h1

Romancierul

directing.jpg

Încep cu partea ultimă, un extras din partea Imaginea romancierului, privind credibilităţii lui în vremea modernă-postmodernă.

Refuzul credibilităţii în favoarea plăcerii jocului

Romanul modern (începând cu noul roman francez) începe să se disocieze de tradiţia bătătorită în realismul târziu; atotştiinţa, şi nu numai ea, e prezentă şi absentă alternativ, iar romancierul nu mai consideră că pierderea credibilităţii în faţa cititorului (prin intervenţiile sale în roman) reprezintă un eşec. Credibilitatea nu mai este o prioritate în fabricarea operei şi în atragerea cititorului.

Centrul atenţiei se mută; romancierul începe să aibă curajul să spună, prin noile stiluri abordate, că „ceea ce îl interesează nu mai este ‘cutare lucru’, ci ‘cutare altul’; cu acest ‘altceva’ trebuie să-şi construiască opera”, susţine Woolf, continuând cu menţionarea terenului întunecat al psihologiei ca punct de interes pentru noua generaţie. Dacă e să extindem terenul de interes şi asupra tehnicii de construire a romanului, nu doar asupra temelor abordate, acel ‘cutare’ lucru cu care romancierii vor dori să lucreze va fi punerea în scenă a subiectului operei, în defavoarea unui final concludent al creaţiei în sine. Ni se va prezenta mai degrabă cum a luat fiinţă un roman, nu atât romanul propriu-zis.

Aşadar, centrul atenţiei pentru romancier va deveni plăcerea jocului cu personajele şi acţiunea şi mai puţin curgerea acţiunii în sine sau rezolvarea conflictelor în final. Punerea în scenă întrerupe actul narativ, deşi nu complet; ea distrage atenţia cititorului de la intrigă la construirea intrigii. Cititorul evoluează, am putea spune, de la simplul lector interesat de final la cititorul calificat, care doreşte să afle ce se găseşte în spatele camerelor de filmat, care vrea să intre în culise şi să descopere secretele artei. Romancierul e sigur că cititorul va ţine pasul cu el şi îl va urma în culise, pentru că fiecare cumpărător de joc e interesat de modul în care funcţionează respectivul mecanism. Istoria romanului va căpăta primordialitate, iar importanţa fabulei nu va dispărea, dar va scădea.

Gide îl introduce pe cititor în culisele Falsificatorilor de bani, prin repetatele aprecieri sau critici ale naratorului la adresa personajelor sale, dar şi prin constanţa jurnalului lui Édouard, în care notează stadiul romanului: „Din tot ce am scris ieri, nimic nu e adevărat.” sau felul în care îşi descrie condiţia de romancier: “Niciodată n-am fost în stare să inventez. Dar stau în faţa realităţii ca pictorul în faţa modelului, căreia îi spune: fă cutare gest, ia cutare atitudine…”. În final, romanul, pe care intenţionează Édouard să îl scrie, este şi nu este cel pe care îl citm noi. Există în jurnalul lui Édouard notiţe care nu apar ca atare în romanul citit de noi; de exemplu, Édouard intenţionează să pună ca epigraf pentru un capitol un citat din Paul Bourget, iar titlul capitolului ‘Regimul celular’. Nici titlul, nici epigraful nu apar în această postură, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă Édouard chiar a reuşit să scrie romanul Falsificatorii de bani sau l-a interesat mai mult jurnalul de creaţie al romanului, aşa cum a spus într-un moment; în timpul mesei luate împreună cu doamna Sophroniska, Laura şi Bernard, Édouard, care e stimulat să vorbească despre romanul pe care îl scrie, găseşte o scuză eventualului eşec în terminarea lui: „Dacă nu reuşesc să scriu această carte, înseamnă că istoria cărţii m-a interesat mai mult decât cartea”. Acest lucru se vede din toate comentariile naratorului principal şi ale lui Édouard cu privire la caracterul personajelor sau la construirea efectivă a acţiunii.

