Frecvențele sufletului

Mulțumiri lui Cipri pentru aducere aminte și trezire involuntară.

Nu am prea multe cuvinte despre Lost in Translation decât că trebuie încercat. A, da, I lost my words. Nu are o acțiune de film de aventură, deși acțiunea în sine a filmului este o aventură dacă te gândești că ți se întâmplă ție. Ajungi într-o țară străină și vezi că nu te poți înțelege cu locuitorii ei. Și din cauza limbii, dar și din cauza ciudățeniilor care îi descriu. La hotel, te trezești la oră fixă pentru că perdelele se deschid programate. Totul e calculat la secundă. Ce impresionează mai mult e traseul dialogurilor, frecvența asemănătoare sau foarte diferită pe care se află personajele.

Cu cât frecvența e mai diferită, cu atât amuzamentul e mai accentuat pentru privitor și stresul mai ridicat pentru personaje. Cu cât e mai asemănătoare, cu atât apropierea sufletelor e mai rapidă, comunicarea mai completă, afecțiunea mai caldă.

Țara este Japonia, iar personajele principale sunt jucate de Bill Murray, care este un actor american ajuns în Japonia pentru a filma o reclamă la un whisky – o adevărată povară când nu te înțelegi nici cu translator – și Scarlett Johansson, care e o absolventă de Yale, cu prea mult timp liber, ajunsă la același hotel împreună cu soțul ei, aflat în interes de serviciu.

Filme de acest fel ni se întâmplă și nouă, păcat că nu e nimeni să le pună pe ecran. Invitația de a-mi povesti ce ciudățenii sau episoade memorabile ați trăit a fost lansată.