Viețile prezente din PAST LIVES

Sunt lucruri care mi s-au părut izbutite și lucruri pe care nu sunt sigură că le-am înțeles sau pe care nu le-am gustat în PAST LIVES, un alt nominalizat la Oscar.

În primul rând, e un film romantic, asta ar trebui să asigure deja un anumit număr de spectatori. Pe lângă romantism, avem și povestea de dragoste imposibilă, care mai atrage câteva numere la spectatori sau măcar îi consolidează pe cei veniți pentru romantism. 🙂

Coreea de Sud găzduiește copilăria celor doi protagoniști, buni prieteni care își și dau întâlniri cu părinții de față, dar care curând se despart. Familia ei – Na Young – emigrează în Toronto. De la început mi s-a părut că el e mult mai atașat de ea decât viceversa. Venind de la școală, ea e foarte supărată din cauză că luase notă mai mică decât el. Una dintre rarele dăți. El îi amintește că el nu se supărase atunci când mai mereu ea luase notă mai mare decât el. El părea mai dispus să se uite pe sine și să se bucure pentru ea. Situația inversă nu o vedem. Atunci când îl anunță că vor emigra, el este devastat, deși au 12 ani. Ea pare cumva impasibilă, ca o schimbare ce oricum ar fi urmat în mod natural, că doar vor să devină scriitori, iar în Coreea nu au perspective promițătoare pentru așa ceva. Ea se desprinde ușor, are obiectivele personale, care sunt mai puternice decât eventuale sentimente.

După 12 ani, căutându-l într-o doară pe internet pe Hae Sung, găsește că el o căuta deja de mult timp după numele ei original, însă ea își americanizase numele în Nora Moon. În felul acesta, reușesc să reia legătura și să povestească văzându-se. Din nou, deci, el o căutase primul. Bucuria totuși pare a fi oglindită la fel. Un moment cheie în dialogul lor e cel în care ea îl întreabă când vine la New York, noul domiciliu. Aici pare că Nora își dorește să ducă relația la următorul nivel. Din păcate, el are un proiect pe care urmează să-l înceapă în China vreme de câteva luni și nu poate. Așa că Nora dorește să întrerupă dialogul lor constant pentru a se concetra chipurile asupra scrisului. Probabil constanța aceasta a dialogului lor îi adusese aproape și nu vedea modul concret în care ar putea continua relația. Dispusă a se întoarce în Coreea nu se vedea, așa că părea cumva rezonabil să pună capăt dialogului. Din nou, el e cel care pare cel mai afectat.

Viețile lor par să își urmeze fiecare drumul ei, ea se căsătorește cu un american, iar Hae are o prietenă o vreme. După încă 12 ani (nu știm sau nu știu de ce acest interval fix se repetă, poate are o semnificație la ei numărul 12), Hae își anunță vizita în New York. Copilăria vine din urmă, capătă chip, prinde aripi și se înfățișează, chiar dacă acum Nora este căsătorită. Soțul Norei, Arthur, scriitor de asemenea, este un exemplu de gentleman și prietenie în acest sens. Este deschis să îl primească, să-l cunoască, „doar a zburat 13 ore să vină să te vadă, n-o să-ți spun să nu te vezi cu el”.

Are totuși anumite incertitudini Arthur, ceea ce nu e de mirare, se gândește dacă nu cumva ea l-a ales pentru a putea obține Cartea Verde, dacă îl iubește, dacă nu cumva îl iubește pe Hae mai mult decât pe el. De remarcat că incertitudinile lui nu au nimic exagerat în ele, în modul de manifestare, însă reacțiile ei sunt cam încetinite pentru modul în care mă așteptam să reacționeze. Îl asigură că îl iubește, dar nu atât de ferm pe cât mi s-ar fi părut necesar.

Întâlnirea dintre Nora și Hae are un amestec de intensitate, prietenie și iubire stăpânită. Se simte că cei doi țin unul la celălalt și nu se satură să povestească. Se întâlnesc și în trei, iar dialogul pare să se desfășoare faorte agreabil la început, iar Nora traduce replicile. Spre final însă, Hae și Nora ajung să povestească doar în coreeană fără traducere de față cu Arthur, spunându-și lucruri pe care probabil nu le-ar fi spus să fi discutat doar în engleză. Această porțiune, chiar dacă vrea să arate cât de luați de val sunt, mi s-a părut cu totul nepotrivită față de Arthur, care putea bănui orice (oricum învățase câteva cuvinte) și se putea simți în plus. Ce ar fi fost dacă.

Arthur totuși rămâne foarte calm chiar și atunci când Nora revine după ce îl conduce pe Hae la Uber, loc în care avem din nou un moment de intensitate majoră: cei doi se privesc frontal și se îmbrățișează, știind sau bănuind că nu se vor mai revedea în această viață, își amână dialogul pentru următoarea viață. Nora se întoarce acasă plângând, îl găsește pe Arthur așteptând-o pe scări și luând-o în brațe.

Dincolo de tristețea de ambele părți, și a Norei, și a lui Hae (și chiar și a lui Arthur), Hae îmi pare exemplul de iubire autentică între ei doi. Mi-a displăcut în mai multe rânduri modul de reacție și atitudinea generală a Norei, ce pare mereu orientată asupra carierei personale, împlinirea prin investirea în sine, prea puțin în generozitatea emoțională față de ceilalți. Și e totuși înconjurată de oameni care sunt generoși în acest fel, atât Hae, cât și Arthur. Pare să nu-i merite pe niciunul. 🙂 Arthur este înțelegătorul și calmul suprem, Hae este romanticul incurabil și constant, fidel.

Dacă e să rescriu povestea, cred că dacă ea nu întrerupea dialogul în urmă cu 12 ani, ci lăsa lucrurile să decurgă în mod normal, e posibil să fi existat un alt rezultat al relației lor. A meritat vizita lui Hae după atâția ani? Sunt convinsă că da. Întotdeauna merită văzut de aproape și simțit celălalt, e o comuniune în această vedere la față în același timp și spațiu. Comuniunea cu omul nu poate fi egalată de împlinirea profesională, intelectuală etc.
Joacă bine toți, toți sunt reușiți. E un film ușurel, de văzut cu plăcere într-o seară. Și de dezbătut relațional.

De notat că imaginea cu care începe filmul e și imaginea cu care aproape se termină. Ei trei stând la masă în restaurant, asupra cărora niște privitori își dau cu presupusul: ce relații există între ei, cine vor fi fiind ei? Colegi? asiaticii sunt căsătoriți, iar americanul e vreun ghid? Sau invers? Hae să fie fratele ei?

Cu aceleași întrebări suntem și noi lăsați cumva spre final, și poate chiar și personajele înseși. Cine sunt eu în raport cu acești doi? De ce sunt aici? Putea fi altfel? E bine că e așa?