O punere în scenă este realizată într-un alt roman al lui Gide, Paludes, unde personajul principal deschide acţiunea romanului scrierea unui roman, scriere care va continua pe parcursul întregului roman, dar fără a fi dusă la bun sfârşit. Romanul se încheie cu un efect comic, stârnit tot de această punere în scenă, de data aceasta, romancierul din roman ocupându-se de un alt subiect: „Ia te uită! Lucrezi?” […] „Scriu Polders.” Punerea în scenă a unei opere, dublarea romancierului creează şi un efect comic, parodic. Romanul despre romanul care nu se mai scrie este un jurnal de creaţie în primul rând, în care se strecoară, ca din greşeală, fragmente de naraţiune. În Falsificatorii de bani, acţiunea continuă în măsura în care interesează romanul lui Édouard, în măsura în care evenimentele prezentate ajută la construirea romanului lui, nu a celui scris de Gide, trecând cu vederea că cele două scrieri se confundă sau par a se confunda.

În Orlando, punerea în scenă e destul de evidentă, biograful aducându-ne mereu aminte că citim o biografie prin diferite expresii repetitive: „… cea dintâi îndatorire a unui biograf…” sau „… pe care orice bun biograf trebuie să se silească a le trece cu vederea…”. Funcţia de biograf e mereu alăturată obligaţiilor sau realizărilor lui. El se descoperă în actul scrierii, în momentul conceperii textului pe care noi îl citim şi îşi dezvăluie modul de aranjare al materialului care urmează a fi prezentat nouă. În culise, se vede şi atunci când se taie dintr-un text şi atunci când documentele sunt mai puţine decât entuziasmul biografului, care adaugă cu propria imaginaţie: „Dar, dacă ne oprim, o facem numai pentru că pomelnicul acesta este plicticos şi nu fiindcă am fi ajuns la capătul lui”. Permisiunea intrării pe terenul unde ia naştere opera de artă poate căpăta şi nuanţă comică, naratorul-autor creând o atmosferă senină prin adresarea directă către cititor, dar are şi valoare cognitivă, iniţiindu-l pe cititor printre secretele meseriei de artist, secrete a căror dezvăluire, în ‘regimul’ realist, constituia o încălcare flagrantă a noţiunii de romancier, de scriitor şi de credibilitate.

Punerea în scenă realizată în Iubita locotenentului francez nu se face prin jurnal, ci direct prin vocea dramatizată a romancierului. El iese din ‘ascunzătoare’, dezvăluindu-şi adevărata funcţie pe care o ocupă privind romanul în cauză: „Rândurile de până acum m-au purtat, iată, sub umbra […] marelui romancier care veghează din înalturi peste partea aceasta din Anglia în care se petrece povestirea mea”, ceea ce semnalizează asupra faptului că, de aici încolo, cititorul nu va mai avea în faţă un romancier absent şi omniscient, ci un regizor făţiş şi descoperit, care nu se va sfii să ne prezinte chiar modul în care s-a hotărât să îşi construiască finalul; deciderea asupra sfârşitului ocupă un loc considerabil, romancierul expunându-şi dilema în care se află: „… fie să las lupta să se desfăşoare de la sine, iar eu să mă limitez la a o consemna, fie să adopt ambele poziţii”; aruncarea cu banul surprinde exact momentul în care are loc punerea în scenă: „Îmi scot portofelul din buzunarul redingotei, iau din el un florin, aşez moneda pe unghia dreaptă, o arunc cam un metru în aer, apoi, după ce ea s-a răsucit de mai multe ori, o prind în mâna stângă…”, iar acum, urmează a afla care final va avea întâietate, însă ni se spune doar: „Aşa să fie.” – o dezvăluire pe jumătate a misterului. Romancierul ştie să întreţină suspansul, chiar dacă revelează modul de construire al operei aproape pas cu pas.

El îşi dă seama că invitarea cititorului în spatele camerelor de filmat ar putea părea că distruge încrederea lui în lumea fictivă a cărţii şi încearcă să prevină acest lucru: „… sfărâmarea iluziei? Nici vorbă. Personajele mele continuă să existe înăuntrul unei realităţi ce nu e nici mai prejos, nici mai presus decât cea pe care am destrămat-o adineaori”. Inteligenta demonstrare realizată de romancier ne determină să ne schimbăm părerea negativă (dacă e cazul) despre povestirile care dau de gol romancierul şi alcătuirea romanului. Aceeaşi povestire, aceleaşi personaje sunt o dată înfăţişate de un autor absent, iar apoi de unul prezent. De ce, o dată cu apariţia lui pe scenă, ne-am îndoi? Nu ar însemna aceasta că nu ne mai suntem fideli nouă înşine, care, la început, am acceptat povestirea ca adevărată, iar apoi am condamnat-o că nu e? Romancierul ne demonstrează că acea credibilitate nu constă în metoda folosită de autor pentru prezentarea acţiunii, ci în consistenţa şi personalitatea care le este dată lor, personajelor.

Anunțuri

6 comentarii

  1. Când eram student am descoperit fascinaţia FORMEI romanului, fragmentarea, renunţarea la curgerea cronologică a timpului, jocul, invenţia, sfidarea actului scrierii şi chiar a cititorului. A ţinut câţiva ani…
    Apoi parcă şi-a epuizat tot ce avea să îmi ofere. Din marea fascinaţie nu a mai rămas nimic. Când se pune accent pe formă în detrimentul conţinutului, se pierde aproape totul. Da, bineînţeles că apreciez un conţinut îmbrăcat într-o formă potrivită, una care să mărească frumuseţea conţinutului, care să îl scoată în evidenţă mai clar.
    Dar cărţi care sunt doar joc cu forma nu mă mai atrag, nu mai am răbdare cu ele şi… nu găsesc hrană pentru intelect în ele.
    După câţiva ani de fascinaţie faţă de formă, m-am întors la ceva ce nu aş fi crezut cu câţiva ani mai înainte. Acum, pentru mine, un roman bun înseamnă POVESTEA, ceva fascinant de spus, da, într-o formă potrivită, atrăgătoare. Dar, unde poveste nu e (sper că e clar că nu mă refer la basm aici), nimic nu e.
    De aceea, citatul următor îl privesc acum diferit:
    „Cititorul evoluează, am putea spune, de la simplul lector interesat de final la cititorul calificat, care doreşte să afle ce se găseşte în spatele camerelor de filmat, care vrea să intre în culise şi să descopere secretele artei. Romancierul e sigur că cititorul va ţine pasul cu el şi îl va urma în culise, pentru că fiecare cumpărător de joc e interesat de modul în care funcţionează respectivul mecanism. Istoria romanului va căpăta primordialitate, iar importanţa fabulei nu va dispărea, dar va scădea”.
    Acum cred că romancierul se înşeală dacă mai crede că cititorul îl va urma fascinat oriunde îl va duce, ani de zile, în culisele scrierii romanului.
    Cum să spun: mă interesează (un timp) cum se face prăjitura, dar apoi voi dori să mănânc prăjitura – şi, dacă romancierul nu mi-o dă, îi las cursul despre cum se prepară prăjitura şi mă duc la cea mai apropiată cofetărie, fie ea chiar tradiţională.


  2. Florine,

    bine ai venit şi pe unde virtuale. 🙂 Şedere îndelungată şi poate chiar şi blogărire la un moment dat. Nu?

    Sigur că am înţeles că nu te referi la basm, ci la poveste ca acţiune a romanului sau nuvelei, la firul epic şi modul în care apare şi se rezolvă un conflict.

