UNBROKEN – De neînvins (2014) este un film biografic despre experiențele dificile pe care le-a trăit un atlet de origine italiană, născut în America și devenit apoi prizonier la japonezi pe perioada celui de-al Doilea Război Mondial, începând cu anul 1943. Filmul este inspira din cartea scrisă de Laura Hillenbrand în 2010, Unbroken: A World War II Story of Survival, Resilience, and Redemption.
Louis Zamperini, ajuns alergător la Jocurile Olimpice de la Berlin, 1936, locul 8. Apoi pilot în armata americană și capturat de japonezi. Devenit în final creștin, având în spate și creșterea în credința creștină din partea părinților, și influența soției sale. Nu vreau să insist asupra firului epic. Doar câteva lucruri care mi-au atras atenția.
Angelina Jolie (regizoarea) a cam exagerat cu expunerea durităților, destul de surprinzător. Ca duritate, aproape că l-aș compara cu Patimile lui Mel Gibson. Ca fir epic și evoluție a personajului, îl asemănam cu un film care mi-e aproape de suflet, în topul personal, The Railway Man (2013, Collin Firth, Nicole Kidman), care vizează tot tratamentele dure ale japonezilor îndurate de prizonieri în lagărele lor de muncă. Nu mă îndoiesc, așadar, de realitatea pe care o prezintă Unbroken, doar că preferam poate ca aceste secvențe dure să fie echilibrate puțin – pentru a fi suportate mai ușor – de secvențe mai tonice, de bunătate. The Railway Man le conține, probabil tocmai datorită prezenței soției lui Lomax, motorul de viață, tandrețe și voință. Louie Zamperini a fost nevoit să apeleze în schimb mereu la amintirile din copilărie, la încurajările familiei și la credința pe care aceștia încercau să i-o insufle.
În primul rând, cred că filmul merită văzut și apreciat pentru viața acestui Zamperini și a colegilor săi care ne sunt descoperite în el. Astfel de mărturii sunt întotdeauna binevenite pentru a ne face conștienți de deciziile luate în istorie, impactul lor asupra oamenilor, felul în care puterea poate mutila un om (sau poate doar scoate la iveală răul care se află deja acolo), felul în care suferința și credința poate anima un om să supraviețuiască. Sau chiar să trăiscă din plin, în ciuda torturilor și condițiilor cu totul ostile. De notat că înainte de a fi prinși de japonezi, supraviețuiseră (2 din 3) pe o plută vreme de 47 de zile în larg, mâncând și bând extrem de puțin și de prost.
Louis Zamperini 1917-2014. Aproape 100 de ani.
Extrem de tonic mi s-a părut modul în care a reușit să se motiveze Zamperini în cele mai grele momente, reușind uneori să îi facă în ciudă torționarului lui, Mutsuhiro Watanabe, „Păsăroiul”, rezistând la tratamente la care alții ar fi cedat.
De la un punct încolo în suferință, Zamperini începe să se gândească la omor. Chiar speram să reușească, „legitima apărare” nu exista în acea lume.
Muzica și imaginea sunt alte motive pentru care merită văzut. Excelentă muzică, voi reda mai jos coloana sonoră (compusă de cunoscutul Alexandre Desplat și pentru alte filme), o puteți asculta în timp ce vă ocupați cu altceva: e o combinație de sensibilitate sufletească, de tonic, de armonie, de teroare.
Filmul sequel, făcut după aceeași carte și care acoperă perioada trăită de Zamperini după întoarcerea din război este Unbroken: Path to Redemption. Mai sunt însă ecranizări după viața lui Zamperini.
La 80 de ani, ajunge să alerge din nou la Jocurile Olimpice, acum în Japonia. Admirabil că a dorit să se întâlnească cu torționarii lui ca să îi ierte, mânat de aceeași credință. Doar Watanabe – ascuns mulți ani după război, declarat într-un final criminal de război, iar apoi amnistiat de americani în dorința de reconciliere cu Japonia – refuză întâlnirea. Oare de ce, nu?
Curioasă dacă l-ați văzut și impresii.
Timposibil 