Camixu

Pe la 2 ani, eram la Marea Neagră – mi s-a povestit – cu familia. Pe plajă. Ca întotdeauna, muzica răzbătea sonor. Eu, ca o mare şi timpurie pasionată de muzică, m-am prins de o ureche şi am început să dansez de una singură pe nisip, după ritmul ei.Pe lângă mine, trec doi băieţi. Unul e distrat de imaginea văzută, se opreşte – o copilă mică în rochie galben-albastră în pătrăţele se legăna după muzică – şi-i spune celuilalt: „Uite, mă, la asta mică!”, mă ia în braţe şi mă dansează; apoi mă pune jos, mă pupă şi pleacă.Însă eu îmi continuu legănatul, cu mâna de-o ureche ca şi cum nu se întâmplase nimic.

*

Prin clasele primare, bucuria mea era să mă joc. După ce învăţam la şcoală, veneam acasă şi făceam aceeaşi „instrucţie” cu păpuşile:

– Sabina (preferata mea), ai învăţat poezia?
– Păi, tovarăşa profesoară…
– Ia spune-o!
– Ăăă…
– Bun, deci nu ai învăţat-o. 4.

Cine s-ar fi gândit că voi ajunge tocmai…

*

La raison de… timposibil apare în primul articol. Ceea ce urmează vom mai vedea. Timposibil e o lume a posibilului – dacă e fructificată câtă vreme putem spune „acum” – sau a imposibilului – dacă s-a aşteptat prea mult întru întâmplarea evenimentului ce n-a vrut să se întâmple singur. Mă găsesc şi eu aşteptând o aşteptare neaşteptabilă, uneori. De aceea, cred că e timpul să fac posibil ceea ce în curând poate deveni imposibil.

Mulţumesc celor care m-au susţinut şi continuă să o facă! 🙂