Grace: Tell him, Edward.
Edward: Tell him what?
Grace: That God exists.
Edward: You can’t tell people a thing like that. God is not information. God’s a conviction. It’s like love. You don’t tell love, you feel love.
Am vrut să văd HOPE GAP (2019) pentru actorul care îl interpretează pe fiul celor doi, Josh O’Connor (Prințul Charles din The Crown, de exemplu), însă trailerul mi-a dezvăluit o atmosferă aparte și profundă și per ansamblu. E scris și regizat de William Nicholson, același care a scris și Gladiator, Les Miserables 2012, Shadowlands, Elizabeth: The Golden Age, Unbroken.
Părinții de vârstă mijlocie ai lui Jamie (Annette Bening și Bill Nighy) par a se afla într-un veșnic joc de-a șoarecele și pisica, ea interpretând fiecare gest sau cuvânt al lui ca un afront la adresa ei, el retrăgându-se tot mai mult în carapace sau relativizând situațiile la fiecare astfel de atac. Dialogul curge bine atât timp cât se discută lucruri inofensive, cât nu discută despre ei înșiși, despre fiul lor. Cu cât ea încearcă mai mult să-l determine să vorbească despre ceea ce îl nefericește, cu atât el se simte mai incapabil. Și să vorbească, și să rămână în preajmă.
Jamie știe ce așteptări să aibă de la dialogul lor atunci când vine la ei în vizită, însă îl va surprinde chiar și pe el faptul că tata vrea să plece. Jamie e chemat să atenueze impactul, șocul despărțirii, despărțire la care nu vrea să asiste, dar la urmările căreia va lua parte în mod sensibil.
Jamie este copilul care devine adultul familiei când cei doi copii, părinții, se ceartă. El este, deja, oricum acel adult, doar că nu e observat. Tatăl îl vede mult mai adult decât îl vede mama. Tatăl îi invidiază atmosfera solitară (independentă) de la oraș în care s-a mutat, mama nu ratează nicio ocazie de a i-o ironiza, minimaliza ca fiind insuficient de fericită sau el insuficient de priceput să fie fericit pentru că seamănă cu tatăl său.
În ciuda atitudinii mai distante, taciturne a tatălui și a celei războinice, nemulțumite, manipulatoare a mamei, Jamie ține legătura cu amândoi, în special cu mama, suportându-i atacurile pe care i le interpretează mai îngăduitor decât ne-am aștepta, suferind cu fiecare în parte.
Îi înțelege pe fiecare, ăsta mi se pare unul dintre aspectele fascinante în film. În același timp, radiografiază corect problemele dintre ei și soluțiile cu care vine atât înainte de despărțire, cât și după despărțire. Își amintește tulburat cum părinții îl săltau ca într-o hilintă de brațe, între ei, atunci când era mic. Acum, fără să își dea seama, el devenise cel care îi saltă pe ei în sus, susținând moralul fiecăruia.
Un alt lucru fascinant mi s-a părut faptul că aflăm despre relația cuplului după ce aceasta se destramă tocmai din gura taciturnului care îi povestește fiului povestea lor de dragoste. Nu cred că l-am văzut pe tatăl atât de vorbăreț în tot dialogul dintre el și soție cât l-am văzut în destăinuirile față de fiu. Dintr-odată, în dialogul cu propriul fiu, redevine el însuși.
O altă porțiune emoționantă mi s-a părut un anumit dialog dintre Jamie și mamă, în care aceasta, nefiind dispusă să își analizeze parcursul relației și autocritic, se refugiază într-o atitudine permanent acuzatoare față de toți ceilalți și și autodistructivă. Recunoaște față de Jamie că s-a gândit să dispară de pe lume, idee care apare de mai multe ori din dialogurile lor. Jamie îi spune aici ceva memorabil, ceva ce așteptăm de fapt toți din partea alor noștri:
– Dacă tu o să vrei la un moment dat să o închei, eu nu o să te pot obliga, nu te pot forța să lupți, mai ales nu te pot obliga să lupți să trăiești pentru mine. O să te înțeleg, dar vreau să știu înainte, nu vreau să fie un șoc, vreau să am timp să-mi iau bun rămas. Însă, dacă o să reușești să trăiești cu ea și să înduri durerea asta, atunci o să știu și eu că, indiferent cât de greu ar fi, o să pot să răzbesc și eu pentru că tu ai reușit asta înaintea mea!
Teribil de profund film și multe de observat în el. Mă opresc, că nu mai găt.
Soundtrack emoționant, de asemenea, vă las mai jos trailerul și o piesă.
Titlul Hope Gap provine de la denumirea unei zone joase de la malul mării unde îi plăcea lui Jamie să meargă cu părinții, aproape de casă. A fost tradus în română cu Ceea ce ne desparte. Cred că ar fi meritat să păstreze tensiunea din versiunea în engleză. Poate un: Deschizătura/Fanta/Prăpastia speranței.
PS: text scris în februarie 2025
Timposibil 