Posts Tagged ‘sinceritatea liderului’

h1

Sincerități la scară mare

septembrie 21, 2014

Arhiepiscopul de Canterbury a îndrăznit să declare într-un interviu că a avut momente în viața sa în care a simțit îndoieli cu privire la existența lui Dumnezeu. A menționat Psalmii, cu precădere Psalmul 88, care e plin de îndoieli. A pomenit de o dimineață în care Îl întreba pe Cel Atotputernic de ce nu intervenise într-o anumită situație pentru a preveni o nedreptate.
Aici este întreg articolul.
Rumoare în tribune. Într-o discuție pe o rețea de socializare, au fost reacții de critică virulentă. Cum de își permite să declare așa ceva? Funcția sa nu îi permite asemenea sincerități, acestea trebuie făcute cunoscute duhovnicului.

Mi se pare o temă interesantă, așa că am ales să redau aici comentariul meu de acolo, cu unele adăugiri necesare. Mai mult decât interesant, cred că e și important felul în care ne raportăm la deschiderile de sinceritate ale oamenilor care conduc închinarea în biserici.

*
Nu v-ați pus problema că onestitatea preotului – dacă tot vorbim despre funcția sa – a fost intenționată pentru a crea consolare pentru enoriașii care au și ei asemenea momente, dar nu le spun nimănui pentru că nu îndrăznesc să o facă pentru a nu fi judecați, puși la canoane, poate chiar excomunicați? La spovedanie nu o pot mărturisi nici acolo pentru că funcția celui care îi ascultă spovada nu-l va lăsa pe preot(ul tradiționalist) să empatizeze cu el. Așa că enoriașul rămâne cu sentimentul extrem de apăsător al vinei că a ”putut gândi” și așa ceva, condamnându-se singuri (iar noi suntem cei mai mari judecători ai noștri), păstrând tăcerea și ajungând, astfel, un fel de ipocrit fără voia sa ori considerându-se un creștin ”anormal” sau un creștin insuficient sau poate chiar necreștin. Spun toate acestea nu doar dintr-un exercițiu de empatie, ci pentru că știu că se întâmplă aceste lucruri, pentru că știu oameni care au avut puterea să recunoască faptul că au avut asemenea momente și le-au făcut cunoscute la spovedanie și au fost întâmpinați în mod nefericit, în loc să fie ascultați deschis și sincer. S-a întâmplat la case mult mai mari în istorie și au recunoscut și aceia. Cei care au predat istoria creștinismului trebuie să știe și numele acelora.
*

Eu consider că asemenea sincerități ”periculoase” venite din partea celui care păstorește turma Domnului ar fi mai mult decât binevenite și pentru că suntem oameni, iar sentimentele omenești oscilează, iar un pastor, un preot, un episcop sigur cunoaște aceste trăiri foarte bine și și-ar putea liniști credincioșii, le-ar putea oferi un cadru în care să se simtă normali, în care să nu se teamă de propriile sentimente, întrebări. Dimpotrivă, cred că asemenea momente în care îți pui asemenea întrebări e esențial să ai cu cine le discuta sau măcar să ai pe cineva despre care să știi că a trecut pe acolo și a rămas creștin, a rămas încrezător în Dumnezeu, în Isus. Lupta cu noi înșine e cea mai grea luptă, nu-i așa? Dacă nu vedem că și cei mari le-au avut și le-au câștigat (au fost ajutați de harul lui Dumnezeu că le câștige), cum altfel ar putea creștinul de rând să aibă o speranță că este pe drumul cel bun?
Zic și eu.

%d blogeri au apreciat: