frumuseţea scrisului meu. Urâţenia de mai puţine, se pare. Nu am răbdare să scriu, dar nu pentru că nu aş iubi activitatea asta înnebunitoare de a scrie, ci pentru nu ştiu ce motiv ilogic… De obicei îmi place să văd literele formându-se sub degete, dar un centimetru dacă nu stau comod, s-a deşirat tot rezultatul.

Ar fi totuşi un motiv: vreau să spun prea multe şi probabil mă tem că o să uit să spun tot. Sau mania vitezei. Dacă aş fi forţată să stau o lună fără internet, cred că aş avea cel mai frumos scris. Sau scrisul pe care-l am în condiţiile de excelenţă…

În fine, zilele trecute am început să scriu poemul. A ieşit mai mult decât voiam. Nu cantitativ. A ieşit prea mult, am dat în fantezie; una nefantastică, dar de-a dreptul obraznică. În literatură, se admite orice depărtare de realitate, orice mutilare a ei. chiar cu pretenţia expusă de realitate/ biografie etc, precum în Orlando. Autobiografie. E suficient să ştii asta şi faptul că personajul masculin devine pe nesimţite feminin, fără ocazia de a identifica momentul exact (care oricum a fost un proces) sau cauza. Suficient să ştii acestea ca să te lecuieşti de încrederea în pretenţia de copiere a realităţii. Literatura e o farsă, o minciună, dar una care nu e păcat. Cel puţin nu prin asta (prin altele, da, sigur).

Şi atunci, trebuie să rescriu? Nu neapărat, dar probabil I will. Şi păstrez ambele versiuni.

h1

Vecini

decembrie 30, 2010

Copil fiind, îmi plăcea la nebunie să căutăm pietricele împreună cu prietena mea (mă mir că nu se plictisea), să le strângem apoi laolaltă pe asfalt şi să le spargem cu o piatră mai mare. Pietricele de multe culori, în special albe. Pe cât de ciudat pentru ceilalţi, pe atât de plăcut! De ce toată oboseala? Ca să văd cum arată pe dinăuntru! Erau admirabile unele dintre ele, sclipeau. Iar cele albe sclipeau cel mai tare, de-asta le căutam mai asiduu.

Nu mai ţin minte dacă le aduceam apoi acasă (cum făceam cu castanele, de exemplu, pe care le colectam în coşuleţ pe drumul de la grădiniţă spre casă) sau nu. Dar fixul mi-a rămas şi acum! Îmi plac pietrele, admir mineralele, semipreţioasele de pe standuri, chiar dacă nu cumpăr. Ai mei ştiu deja că mă pot lăsa la asemenea tarabe minute în şir ca să le văd pe toate până ei cumpără altceva. Fratele meu mi-a făcut cadou de ziua mea, la un moment dat, o piatră destul de mare de cuarţ. Albă! Ştia el obsesiile soră-sii. O ţin şi acum la loc de cinste pe raft, în bibliotecă, iar la ea am mai adăugat, cu timpul, câteva.

Cam la fel stau lucrurile şi cu oamenii. Mai puţin treaba cu spartul! Îmi place să-i cunosc pe dinăuntru, să mă minunez de sclipirile descoperite pe acolo, prefer chiar să mă înşel după ce mi-am făcut o impresie proastă despre câte unul. Îmi place să deschid geamul şi să privesc în locuinţa lor. Sunt ca nişte bijuterii.

Tot cam la fel se întâmplă cu vieţuirea pe bloguri şi vecinii pe care îi ai. E mai uşor cu învecinatul, că poţi avea şi 10 vecini deodată şi cu toţi să ai perete comun dacă aşa pofteşti! Iar în fiecare an se mai adaugă la vecini câte unii, alţii cu care îţi faci pereţi comuni, cumperi jucării, organizezi foc de tabără, pe lângă cei pe care îi ai de la începuturi şi sunt un fel de membri fondatori. Că au pus un fel de fundaţie la prietenie şi ea nu poate fi spartă.

E o bucurie la descoperirea unor suflete care caută să facă voia Lui şi nu se grăbesc la mânie (dar se grăbesc la înţelepciune), ştiind să iubească şi în cuvinte elegante sau în tăcere dacă dau de ploi torenţiale; care au răbdare şi după bicicliştii mai înceţi şi preferă să nu pornească de la ideea că trebuie scoasă sabia dacă vecinul lor îşi construieşte casa în alt stil; s-ar putea să-i placă. E o bucurie să dau de suflete vii, revenite între blogmânteni, care nu simt nevoia să imite alţi vecini ca să se simtă bine sau ca să vadă bine în faţa ochilor; vioiciunea e molipsitoare, iar ei o răspândesc cu drag şi vecinilor. Tot o bucurie e să mă reîntâlnesc cu vechi vecini şi să mă bucur de pereţii comuni pe care îi descoperim împreună la celălalt, să rememorăm istorii prin care am trecut şi unii, şi alţii, cu atitudini asemenea, chiar dacă în funcţii diferite. O bucurie să regăsesc vecini-vecini între blogatari, concentraţi în doze scurte şi esenţiale, ca vitaminele, îmbrăcaţi în cuvinte naturale care se rostogolesc ca de la sine spre ceilalţi, rămânând apoi în minte de mestecat.

Urez bun venit vecinilor şi şedere cât mai lungă, mulţumesc tuturor comentatorilor văzuţi şi nevăzuţi (da, sunt şi d-ăştia!), nu vă uit pe niciunii, m-aţi încurajat!

Un an nou binevorbit şi binegândit!

h1

stilou

octombrie 13, 2010
Am zăbovit prea timp
E ceasul târziu să întârzii
Lângă vremea ta
Înghesuită

Suntem prea multe
Minute
Într-o singură bătaie

Nu mai vreau
Să mă găsesc la întrecere
Cu răsuflarea scurtă

Mă găseşti pe aceeaşi stradă
Pe care o scrii caligrafic
Cu accente memorabile
Şi rare

Până atunci
Stilourile-mi în pahar
Îşi usucă puţin cerneala
După o revărsare de ocean.
h1

În Brazil şi nu numai

iulie 27, 2010

Am urmărit Brazil la provocarea lui şi m-am trezit cu mai multe asemănări şi comparaţii în cap.

Şi numai dacă ştim anul în care a fost lansat avem deja un reper posibil. 1985. N-am citit 1984 (doar început firav în trecut), după cum spunea şi Terry Gilliam că nu l-a citit, dar declara că l-a influenţat. Poate suna absurd, dar nu în întregime. Atmosfera lugubră, comanda de nerefuzat venită de sus, chiar dacă nu îl vedem pe acela care e sus, uniformizarea indivizilor, tratarea lor ca simple maşini executante fără sentimente, inocularea fricii ca motivaţie supremă (poate şi exclusivă) de acţiune, amendarea oricărui comportament liber, noncoformist ca terorist prin definiţie. Cam astea erau ideile vagi care planau asupra cărţii necitite 1984 şi care umpleau Brazil-ul.

După cum spunea şi propunătorul, aerul de Kafka e inconfundabil. Personajul principal Sam Lowry – un lucrător de rând în Ministerul de informaţii (în rol îl veţi recunoaşte pe cel care l-a interpretat pe Peron în Evita) – are în mod repetat nişte coşmaruri (nici nu îţi dai seama bine dacă sunt cu ochii închişi sau deschişi) cu un monstru care vine pe urmele lui şi ale unei femei pe care el se străduieşte să o salveze. Coşmarul nu arată cu mult mai periculos decât realitatea în care trăieşte zi de zi, atâta poate doar că în coşmar îşi vede inamicul şi poate apuca armele de luptă împotriva lui. Complexitatea sentimentelor din realitate e aceeaşi, doar că luptă şi nu ştie împotriva cui. Statul – ca denumire generală, dar fără un cap anume bun de eliminat, însă cu multe tentacule, ca orice caracatiţă respectabilă.

O anume secvenţă mi-a amintit de scena din În faţa legii (atât parte a Procesului, cât şi scriere de sine stătătoare) în care personajul principal îl întreabă înainte de a muri pe portar cum de nimeni nu a mai cerut nimeni să intre înăuntru să afle legea de vreme ce se ştie că toţi vor. Răspunsul surprinzător e că: „Pe aici nu putea să obţină nimeni altul, întru cât intrarea asta îţi era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”

Sam, nou acceptat în funcţia superioară de la Information Retrieval, întreabă nedumerit recepţionerul/ portarul (sau mă rog) dacă nu e nevoie să arate vreun document de identificare. De fiecare dată i se răspunde negativ.

Sam: Dar aş putea fi oricine.

Portarul: Nu aţi putea fi, domnule. Aici e Information Retrieval (Recuperarea de informaţii).

Nici o mişcare privată necunoscută dinainte la nivel naţional. Nici o misiune desfăşurată fără acte doveditoare, fără chitanţe ale chitanţelor. Nici o greşeală făcută de Organele superioare nu era o greşeală a lor, ci întotdeauna greşeala celui de dinainte. Un abis al păcatului nerecunoscut şi astfel o perpetuare a lui. Mizeria făcută de cei mari trebuie curăţată de cei mici, aruncată sub preş şi dată uitării cât mai rapid.

Decăderea generală din poezia lui T.S. Eliot – The Waste Land (1922) – a fost o altă similitudine. Căutarea aparenţelor frumoase (femeile care se mutilau la nesfârşit prin operaţii estetice până la urmă sfârşesc în moarte) indiferent de goliciunea interioarelor pe care le purtau cu ele în fiecare zi. Şi fuga generală după nimic.

La Rochefoucauld scria că „în viaţă se întâmplă uneori accidente din care trebuie să fii puţin nebun ca să  scapi cu bine.” Unele accidente ţin mai lung decât altele, iar ieşirea din ele pare să fie aici doar de două feluri, niciuna preferabilă: ori moartea, ori nebunia. Deşi ni se oferă un final fericit al personajului împreună cu femeia pe care s-a zbătut să o salveze, această fericire este doar în mintea lui Sam, căzut în nesimţire muzicală, fredonând un cântec patriotic cunoscut, „Aquarela do Brasil”.

Nu e un film uşor de vizionat. Se încadrează bine la comedia neagră. Dacă toate ar fi fost spuse la modul serios, ar fi ieşit fie un horror, fie o tragedie greu de îngurgitat. Aşa, e un coşmar suportabil. Mişcare inteligentă, zic eu. Personal nu am fost fascinată de cum a fost gândită acţiunea, dar sunt multe aspecte pentru care filmul merită văzut. Iar dacă cele de mai sus sunt convingătoare, atunci… vizionare eficientă!

h1

Criză de acţiune

iunie 28, 2010

Nu-i de mirare. Fără un program fix care să mă oblige să-mi doresc libertatea, sunt în criză de acţiune.

Nu mă alarmez că se taie 25%. Nici măcar nu m-am bucurat când s-a decis neconstituţională reducerea pensiilor. Nu putea fi nici ea de bine. Orice hotărâre de pe ecran în ce ne priveşte e un semn rău. Doar că în grade diferite. Am ajuns la performanţa de a fi imuni la rău. Probabil pe asta se şi mizează. Nu e bine, asta e clar. Bine acum ar mai fi un război civil.

Dar motivaţia extrinsecă cu care poţi merge la servici este zero pe lângă…

În ultima zi de şcoală, m-am dus să le urez vacanţă plăcută. Ştiam că ar putea fi ultima dată când îi văd. Voiam să se lungească timpul în care mă uitam în ochii lor precum un sirop când adaugi apă şi devine mult, devine interminabil. Deşi anevoie mă uitam.

Greu când m-am depărtat de sala lor. Greu pe hol când păşeam. Strângeam pumnul şi respiram adânc. Ştiam că mă despart de cei care făcuseră învăţământul o insulă unde nu exista oboseală. Politică. Indiferenţă. Mă transformaseră într-o fiinţă pe care n-o mai recunoşteam. Eram vie pentru ei. Veselă să fac mereu mai mult. Trează pentru orice interes pe care l-aş fi putut crea în ei.

Şi pentru a acest mic univers,  aproape că aş învăţa şi o limbă străină. Oricum, ei deja m-au învăţat una. Dragostea de meserie.

Nu-i de mirare. Că scriu despre asta. E criză de acţiune.

UPDATE:

h1

2 ani de blogging ;)

februarie 7, 2010

Am făcut 2 ani de blogging în 27 ianuarie şi am uitat. Aici am început. Mari emoţii, normal! Aici aveam 1 an. Emoţii mai mici. Acum am 2 ani. Deja îmi uit ziua naştere şi încep să râd. E un progres, nu? Îmbătrânesc! 😎

Voiam să scriu despre altceva astăzi. Dar cumva se leagă. Dependenţa emoţională. Cea pe care o are fiecare relativ la ceilalţi într-o măsură mai mică sau mai mare. Aşa am fost creaţi. Să depindem unii de alţii. Femeile depind cel mai mult. Bărbaţii depind mai puţin, dar nu deloc.

E un inconvenient acesta, dar poate fi şi o binecuvântare. Depinde cât se deplasează spre „infinit”: plus infinit sau minus infinit. Când „cursorul” începe să îşi piardă limitele şi să tindă către infinit, înseamnă că am uitat să ne evaluăm prin ochii Creatorului. Singurul care dă echilibru.

E un inconvenient şi dacă se depinde de cine nu trebuie. Intensitatea exagerată (prea multă sau prea puţină) nu e singurul cusur. Poţi depinde de unii care te vor robot sau păpuşă de la teatru. Sau poţi depinde de unii care te vor liber, independent, înfloritor. Lângă ei poţi deveni indiferent faţă de ceea ce există în jur sau poţi dori să schimbi lumea. Ei îţi pot insufla descoperirea propriei persoane sau te pot reduce la un simplu ascultător de reguli. Contează ce influenţe ne alegem.

Altfel, de cine să depindem şi până unde?

Bloggingul poate fi o dependenţă emoţională, de asemenea. La început a fost. Poate va mai fi. Nimic nu se poate garanta. De o vreme, a început să devină mai puţin, însă asta nu înseamnă că e un lucru rău. Nici detaşarea parţială, nici bloggingul ca activitate în sine. Cred că poate fi un lucru foarte bun. Depinde şi aici. Bloggingul în sine e un neutru. Noi în facem pozitiv sau negativ.

Ce ziceţi, de ce poate fi bun bloggingul?

Şi o piesă care îmi umple mintea zilele acestea.

h1

Trestia paradoxală

octombrie 21, 2009

Numai că… eu, când n-am nici o treabă, nici nu pot scrie. Trebuie să fiu foarte ocupat, să nu-mi văd capul de treburi ca să pot să mă aşez şi la masa de lucru. Atunci mă plâng că n-am condiţii, că nu mai pot, o să-mi iau câmpii, m-am astenizat etc. Dar scriu! Nu suport situaţiile de provizorat şi mă adaptez greu. Pot s mă scald cât m-aş scălda… dacă nu vine nimeni să-mi fure hainele, parcă nu simt hazul…

Marin Sorescu, Jurnal, p. 46-47

Dacă nu aş fi trecut prin aceleaşi simptome (de exemplu, în ultimul an de facultate am scris cele mai multe versuri şi analize pe versuri), aş fi zis, probabil, că e o ciudăţenie a persoanei în particular şi că nu gândeşte logic, că nu gândeşte practic. Aş fi zis, de asemenea, că e o lipsă de inspiraţie (adică de inteligenţă) că mai şi scrii despre propriile ciudăţenii pentru ochii publicului cu atâta lejeritate.

Însă mulţi sunt mai lejeri cu confesiunile personale în faţa unei hârtii de scris decât în faţa unui public pe care îl vede aievea în faţa ochilor. Mircea Eliade scria, de exemplu, acest fapt; însă cu regretul de a fi înţeles că, având dispoziţia de a fi atât de sincer în faţa foii de hârtie, a făcut rău unora, pomenindu-i într-un mod nefavorabil. Unele lucruri sunt conştientizate ca fiind parte din propria persoană de abia atunci când sunt formulate de alţii. Aşa mi-am dat şi eu seama, citindu-l, că mi se întâmplă şi mie. Deşi aţi spune că e ciudat. Public are şi cartea, şi articolul. Doar că tu, ca autor al acelor gânduri, nu apuci să şi vezi reacţia de pe feţele lor. În faţa microfonului, reacţiile izbucnesc prea brutal în faţa ta şi nu te mai poţi preface că nu le-ai auzit.

Aşadar, nu cred că ceea ce spune Sorescu e o ciudăţenie a persoanei, ci a firii umane. Am văzut-o şi la mine, şi la alţii. Faptul că o recunoaşte nu e o lipsă de inspiraţie, nici de inteligenţă. E curajul autoironiei, fie că e o ironie adresată propriei persoane, fie că e întregii umanităţi.

Apoi, ar mai fi un lucru: atunci când evenimentele dau să te confişte întru totul este momentul în care simţi nevoia să te recapeţi. Iar acel sentiment e foarte intens. Şi vrei să te recapeţi stând cu tine de vorbă, spunându-ţi ce nu ţi-ai mai spus de mult, lăudându-te, criticându-te, amintindu-ţi iubirile.

Aş zice că nevoia aceasta grabnică şi vulcanică de scris tocmai atunci când ţi se ia timpul e tocmai încercarea de a evada din timp, de a te elibera de presiuni, de cotidian. E reacţia de apărare a sufletului şi a minţii împotriva confiscării totale. Şi, cu tot paradoxul pe care îl afişează la prima vedere, la a doua pare foarte normală.

h1

Comportamentul dorului

septembrie 26, 2009

leaveSunt lucruri, oameni, îndeletniciri foarte apropiate sufletului cândva, foarte familiare şi obişnuite programului zilnic, pe care nu le mai vezi mult timp, pe care nu le mai practici de o groază de vreme.

Despărţirile sunt întotdeauna tragice. Ştiu că tragic se foloseşte în contexte mult mai grave decât despărţirile normale, însă omul o percepe ca tragică pentru că se duce o parte din el împreună cu persoana care pleacă, se dizolvă de dor o porţiune a sufletului care tânjeşte după prezenţa celuilalt sau după locul în care s-a simţit mirific o perioadă. Ruptura dinăuntru e resimţită mai puternic decât ne-ar plăcea să o recunoaştem, nu?

Prima perioadă după ce revii dintr-o zonă foarte îndrăgită, prima perioadă după ce nu mai ai lângă tine persoanele dragi ca înainte este cea mai greu de trecut. Ca inerţia obiectelor de a continua să se mişte şi după ce nu mai presează asupra lor nici o forţă, însă ele se rostogolesc înainte, împinse de forţa din trecut care le-a pus în mişcare întregul „organism”. Atunci roade cel mai sonor dorul şi atunci îl simţi ca pe un personaj nou, nepoftit înăuntrul fiinţei ca un musafir nedorit care a umplut locul gol rămas în urma rupturii.

După ce intervine obişnuinţa şi resemnarea, intervine şi uitarea, astfel că nu mai percepi golul la fel de mult şi chiar ai impresia că toate sunt – în definitiv – înlocuibile.

Surpriza vine, însă – şi aici voiam să ajung – atunci când are loc reîntâlnirea, reunirea, revederea, reluarea. Atunci, când ai omul în faţă din nou, când îl poţi auzi şi vedea, când îi recunoşti toate gesturile şi inflexiunile vocii, muzica pe care o produce (fiecare om are câte o muzică a lui), abia atunci îţi dai seama cât de dor ţi-a fost şi îţi e de el chiar şi în acel moment.

Abia atunci realizezi că nici o experienţă nu e înlocuibilă total cu vreo alta, doar atât că uitarea te face să o pierzi din vedere şi să evoluezi spre altceva pentru că aşa e sănătos. Că nici un om nu poate fi de fapt înlocuit cu altul, pentru că muzica aceea nu o auzi decât la el. Atâta doar că spiritul de conservare te împinge la a face schimbări ca să se poată produce supravieţuirea (la început), iar apoi fericirea dacă se poate.

E ciudat cum doar atunci îţi dai seama că ai uitat un lucru esenţial, un lucru memorabil care nu poate fi uitat. Şi că, oricât de bine şi-ar face treaba uitarea (pentru că şi-o face), atunci conştientizezi cel mai acut cât de puţin contează toată acea uitare în momentul revederii faţă către faţă, când parcă – deşi trecuseră secole – nu a trecut nici un minut de când nu v-aţi văzut. Şi chiar îţi vine în cap întrebarea „cum am putut rezista?”.

Poate ceva asemănător ni se va întâmpla şi când vom trece de porţile cerului.

h1

Matematic vorbind…

martie 8, 2009

84228636

M-am întrebat de multe ori cum ar fi să aduc poezia pe un teren mai puţin poetic – cel în care s-a născut – şi mai mult de alt fel, oricare ar fi el. Pentru a deschide şi alţii uşi spre înţelegerea ei. Poezia, la fel ca celelalte moduri de exprimare a unor idei şi gânduri, e accesibilă iubitorilor de poezie şi mai puţin accesibilă pentru restul.

Frumuseţea ar fi să o facem cât mai accesibilă pe segmente cât mai variate. Se crede că poezia nu are a face prea mult cu raţionamentele, cu ştiinţele exacte. Că e doar sentiment. Sigur că e şi sentiment. Însă nu e doar atât. E un sentiment cu ajutorul căruia ia fiinţă o idee. Iar ideea are o logică pentru a putea fi înţeleasă.

Dacă ar fi să privim matematic o poezie a Anei Blandiana, atunci această poezie aş vrea să fie:

Molecule de calciu

Să nu mă grăbesc,
Să las timpul să treacă,
Fiecare secundă-n cădere
Erodează puţin
Suferinţa.
Să aştept.
Fiecare val ce se sparge
Sapă în stânca
De care-s înlănţuit,
Fiecare fir de rugină
Subţiază lanţul.
Într-un mileniu, în două,
Stânca va fi nisip,
Fierul verigilor pulbere,
Oasele mele, molecule de calciu
Risipite în apă,
Suferinţa nimic.

Prima dată când am citit-o, a trebuit să o recitesc. Nu îmi amintesc de câte ori am citit-o. Revenirea asupra unei poezii e semn de bine. De multe ori. În afară de cazul în care poetul nu a dorit să transmită nimic şi ceea ce a scris e indescrifrabil. Dar de obicei re-lecturarea poeziei înseamnă că e o ecuaţie cu o necunoscută sau mai multe, care trebuie rezolvată. Atrage atenţia prin dificultate şi provoacă la găsirea unei soluţii.

Deci, „să las timpul să treacă„. Timpul vieţii (îl numim T) e în trecere, în derulare; el devine din ce în ce mai mic, pe măsură ce viaţa se termină.

Secundele în cădere” se referă la acelaşi timp care se scurge. Despre timp ni se spune că erodează suferinţa (pe care o numim S). Fiecăruia îi place cum sună propoziţia aceasta: suferinţa (S) e erodată de către timpul vieţii omului (T).

Adică Timpul (T) trebuie să fie mai mare decât Suferinţa (S) dacă o poate eroda, ucide.

Deci presupunem că,

T > S

Read the rest of this entry ?

h1

Curată hoţie

octombrie 30, 2008

Luni

Oboseală. De pomană. Cel puţin asta e impresia. Nu s-a realizat adaptarea încă. Va mai fi nevoie de timp destul pentru aşa ceva. Sigur, s-a produs o anume obişnuire. Există o familiaritate câştigată, însă doar una de suprafaţă, una care permite suportabilitatea.

În adânc, sufletul cere, fie multe timp în care să fie lăsat în pace pentru a se putea simţi în largul său şi a dori consumul în activităţi, fie schimbarea la starea iniţială, când nu trebuia să se adapteze.

Această ultimă variantă a rămas încă în conştient, puţin retras în spate – ce-i drept -, dar care revine la exterior de fiecare dată când procesul adaptării e îngreunat de evenimente solicitante, înghesuite una într-alta.

Se pare că atunci când se creează o anume senzaţie de oază temporară, atunci încep lucrurile iar să se agite, creând un veşnic cerc al acţiunilor care te ţin cu respiraţia sacadată şi cu ochii căscaţi.

Pe de o parte, vijelia asta faptică şi emoţională are o calitate (cea pe care îmi convine acum să o recunosc): ea fură noţiunea timpului. Iar această hoţie de timp îi face mai tolerabilă trecerea.

***

Marin Sorescu

Clepsidră

Nu ştiu dacă mă golesc
Sau mă umplu
Acelaşi bir de nisip
Şi aşa
Şi altmintrelea

h1

Memoria suferinţei

octombrie 2, 2008

Citesc Jurnalul portughez al lui Eliade. De mult am un interes crescut faţă de scrierile lui. După ce i-am citit Memoriile, a devenit uşor a face conexiuni între operele lui şi biografia lui. Pentru că – nu-i aşa? – cele mai reale şi profunde lucruri izvorăsc din ceea ce simţi personal, din prorpiul sac cu experienţe şi trăiri.

