PoVeste din(ainte de) război

Bunica mea a trăit 100 ani. Am scris la ultima ei aniversare aici. A fost o femeie credincioasă de tânără; dinainte de adolescenţă; şi şi-a păstrat credinţa în ciuda tuturor şi pe parcursul a toate.

Între ea şi bunicul meu, erau 7 ani. Dar invers. El era mai tânăr decât ea cu 7 ani. Întotdeauna m-a mirat şi fascinat treaba asta. Şi au rămas împreună până la moarte.

Azi fiind o zi de comemorare mai deosebită, am ales să relatez – din memoriile altora – câteva secvenţe din viaţa lor.

*

*

Într-o duminică dimineaţa, ea se întorcea de la biserică. Pe drumul satului, un scâncet de băiet.
– Da’ ce plângi, măi, Tiodore?
Iar băietul, din cale-afară de supărat:
– Da’ mi-am tierdut o oaaaieee!
Tiodore avea 13 ani. Ea, Maria, 20.
– Da’ las, că ţi-i găsi-o tu, nu mai plânge!

*

După ce au mai crescut, Tiodorea a început să facă vizite casei Mariei şi găsise cu cale să se împrietenească cu fraţii ei. Doar, doar… Ea, frumoasă, era la vârsta la care nu bine ieşea un peţitor de pe uşă, că intra altul. La una din vizitele unui peţitor important, Tiodorea – extrem de curios. Cum să stea el blând să nu ştie ce se discută? Oare ce vorovesc cei doi…, trebuie neapărat să îi audă. Dar pe unde să intre?

Podul a fost o opţiune minunată. Viziune de ansamblu, ca în tribune. S-a urcat în podul casei iubitei şi a tras cu urechea.

*

Când băietul s-a hotărât s-o ceară de nevastă, şi-a spus că îşi cheamă ajutoare. A trimis sol. Un bătrân al bisericii. Cu acordul familiei, bătrânul merge în peţit la familia fetei:
– La pruncu’ cela îi place de fată. Ce răspuns să-i duc?

*

Aşa că, dintre toţi doritorii, peţitorii, pruncu’ de 19 ani s-a căsătorit cu fata de 26.

*

A venit războiul, iar Tiodorea a fost luat prizonier de către ruşi. Aşa se întâmpla atunci. Nu ştiai dacă mai ajungi să-l vezi în viaţa asta sau dacă acolo se încheie totul. Nici o certitudine, nici o informaţie. Nu se puteau transmite veşti din locul în care era reţinut. Totul era o nebuloasă. Cu doi copii mici şi cu ruşii care au ocupat casa. Mulţi omorau gazdele sau îşi băteau joc de ele. La noi, s-au instalat un comandant cu subalternii, care întotdeauna s-au purtat cu respect faţă de bunica şi copii.

În ‘45, când războiul era gata, unii din cei reţinuţi au fost lăsaţi să vină acasă; alţii au fost daţi dispăruţi pentru toată viaţa; alţii au murit. Trecuseră 6 ani de când bunica nu îl văzuse şi nu mai ştia nimic de el. Nici o scrisoare, nici o vorbă. Nu ştia nici măcar dacă a rămas în viaţă.

Bunicul era, însă, în viaţă şi venea acasă cu trenul. Când a ajuns în oraş, s-a întâlnit cu un consătean, pe care l-a întrebat cum e bunica. S-a făcut că acest consătean a venit acasă mai repede şi i-a relatat bunicii:

– L-am văzut, vine acasă cu trenul! Trebuia să ajungă.

Bunica era suspicioasă. Oare îi spun oamenii ăştia adevărul sau fac mişto de ea să o vadă cum aleargă până la gară numa aşa?! Erau 3 km până la gară de făcut pe jos.

– Nu, fată, l-am văzut, am vorbit cu el! M-o întrebat şi dacă nu ţi-or luat ruşii maşina de cusut!

Acum era clar. Era sigur. Era el! Nu putea fi altul! Şi bunica a alergat într-un suflet până la gară. Bunicul, însă, adormise în tren şi nu s-a coborât la staţia unde trebuia. În gară, s-a întâlnit cu alt consătean. Ea nu întreba nimic, doar aştepta derutată. El, văzând-o disperată:

– Vine, vine. L-am văzut în tren. Nu ştiu de ce n-o coborât. Da îi aci, o venit.

S-a întors acasă, nemaiştiind ce să creadă. Aproape de casă, un alt consătean:

– Tiodorea o adormit în tren. S-o dus pân’ în Holod! Amu o să vină pe partea ailaltă, dinspre Ceica.

Bineînţeles că n-a mai contat drumul lung, oboseala… A alergat să-l întâmpine pe drum. Şi s-au întâlnit, în sfârşit. După 6 ani în care nu ştiu de câte ori s-a gândit că poate nu mai e, că sigur nu mai e, că a rămas singură…

*

Dacă bunicul nu s-ar fi întors atunci acasă, eu nu m-aş mai fi născut. Aşa… 🙂