    Forma şi fondul nu se exclud. E nevoie de ambele pentru a avea ca rezultat un act artistic. Şi povestea e incompletă fără o formă bine gândită, dar şi forma fără o poveste devine o plictiseală de zile mari, o intoxicare cu… apă chioară. 🙂

    Pentru mine a fost invers procedeul. Prima dată am gustat prăjitura. Ani de zile. Sau zeci de ani. Şi apoi am vrut să văd cum se face. Nu oricine are pasiune pentru a cunoaşte mecanismul. Eu am vrut să văd ce e înăuntrul ceasului. Asta nu înseamnă că atunci când mă uit la un ceas, nu-i mai văd frumuseţea sau utilitatea, ci doar rotiţe care se învârt.

    Bineînţeles că cititorul nu îl urmează pe autor peste tot, ani de-a rândul, prin culisele romanului. N-o face nici cu romanul for ever and ever. Cititorul îşi alege ceea ce urmăreşte. La diferite momente ale vieţii, va prefera anumite lucruri, apoi altele. Cred că merită gustată prăjitura şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. 😛


  3. Cami, eu vorbeam de pierderea conţinutului şi de accentul pus pe formă, de parcă forma ar putea înlocui conţinutul. Nu e vorba de partea din afară a prăjiturii şi de partea dinăuntru, ci: de a privi doar cum se face prăjitura şi a o mânca (toată, pe dinăuntru şi pe dinafară).

    Iată ceva ce am scris în toamna lui 2006 pe această temă:
    Mă surprinde iar cât de captivante sunt aceste romane, care pun accentul pe acţiune. Tot citind alte romane înainte, în care căutam esteticul, arta construcţiei romaneşti, etc., mi-am pierdut parcă aprecierea pentru acest fel de valori. Mai important decât forma îmi apare acum conţinutul. Conţinutul rezonează parcă mai bine cu ceea ce cere lăuntrul nostru… Abia apoi vine forma. Toată chestia aceea a secolului XX cu „hai să creez ceva nou, o formă de naraţiune nouă”, de dragul de a aduce ceva nou, de a fi interesant (şi doar atât) e depăşită, cred. Depăşită în literatură şi depăşită pentru cei care au citit destul ca să se sature de aşa ceva! Nu că un conţinut îmbrăcat într-o formă frumoasă nu ar fi un câştig, şi unul foarte important! Dar am citit destule romane scrise în a doua jumătate a sec. XX care aveau parcă doar formă, dar nu ziceau nimic, nu te învăţau nimic, nu te îmbogăţeau cu nimic, nu te atrăgeau cu nimic. Poate, la un moment dat, forma să fie folosită ca pretext (şi paravan?) pentru a ascunde sărăcia sufletească şi literară a autorului? Aşa cum fetele goale pe dinăuntru se împopoţonează în exterior, la fel, „strofocarea” unor autori pentru „originalitate stilistică” să fie semn de impotenţă spirituală?


  4. Am înţeles ce ai spus tu. Te refereai la o extremă. Iar eu ziceam că da, extremele nu sunt de preferat în nici un caz (indiferent despre care extremă vorbim!). Că sunt de părere că o operă valoroasă (artistic vorbind, literar vorbind) are nevoie de ambele aspecte prezente: atât formă bine gândită, cât şi acţiune, fir epic, bine susţinut.

    Personal vorbind, gusturile nu se discută, unei persoane poate să-i placă un roman care are acţiune foarte interesantă, dar să fie scris slab din punct de vedere literar, pentru că nu-l interesează decât povestea. Da, very fine.

    E clar că atunci când nu ai nimic de transmis într-o carte, vei încerca să recuperezi pe planul formei. Dar şi invers. Consider că nici una din cele două extreme nu e preferabilă, pentru că am avea un rezultat incomplet. Repet, artistic vorbind.


  5. De acord. Asa e!


  6. 🙂



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: