Posts Tagged ‘frică’

h1

Avalanșa

decembrie 8, 2018


Piesa Avalanșa, scrisă de autorul turc Tuncer Cücenoğlu, ne vorbește despre regulile care ne forțează să ne organizăm viața în funcție de consecințele încălcării lor, în funcție de frica declanșată de nesupunerea față de ele. 
Îmi pare o piesă impresionantă, atât ca idee, cât și ca realizare, punere în scenă, joc al actorilor. Spre final, simțeam că îmi vine să cobor pe scenă să fac dreptate. :)) (Dez)Avantajul jocului cu publicul pe scenă. :))

Într-un sat dintr-o zonă muntoasă din estul Anatoliei, oamenii își duc existența după un calendar aspru. Își programează viața după amenințarea avalanșei care poate fi provocată de zgomotul făcut de un om care strigă, de o femeie care naște, de copilul acesteia care tocmai vede lumina zilei și plânge. Aceste zgomote sunt strict interzise în cele nouă luni din an de sezon rece. Copiii au voie să se nască doar în celelalte 3 luni de vară. Între anotimpurile de vară, oamenii sunt nevoiți să calce cu grijă, să nu urle, să nu vorbească tare, să nu se certe (iar asta e cu atât mai tentant și mai greu de evitat), să nu tragă cu pușca.

Se zvonește că, în urmă cu 50 de ani, o femeie însărcinată a fost îngropată de vie pentru că stătea să nască în perioada interzisă. Autoritățile trebuiau mereu informate ori de câte ori se producea o neregulă sau se afla despre simpla posibilitate a unei nereguli. Iar, în această situație, viața comunității trebuie (și a fost) pusă mai presus de viața femeii și a copilului ei.

În prezent, în mijlocul unei familii, nora are simptome de contracții, însă atât ea, cât și soțul ei încearcă să se convingă reciproc că nu poate fi vorba de vremea nașterii, care ar fi doar peste o lună. Totuși, de frică, de frica consecințelor tăinuirii, socrul hotărăște să cheme moașa pentru detalii, iar apoi sunt alertate autoritățile pentru a lua o hotărâre, căci se pare că tânăra soție va naște prematur. În ciuda respectării calendarului de concepere a copilului, nașterea pare inevitabilă, iar integritatea părinților nici nu mai contează în luarea deciziei. Femeia trebuie să fie îngropată în sicriu, nu poate naște, căci ar pune în pericol toată comunitatea.

Momentul de turnură e reprezentat de împotrivirea soțului, care se prezintă în fața lor cu pușca, amenințându-i că o va descărca asupra lor – ucigând astfel toată comunitatea sub greutatea avalanșei stârnite – dacă îi omoară soția și copilul. În sfârșit, în comunitate apare cel care spune NU fără să conteze consecințele, în sfârșit cineva îndrăznește să se opună fricii permanente în care trăiesc toți și să aleagă libertatea.

Scena e împărțită de actori cu spectatorii. Totul se petrece sub ochii spectatorilor, uneori chiar la jumătate de metru de ei. În mijlocul scenei, actorii se mișcă lent și își vorbesc în șoaptă, iar pe jos totul e alb, iarnă.

În momentul în care tânăra soție naște în vreme ce autoritățile stau înlemnite sub amenințarea puștii, strigătul copilului care e primit de lume – tot cu teamă, deși acum cu alt fel de teamă – se face lumină. Toate personajele se întorc spre această lumină (mai puțin reprezentații autorității, îmbrăcați în negru, simbolic, care acum fug ca vinovați), iar noi, spectatorii, suntem invitați să pășim spre aceeași lumină în continuarea scenei: sub picioare, descoperă iarbă verde plină cu flori. Amenințarea avalanșei nu (mai) există. Fuga autorităților ne lasă de înțeles că amenințarea avalanșei probabil nici nu a existat. Însă era un pretext perfect pentru a ține comunitatea în obediență cu generațiile.

Un text despre care ni se spune că este inspirat din realitate și care face trimiteri la regimurile totalitariste politice. Însă poate nu numai.

Spre ce ne poate împinge frica să acceptăm? Ce ne poate determina să ne revoltăm și să hotărâm că nu suntem nevoiți să ascultăm de ea? Niște întrebări care merită puse atât la nivel personal, cât și la nivel de comunitate.

%d blogeri au apreciat: