Posts Tagged ‘alice in tara minunilor’

h1

Camix în ţara minunilor

Iulie 20, 2008

Camix se aşeză pe bancă împreună cu sora sa, Alice, şi începură a depăna amintiri legate de trecutul lui Alice. Cum în copacul de lângă ea era pe atunci o scorbură pe care intrase un haios iepure alb, veşnic grăbit şi veşnic agitat, cu tensiunea ridicată în permanenţă că va întârzia la apelul regelui. Cum dincolo de scorbură găsi o altă lume.

Una în care poţi deveni brusc mic şi brusc mare şi în care uneori eşti atât de dat peste cap, încât nu-ţi mai aminteşti dacă tu eşti mare sau mic din fire, dacă ceilalţi ar trebui să te trateze ca pe superiorul sau inferiorul lor; că nu mai semeni deloc cu egalul lor; una în care sunt mult prea multe reguli pentru a le ţine minte şi că, totuşi, dacă nu le ţii minte, rişti să pierzi jocul şi să ţi se taie capul.

Una în care toţi se pretind normali, dar tu nu vezi nici o logică în comportamentul şi cuvintele lor. Undeva trebuie să fie ceva greşit. Ori tu te înşeli amarnic cu privire la toată ordinea din lume, ori ei au un cu totul alt barometru care le arată vremea.

Camix se ridică de pe banca pe care stătea cu Alice. O îmbrăţişă lung şi se despărţi de ea. Temporar. Ştia că drumul spre oraş o aşteaptă şi că va întâlni pe el tot felul de vieţuitoare. Nu mai avea energie să bată atâţia kilometri. Urma să fie o vară toridă, o vară în care ţi se lipeşte talpa bocancului de asfalt. Ce să te mai lupţi cu vieţuitoarele scăpate din pădure?!

Îşi luă şi câteva arme, dar cel mai des folosea un binoclu. Să se uite prin geantă cu el şi în sus, spre cer. Ciudat şi pentru geantă şi pentru cer, dar aşa făcea ea. N-avea umbrelă de soare şi tot timpul avea impresia că nu va vedea nimic nici în geantă, nici pe cer.

Însă, când a ajuns la poarta cetăţii şi dori să intre înăuntru, vru să pună mâna pe clanţă, dar era închisă. Extrem de ciudat cum exact în acel moment căzură de undeva de sus nişte chei. Exact cheile de la poarta în faţa căreia stătea. Şi uşa se deschise sub învârtirea cheilor.

Mai urmau multe alte porţi în faţă până să ajungă în inima cetăţii, însă, deocamdată, asta era prima din minunile care i se întâmplau. A căutat binoclul şi s-a uitat lung spre cer, după care a strigat „Mulţumesc!” atât de puternic, încât Alice – care era încă pe banca pe care o lăsase – tresări puţin, dar nu ştiu ce se auzi…

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: