Posts Tagged ‘bine’

h1

Trăim Bine

Septembrie 8, 2008

Uneori te vezi pus în faţa situaţiei de a alege între a fi corect şi fără succes sau a nu fi corect şi a avea succes. Aşa le mai spun elevilor mei atunci când se plâng că cei care copiază au aceleaşi note sau note chiar mai mari decât ei, care învaţă. Ce motivaţie să mai aibă, atunci, să înveţe şi să fie cinstiţi? Bineînţeles că simpatizez cu ei. Am trecut şi eu tot pe acolo şi înţeleg fenomenul dureros de complet. Însă nu mă refer la copiat în şcoală. Nu numai. Ci la toate aspectele vieţii, în care suntem nevoiţi să alegem.

De aceea, încerc să-i ajut să iasă din basmul pe care fiecare ni-l creăm: dacă eşti corect, ai parte de câştig. Şi apreciere.  Aşa e idealul; pentru că suntem învăţaţi că trebuie să fim Buni pentru a ne fi Bine (însă nu acelaşi sens cu a trăi bine), hotărâm să acţionăm Bine. Deziluzia se produce destul de repede. Ceea ce realizăm e că:

Este o deşertăciune care se petrece pe pământ: şi anume sunt oameni drepţi cărora le merge ca şi celor răi care fac fapte rele; şi sunt răi cărora le merge ca şi celor drepţi, care fac fapte bune.” (Eclesiastul 8:14)

Astfel că nu încerc să îi conving pe elevi că celui corect îi va merge bine neapărat. Nu ai parte de câştig şi apreciere – automat – dacă alegi Binele, Adevărul, Frumosul. Nu din partea oamenilor. Aici e cheia. Oamenii încep să se dea în lături când văd că procedezi după principiu (nu vorbesc de habotnicism sau de fanatism; vorbesc despre principiile bune ale Bibliei, puse în aplicare în mod înţelept). Încep să te privească de parcă ai fi extraterestru sau cu mintea împrăştiată, explodată cândva în pruncie şi nerecuperată vreodată sau naiv…

Urmăriţi această secvenţă de 2 minute din Legendele toamnei. Pe mine m-a impresionat. Majoritatea cunoaşteţi ceea ce se întâmplă. Secvenţa selectată are loc spre finalul filmului, când Susannah e înmormântată. Dialogul are loc între doi fraţi: soţul ei (Aidan Quinn) şi fostul iubit (Brad Pitt). Dedesubt voi reda cuvintele:

*

(în telegramă): Ai câştigat-o, până la urmă. O aduc acasă. Alfred.

Alfred: Am respectat toate regulile. Şi ale oamenilor şi ale lui Dumnezeu. Şi totuşi, pe tine te-au iubit mai mult toţi. Samuel, tata… până şi soţia mea…

Tristan, aş vrea acum un moment singur cu ea.
*

Din partea oamenilor, nu vom avea vorbe sau gânduri bune. Din păcate, impresia devine din ce în ce mai puternică. Şi cuprinde tot mai multe domenii ale vieţii. Însă ceea ce ar trebui să ne intereseze e părerea lui Dumnezeu. Ea ar trebui să conteze mai presus de toate. Pentru că pentru El acţionăm şi credem aşa. Nu e uşor întotdeauna. Sau nu e uşor niciodată.

M-am întrebat de ce se produce distanţarea faţă de cei care preferă principiul. Tocmai pentru că principiul nu se merită. Nu e avantajos. Nu e rentabil. Nu ne face să ne simţim bine. În lumea de azi, nu. Nu ne putem permite principiul, pentru că ne aduce o grămadă de neajunsuri, tristeţi, frustrări. Noul principiu, în schimb, e: ceea ce te face să te simţi bine e Bine.

Anunțuri
h1

Suntem răi

Ianuarie 30, 2008

 

dual-nature.jpg

 

„Şi dacă mai târziu îi pare bine?” Aceasta era întrebarea ridicată de o colegă de liceu prin clasa a… 9-a. Vreme multă de atunci, nu? Uite că mi-a rămas înfiptă bine în memorie. Eram prinşi într-o discuţie cu un profesor; una dintre acele discuţii mai puţin obişnuite în timpul orelor, însă care au ecou chiar şi la – ca să vezi – ani buni după. Discuţia era despre Bine. Despre atitudinile noastre în faţa Binelui. Pentru cazul în care alegem să facem binele, putem avea două atitudini: cu şi din inimă sau din obligaţie, din necesitate, adică fără inimă. „Dar dacă porneşti cu ideea că nu vrei să-l faci, însă, dintr-un motiv sau altul, decizi să-l faci şi, la final, văzând ce înseamnă pentru primitor, îţi pare bine că l-ai făcut?”, întrebă colega mea. Şi anume îţi pare rău că l-ai îndeplinit cu inimă rea. Era o nuanţă la care nu ne gândiserăm încă.

Aceasta pentru actul deja consumat. Dar cu un act neconsumat încă? Unul ce stă în aşteptarea îndeplinirii sau neîndeplinirii lui. Unul care ne aşteaptă pe noi:

Un tată avea doi fii. Fiecare fiu în camera lui. Merge în cameră la cel mai… afectuos:
– Fiule, mergi tu azi până la supermarket după bomboanele mele mentolate? Azi nu mă simt în stare.
Fiul, cuprins de probleme calculatoriceşti:
– O, tati! Chiar azi? Acuma mi-am descoperit cel mai tare joc, ultima versiune. N-am chef.
Tatăl nu-i zice nimic, se îndreaptă spre camera celuilalt fiu. Fiul dintâi îl priveşte ieşind, se încruntă puţin către uşă; poate trebuia să meargă. Ce îi lua aşa mult? Şi apoi, e tatăl lui. Aahh, trebuie să reia repriza la joc acum; nu fusese pe fază.
Ajuns în camera celuilalt fiu, tatăl îl roagă acelaşi lucru. Fiul, cu căştile pe urechi şi ochii în carte (că mintea mai puţin):
– Ha? Să merg? Mentolate? Aaa, iar alea? Bine, mă duc. Stai să termin pagina asta.
Şi îşi continuă mişcarea repetitivă a capului în ritmul muzicii.
Trecură mai multe pagini, dar fiul de-al doilea uită.
Fiul dintâi avu remuşcări că şi-a refuzat tatăl. Lăsă computerul în acelaşi loc în care urma să-l găsească şi mai târziu şi plecă.

Vă aminteşte de altă întâmplare mult mult mai veche?

Ne identificăm fiecare ori într-un rol ori în celălalt în diferite momente. Suntem răi. Suntem totuşi răi. Ne e mai uşor să refuzăm a fi buni. Credem că a fi pasivi e neutru. Privim Binele ca pe un inamic ce vrea să ne rănească. Uneori poate chiar ne răneşte.
Cât de buni ar trebui să fim ca să privim Binele bine?
Suntem mai puţin răi dacă regretăm a fi fost speriaţi ca de Rău?

%d blogeri au apreciat asta: