Meseria de prieten

Citind colecţia de articole Oceanografie a lui Mircea Eliade, am dat peste un pasaj care m-a pus pe gânduri o vreme şi mi-a amintit gânduri care m-au măcinat şi pe mine:

O prietenie nu se verifică în aşa zisele „ceasuri grele” ale vieţii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt… Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere, a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.

Ceasurile grele ale vieţii sunt momente importante. Sigur că atunci când trecem prin ele avem nevoie – şi e natural şi omenesc să avem nevoie – de susţinere. Poate nu mai avem pe altcineva în jur în astfel de momente decât prieteni. Apoi, bineînţeles, încurajarea pe care o oferă un prieten, timpul pe care îl petrece cu tine când ai cea mai mare nevoie de comunicare sau doar ascultare, e modul în care el arată, de fapt, că ţine la tine, că te preţuieşte.

Totuşi, m-am întrebat dacă prezenţa prietenului lângă tine în aceste momente e o garanţie sau o calitate suficientă pentru „numele” de prieten. Sigur că e important. Dar am avut ocazia să simt prezenţa celuilalt şi agresiv în viaţa mea, încercând să conducă programul după care funcţionez, activităţile pe care le aleg, pasiunile pe care le am din pură plăcere. Concluzia a fost că am simţit că o prietenie poate şi lua sentimentul de libertate (dar nu în sensul în care tu renunţi la libertatea ta de bună voie, pentru că o prietenie înseamnă, desigur, şi renunţare la o parte din tine), pe lângă aspectele ei pozitive.

Libertatea e un aspect sensibil. Şi pentru că e dificil de dezbătut datorită laturilor multe pe care le implică, dar şi pentru că aceste laturi sunt de multe ori cu graniţe vag trasate. A te simţi liber într-o prietenie nu vreau să subliniez capacitatea de a i te putea sustrage atunci când dispare sau apare cheful, ci capacitatea de a-l respecta pe celălalt atât cât să nu-i reduci personalitatea. Sigur că întotdeauna e nevoie şi de compromis într-o relaţie şi sigur că uneori trebuie să cedăm şi să renunţăm la ce e al nostru – fie că e vorba de timp, obiecte etc. – şi să-l dăruim prietenului. Însă ceea ce consider a fi important e ca renunţarea, cedarea să fie făcute de bună voie, fără presiuni, fără manipulări.

Presiunile care sunt exercitate asupra celuilalt pentru ca el să acţioneze după cum ne simţim noi bine, fără să avem în vedere dacă şi celălalt se împacă bine cu acea soluţie sunt, de fapt, dovezi că nu ne interesează bunăstarea prietenului, ci doar bunăstarea noastră. Iar dacă bunăstarea noastră este pe primul loc, atunci ceea ce avem noi nu se numeşte prieten. Nu de prieten se cheamă că avem nevoie, ci de slujitor.

Acum, aici se poate deschide o paranteză interesantă, pentru că fiecare prieten adevărat este, în fapt, slujitor prietenului lui. Dar marele secret stă în faptul că el este slujitor de bună voie, este slujitor pentru că iubeşte, nu pentru că este obligat să slujească.

Astfel că armonia într-o prietenie o văd ca o libertate manifestată în aşa manieră, încât ea să nu încalce libertatea celuilalt. Iar dacă această condiţie e îndeplinită, atunci:

„Prietenul adevărat iubeşte oricând, iar în nenorocire ajunge ca un frate.” (Prov. 17:17)