Arta nu înseamnă că imaginaţia rămâne nefolosită. Desigur, se poate relata şi realitatea întocmai, dar aceea nu mai e ficţiune. Acela e rostul jurnalului, mai degrabă, nu al unei opere de ficţiune. Opera de ficţiune se poate folosi de elemente biografice, dar nu să se rezume la ele; pentru că ea are mult mai mult de transmis decât strict bucăţi de realitate. Despre asta, însă, altădată.

Fragmentul ales din Jurnalul portughez al lui Eliade vorbeşte despre suferinţă. E scris în ianuarie, 1945, la o lună jumătate după moartea soţiei sale, Nina (la 11 ani de căsătorie):

**
Iov îşi recapătă la urmă averea şi Dumnezeu îi dăruieşte alţi copii. Dar lucrul acesta pe mine nu mă consolează, cine răscumpără suferinţele lui Iov? Ca el să se bucure din nou de viaţă şi de Dumnezeu, ar trebui ca tot ce suferise, tot trecutul, să fie abolit: lucrurile să fie exact ca la început, când încă nu suferise, nu fusese încercat. Or, această „istorie” rămâne, Dumnezeu nu o aboleşte. Dumnezeu nu face ca ceea ce a fost să nu mai fie. […] … amintirea suferinţelor lui nu-i năpăstuia fericirea din nou dobândită?
**

Ce e suferinţa în viaţa unui om? Sau, mai mult, ce e ea fără memorie? În mod indiscutabil, cea mai urâtă stare. Urâtă, atât ca hidoşenie, cât şi ca pasiv al verbului a urî. Nu degeaba. Şi nu gratuit. Neîmpăcarea inimii cu starea lucrurilor creează un disconfort şi o durere uneori fizică, nu doar psihică.

Dacă această durere este fără rost, atunci se poate reclama aruncarea ei la gunoi, după ce este trăită, „gustată” din plin. Dacă are un rost, ce se va întâmpla cu rostul ei dacă îi ştergem istoria, amintirea?

Ni se spune că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care-L iubesc pe El şi a celor care sunt chemaţi după planul Lui.” Dacă e aşa, tot ceea ce ni se întâmplă poartă o valoare, un sens. Însă nu pentru toţi oamenii. Aşadar, suferinţa are şi nu are sens. Depinde de… purtător, sau victimă, sau… beneficiar. Aşa l-aş numi, da, beneficiar al suferinţei, în ciuda… Cei ce-L iubesc pe El poartă o suferinţă care are rost.

Să ştergem total amintirea suferinţelor noastre. Să ne imaginăm a fi posibilă această dorinţă secretă sau publică a fiecărei inimi. Vă las vouă trasarea urmărilor potenţiale. Bune sau rele, cum or fi.

UPDATE:

Fără să ştiu, la momentul când publicam azi acest articol, am fost anunţată că a păşit pragul din această lume în cealaltă bunica mea, cealaltă bunică ce mai era în viaţă. Ştiu că îi e mult mai bine acum acolo, dincolo… Dar nu pot să nu observ legătura atât de directă între scriere (gândită şi scrisă de ieri, aflată în alt oraş) şi realitate. Şi să mai spunem că sunt coincidenţe…

h1

De acum

septembrie 28, 2008

Am fost sâmbătă la nunta unei prietene dragi din copilărie; adolescenţă şi maturitate. S-au adunat mulţi ani. Cei care se vor aduna de aici înainte poate vor fi mai rari, dată fiind distanţa pe care o trage după ea această nuntă. Unele nunţi aduc în jurul tău oameni mai mulţi. Altele îi împrăştie, pentru că se duc în altă parte.

Îmi amintesc prima nuntă la care am fost invitată personal – nu prin familia mea. Am fost foarte emoţionată, de parcă aş fi avut motive de stres că trebuie să recit vreo poezie şi voi uita din versuri sau că trebuie să interpretez vreun cântec şi voi falsa.

Când se căsătoresc cei apropiaţi, intervin vrând-nevrând întrebările referitoare la relaţia pe care o vei mai putea stabili cu ei de acolo încolo, la cât vor fi de fericiţi ei, la felul în care se vor schimba sau nu. De schimbat, oricum se vor schimba. Adaptarea la celălalt nu se poate face fără transformări în noi. Ne spunea un profesor în facultate că, după mulţi ani, cei doi din cuplu încep să semene la felul de a fi, pentru că această adaptare continuă ce are loc între ei îi ajută (sau forţează? 🙂 ) să dea unul după celălalt, pentru ca, în final, să ajungă să se asemene.

A fost un moment foarte emoţionant după „Da”. Fiecare i-a făcut celuilalt o promisiune. Amândouă mi-au plăcut mult, dar a miresei am ţinut neapărat să o redau. Un fragment, de fapt, din promisiune. E din Rut 1:16:

*
Încotro vei merge tu, voi merge şi eu; unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.”

*

h1

Început

septembrie 15, 2008

Urmează o etapă nouă. Începutul de an şcolar ar trebui să fie o rutină, un lucru care să nu mai reprezinte nimic neapărat nou sau emoţionant. Însă când se schimbă locaţiile şi când locaţiile sunt departe de casă, emoţiile cresc direct proporţional cu distanţa.

Mi s-a întâmplat ca, în momente de incertitudine, de frustrare chiar sau de tensiune să îmi prindă foarte bine anumite piese muzicale. De aceea, las în urma mea o fărâmă de cer, dăruită de un artist, Chris Tomlin, pe ultimul album, care se numeşte Hello, Love. Piesa Sing, Sing, Sing.

Testaţi-o când sunteţi fără roz în priviri, când vedeţi roşu în faţa ochilor, când deveniţi verzi în obraji.

Aici.

h1

Pe un peron de toamnă

septembrie 13, 2008

E vânt tulburat cu soare ucigător de frumos. Îmi răsuceşte tot părul. Nu e deranj prea mare faţă de deranjurile din lume la această oră. Pe alte tărâmuri, oamenii se omoară pentru mâncare sau pentru libertate…

Îmi plac trenurile şi gările. Trenul – până acum – e singurul mijloc de transport închis care nu-mi supune stomacul la încercări problematice şi care îmi creează cea mai poetică stare. Ciudat de spus, dar natural de simţit. Trenurile îmi apar ca cele mai inocente, calme, calmante moduri de traversare a lumii.

Dacă pierzi unul, vine altul.

Îmi plac peroanele. Toată lumea entuziastă că pleacă. Sau că vine. Frumos că te bucuri de două ori; mă întreb dacă excursia în sine, acolo la destinaţie, e la fel de incitantă ca intrarea şi ieşirea din ea.

Unele trenuri vin doar o dată în viaţă. Şi pleacă tot aşa.

Vântul îmi spune că nu se va opri din suflat; îi face prea mare plăcere. Unele trenuri sunt mai frumoase ca altele – şi pe dinăuntru, şi pe dinafară – pentru că sunt pentru noi. La fel ca poarta legii pentru ţăranul lui Kafka.

Am fost pe peron, am contemplat trecătorii, călătorii găsindu-şi vagonul. Eu am rămas, neurcând. Fusese trenul meu.

E un soare îngrozitor de frumos şi aproape îngheţat. Pe cer începe să scrie toamnă, iar eu sunt topită după castanele ce cad din copaci şi se rostogolesc lucioase şi maronii în faţa mea.

Nu mă nemulţumeşte frigul atât de mult; sunt nemulţumiri mai uriaşe decât acestea; sunt dureri mai cumplite de cealaltă parte a globului. Sau chiar pe scara mea.

Încă e verde.

Linia ferată a rămas pustie, iar eu privesc în urma lui. Se mai aude ţâşnirea finală de pe peron. Ca un timposibil în goană.

h1

O altfel de istorie

septembrie 1, 2008

Unele zile sunt mai cu moţ decât altele. 🙂 Să vedem ce s-a întâmplat în această zi pe glob.

#
1 septembrie este a 244-a zi a calendarului gregorian şi a 245-a zi în anii bisecţi. 121 zile rămase până la sfârşitul anului.

Evenimente

• 1912: La Bucureşti, în sala „Eforie”, a avut loc premiera filmului „Războiul Independenţei”. A rulat timp de o lună, record pentru acea vreme. Filmul a fost prezentat apoi în Transilvania, la Viena şi Budapesta.
• 1914: Oraşului rusesc St. Petersburg i-a fost schimbat numele în Petrograd
• 1923: Un cutremur a devastat Tokio şi Yokohama omorând aproape 100 000 de oameni.
• 1939: Al doilea război mondial: Germania nazistă invadează Polonia folosind Blitzkrieg (Războiul fulger)
• 1955: A fost înfiinţată Filarmonica de Stat din Cluj-Napoca
• 1959: Au fost stabilite relaţiile diplomatice dintre România şi Japonia.
• 1963: A luat fiinţă prima unitate specializată în domeniul informaticii şi automatizării a Armatei române.
• 1966: Legaţia României din Olanda a fost ridicată la rang de ambasadă.
• 1969: Ziua naţională a Libiei (Marea Jamahirie Arabă Libiană Populară Socialistă). Ziua revoluţiei.
• 1991: Sărbătoarea naţională a Republicii Uzbekistan. Ziua Independenţei.
• 1992: Ziua naţională a Republicii Slovace. Ziua Constituţiei.
• 1995: Armata germană a efectuat prima sa misiune de luptă de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, angajând în Bosnia bombardamente de tip „Tornado”.
• 2001: Ceremonie în cadrul căreia România a preluat, pentru doi ani, preşedinţia Comitetului de Coordonare (CC) al Reuniunii Miniştrilor Apărării din Sud-Estul Europei (SEDM) şi a Comitetului Director Politico-Militar (PMSC) al Forţei Multinaţionale de Pace din Sud-Estul Europei (MPFSEE). (Plovdiv, Bulgaria)
• 2004: Începe criza ostaticilor de la şcoala din Beslan când un grup înarmat de terorişti au luat ostatici sute de elevi şi adulţi în oraşul rusesc Beslan

Naşteri

• 1157: Regele Richard I al Angliei (d. 1199)
• 1855: Innokenti Annenski, poet rus (d. 1909)
• 1875: Edgar Rice Burroughs, romancier american, renumit pentru cărţile din seria „Tarzan” (d. 1950)
• 1877: Francis William Aston, chimist şi fizician englez, deţinător al Premiului Nobel (d. 1945)
• 1878: Prinţesa Alexandra de Edinburgh şi Saxa-Coburg şi Gotha (d. 1942)
• 1885: D H Lawrence, scriitor englez (d. 1930)
• 1910: Olga Necrasov, antropolog, academician (d. 2000)
• 00000 Jack Hawkins, actor britanic (d. 1973)
• 1915: Ken Aston, arbitru, inventatorul cartonaşelor galbene şi roşii (d. 2001)
• 1944: Leonard Slatkin, dirijor american
• 1946: Barry Gibb, cântăreţ englez (Bee Gees)
• 1949: Luminiţa Gheorghiu, actriţă română
• 1950: Mihail Efimovici Fradkov, prim-ministru al Federaţiei Ruse
• 1951: Nicu Ceauşescu, fiul lui Nicolae Ceauşescu (d. 1996)
• 1962: Ruud Gullit, fotbalist olandez
• 1980: Chris Riggott, fotbalist englez
• 1980: Sammy Adjei, fotbalist ghanian
• 1989: Bill şi Tom Kaulitz, gemenii formaţiei Tokio Hotel renumită în rândul adolescenţilor

Sărbători

România:
Ziua informaticienilor militari
Ziua diplomaţiei române

Libia: Ziua naţională a Revoluţiei – 1969
Uzbekistan: Ziua naţională a Independenţei – 1991
Slovacia: Ziua naţională a Constituţiei – 1992
Noua ZeelandăZiua naţională a amabilităţii R.A.K. (Random Act of Kindness) Day
RussiaZiua cunoaşterii
SingaporeZiua profesorului


**

Plus 2 animale din raţiuni… sau mai bine din raţiune şi simţire. Restul rămâne a fi descifrat, interpretat, răsintrepretat, savurat…

Câte un videoclip cu o koală:

Şi o maimuţă:

h1

resuscitarea trecutului

august 4, 2008

Scriu pe fond de Black – Wonderful Life. Melodiile vechi îmi trezesc – pe lângă amintiri apuse şi – o stare potrivită cu timpul în care o ascultam. Tot ce ne duce în trecut într-un timp fericit, ne creează confort. Desigur, şi o oarecare nostalgie. Depinde şi de diferenţele la mai multe niveluri dintre timpul trecut reînviat şi timpul la care se produce scrierea. Mă gândesc că gravitatea nostalgiei merge direct proporţional cu lărgimea acestei diferenţe.

Însă nu pe această nostalgie aveam de gând să pun accentul acum, pentru că ea e doar un pozitivă şi fină în acest caz. Dincolo de ea, există o stare pe care trecutul renăscut la viaţă are puterea să o emane din nou în prezent. Deja vu, deja lu, deja senti, madelenele lui Proust… numiţi-le cum doriţi. Cred, doar, că ele sunt mai mult decât această denumire simplă şi uşor recognoscibilă mental atunci când o auzim.

E o transportare într-un alt episod al vieţii, într-o ţară în care ai trăit cândva, pe un drum ale cărui pietricele le-ai simţit în tălpi, o epocă ce părea îngropată. Nu e surprinzător cât de similar se pot aduce la suprafaţă momentele „moarte”, pe care e şi dificil să ţi le aminteşti că au existat vreodată?!

Şi uite aşa, timpul nu e doar liniar. Nu merge doar drept înainte. Desigur, actanţial, e liniar pentru oameni. Însă, mental, îşi cam permite să facă tumbe, cicluri, după care îşi reia din nou cursul. Bine că nu suntem în Johnny Mnemonic, să riscăm ştergerea memoriei din copilărie.

Mă întreb ce fel de oameni am fi fără propria memorie, fără propria istorie. Am fi cu siguranţă, un fel de oameni. Dar…

*

Cu ocazia aceasta, am descoperit şi alte piese ale lui Black. Măcar Feel Like Change şi Sweetest Smile să audiaţi.

h1

Vremea cuvintelor

iunie 17, 2008

click pe ea 🙂

şi o piesă.

h1

Timpul din care am venit

aprilie 20, 2008

Stăm să visăm
la lumina orelor gri
cu impresia că ne bronzăm
Suntem într-un timp
scuturat de anotimpuri;
nu acesta e timpul
în care ne-am născut.

Orele noastre ţin o mie de ani
şi se trec într-un clipit de secundă;
Într-un dans reciproc se petrec
şi mor fără să se scurgă.

Aceste ore ce le strângem acum
ne-au fost împinse în mâini
ca bijuterii cu safir;
ne-nvârtim ciclic,
fără a le mai putea trece.

Nu acestea sunt orele noastre;
sunt în Timpul
din care-am venit.

h1

Timpul, o plastilină

aprilie 10, 2008

La rând la doctor, mulţime de lume în aşteptare. Pe lângă poporul adunat, mai vin. Bine că mai şi ies unii. Când mai iese doctorul, ne adresează simpatic:

Un minut!

Lucru care te face să zâmbeşti. Ştii că nu va fi un minut, dar încuviinţezi din cap că ai receptat. După o vreme (atunci când aştepţi să intri, vremea trece atât de încet, ceva nedrept trebuie să fie la mijloc, trece mai încet şi mai insuportabil decât cu alte dăţi), te uiţi la ceas. Trecu ceva. Mai dai cu ochii de doctor, care zice:

O secundă!

Până reuşeşti să intri efectiv, trec cam trei sferturi de oră. Timpul lui trebuie să fie cu totul diferit de al meu, înseamnă. Einstein avea dreptate. Mare dreptate! Poate puţin modificate anumite date ale problemei.

Acum, sigur ni se întâmplă – cel puţin din când în când – să întârziem la vreo întâlnire. Sigur ni se mai spune şi:

Uai, am crezut că nu mai vii! Stau aici de jumătate de oră să te aştept!

Iar tu te uiţi la ceas şi vezi că trecură 10 minute…

Care e, atunci, treaba? În ce fel se scurge şi mutilează timpul în mâinile unora sau altora? Sunt unii mai calzi şi li se topeşte în mână, iar alţii gheaţă de îl reţin în loc?

Nu cumva atunci când ne priveşte pe noi, când e în interesul nostru şi noi suntem actanţii, timpul trece extrem de încet. Dintr-o dată, se dilată şi avem timp enorm la dispoziţie. Dăm în stânga şi-n dreapta şi încă ne mai rămâne! Cui să mai dăm? Nu ţi se întâmplă nimic dacă întârzii acum un minut, două. Nu-ţi fă griji, ajungi. Vai, stresat eşti! Şi scoţi la minute cu duiumul ca un iluzionist eşarfele din buzunar, de ai zice că nu se mai termină odată! Iar celălalt trebuie să fie obsedat de se grăbeşte în halul ăsta.

Iar când e vorba de timpul celuilalt, când el e actantul şi este în interesul lui, timpul subit se reduce. Din marele elefant ce era, se transformă într-un mic purice. Nu mai deţinem nimic. Nu mai avem timp! Ni s-a strecurat printre degete tocmai atunci şi am rămas săraci de timp. S-a dus, trebuie să fug! Dacă ai şti ce ocupat sunt! Nu-mi văd capul de treburi, tu mă ţii aici de vorbă, iar eu ar trebui să fiu în cutare loc. Dacă nu stăteam să te aştept pe tine, eram acum acolo! Şi iată cum, ca prin minune, eşarfele ne-au dispărut din buzunar. Nu avem decât pentru noi astăzi. Iar celălalt nu ne înţelege niciodată că activităţile noastre chiar sunt importante (nu ca ale altora) şi de aceea ne grăbim.

De cine avem timp şi cine are timp de noi?

Mă gândesc că e şi aceasta o modalitate în care ne putem iubi aproapele ca pe noi înşine

h1

Avem timp de vânzare

aprilie 8, 2008

Pentru că profilul blogului timposibil este timpul, posibil sau imposibil… de recuperat, de amintit, de schimbat, de iubit, de dispreţuit, am ales câteva ziceri despre timp:

*
Time stays long enough for anyone who will use it. (Leonardo da Vinci)

*
„… dacă se întâmplă să fim atenţi în acele ceasuri (momentele decisive), nu ne mai amintim nimic, în urmă. Atenţia nu are memorie; ea consumă prezentul şi se consumă prin el. Nu ţinem mine decât amănunte din filmul nostru interior…” (Mircea Eliade, Oceanografie)

*
Am uneori sentimentul că totul e zadarnic; că e prea târziu. Sînt închis din toate părţile; nu de ziduri, ca într-o închisoare, căci aş putea avea atunci măcar speranţa, absurdă, că zidurile ar putea fi sfărâmate şi măcar mi-aş putea imagina o ieşire – dar am sentimentul că sînt înconjurat de un zid nevăzut, alcătuit din Timp, ridicat din tot ce nu mai pot avea înapoi, din tot ce s-a întâmplat şi e ireversibil. (Mircea Eliade, Noaptea de sânziene)

*
Timpul nu se măsoară decât după emoţiile cu care îl străbatem. (E. Eustanié)

*
Acum, însă, în aceste clipe, intuia în chip mult mai profund şi mai autentic cât de amăgitoare – o iluzie – era credinţa omului că timpul era asemenea unui drum – pe care, odată aflat, poţi oricând să-ţi dai seama unde te găseşti şi unde, probabil, ai să ajungi -, în loc să priceapă care e, de fapt, adevărul: timpul e o încăpere, un veşnic ACUM, atât de aproape de noi, încât scapă de obicei privirii noastre. (John Fowles, Iubita locotenentului francez)

*
Toate lucrurile acestea s-au întâmplat într-adevăr atât de des sau le-a multiplicat memoria? Poate că mi s-au întâmplat numai o dată şi că m-au înşelat ecourile. (Lawrence Durrell, Cvartetul din Alexandria)

*
(despre un ceas) Ţi-l dăruiesc nu ca să-ţi amintească de timp, ci ca să-l poţi uita când şi când, câte o clipă şi nu-ţi cheltuieşti forţele încercând să-l înfrângi. (William Faulkner, Zgomotul şi furia)

*
Spunea că timpul e mort atâta vreme cât e fărâmiţat de rotiţele acestea; numai când se opreşte ceasul revine timpul la viaţă. (William Faulkner, Zgomotul şi furia)

*
Numai că… eu, când n-am nici o treabă, nici nu pot scrie. Trebuie să fiu foarte ocupat, să nu-mi văd capul de treburi, ca să pot să mă aşez şi la masa de lucru. Atunci mă plâng că n-am condiţii, că nu mai pot, o să-mi iau câmpii, m-am astenizat etc. Dar scriu! Pot să mă scald cât m-aş scălda… dacă nu vine nimeni să-mi fure hainele, parcă nu simt hazul.” (Marin Sorescu, Jurnal)

*
Ecleziastul 3:1 Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.

*
Proverbe 25:11 Un cuvânt spus la vremea potrivitã este ca nişte mere din aur într-un coşuleţ din argint.

h1

6 zile

aprilie 7, 2008

(acompaniament pentru stare şi cuvinte)

6 zile de mişcare a globului
de paşi între apus şi răsărit
de pendulare în nori
muzica mea îşi târăşte minutele
dar Tu mi-ai promis

6 zile de coşmar concret
de aer temporar
de halucinare în aburul real
Promis că mă voi lupta

6 zile de mărimi impresionante
de rătăcire în zgârie-nori
de nevoie de lentile
Lupta cu nimic care să mă înfrângă

h1

În căutarea

februarie 3, 2008

Firele-ţi de nisip
fără număr şi fără cumpătare
se dezlănţuie pe mare
se lovesc în mare mirarecastle-ruin-1-s.jpg

Am pornit acum o sută de ani
când zorile se desfăceau petale
şi de atunci s-a făcut doar amiază
Nu ştiam că se poate îmbătrâni
într-o singură dimineaţă
Nu ştiai că te voi căuta
o sută întreagă

Întâlnesc bagajele tale în fiecare oază
îmi spun că tocmai ai trecut
şi ai trecut cum nu mai treci
Pe tine nu te mai întâlnesc de mult
Doar fire de nisip reci

Era pe locul acesta, aici
un Alt regat
Era… unul nemuritor
Aproape fermecat

O piesă cu care aş asocia poemul este aceasta. Versurile sunt afişate dedesubt. Însă nu o asociere simultană: una consecutivă; piesa la urmă! Fiecare cu ritmul şi măsura ei. 🙂

h1

Să pierdem timpul cu prezentul

ianuarie 27, 2008

„Timpul e obsesia ta.”

După facultate, am participat la câteva cenacluri literare. Era o combinaţie de două sentimente: unul de regret că nu fusese (sau nu ştiusem, cel puţin) în perioada studenţiei; poate aş fi dat drumul creativităţii mai liber sau mai cu tupeu; altul era de încântare, că urmau să sară idei dintr-o parte şi dintr-alta, care se vor lupta pentru un mai Bine sau mai Frumos. Când mi-am prezentat poeziile, una dintre reacţii a fost: „Observ că există o temă ‘obsedantă’ în poeziile tale: timpul. Timpul e obsesia ta.”

Timpul poate fi mai repede definit apofatic decât catafatic. El nu este un lucru, nu este o persoană, nu e o atitudine. E greu să spui şi că el este. Ce a fost azi, mâine e zburat de mult în sacul trecutului. Timpul nu poate fi reţinut, nu poate fi întors. Asta e una din cele mai mari tragedii ale noastre. Măcar o dată în viaţă. Însă pentru cei mai mulţi, sentimentul se arată des. Nu îl putem avea, îl putem atinge, nu-l putem nici împinge, nu-l putem forţa. Atâta ne-ar trebui! Nu are culoare, nu are miros.

Însă, dacă ar fi să fim catafatici, timpul nu poate fi reţinut, dar poate fi conservat. Nu poate fi întors, dar poate fi analizat retro… Nu îl putem atinge, dar îl putem simţi. Nu-l împingem, dar cu siguranţă îl tragem după noi tot restul vieţii. Culori şi miros nu, dar intensităţi!

Un citat colecţionat din liceu, cred. Rădăcini vechi, nu glumă. E. Eustanie spunea că: „timpul nu se măsoară decât după emoţiile cu care îl străbatem.” Eliade zicea că evenimentele de maximă tensiune şi importanţă pentru o persoană nu mai sunt reţinute mai târziu în detaliu, ci doar vag.

Greu cu timpul. Trecutul stă îngheţat, viitorul necunoscut; ce ne rămâne e doar prezentul. Ori facem noi ceva cu el, ori se preface el în trecut. Lângă regretele pentru ce am făcut greşit, se aşază la loc de cinste regretele pentru ce nu am făcut.

Blogul acesta ar fi un mod de a conserva timpul, de a folosi prezentul „câtă vreme se poate găsi” şi de a-l folosi cu înţelepciune. Bine v-am găsit!

Semnat Camix.

http://youtube.com/watch?v=wX6c5als1lk&feature=related

Is there a time? U2 – Miss Sarajevo

%d blogeri au apreciat asta: