Un film german ce surprinde anii de dinaintea Căderii Zidului de la Berlin cu tensiunea lipsei libertății de expresie și a jocului de a părea un bun cetățean pentru a supraviețui (fie financiar, fie efectiv fizic) într-o societate în care îți este urmărit fiecare pas și cuvânt.
Ce spuneți, e posibil ca un agent al securității care urmărește îndeaproape viața unui cuplu să se întoarcă împotriva sistemului pe care îl reprezenta cu tărie înainte și să devină empatic cu viața și libertatea umană?
În cuplul urmărit, bărbatul e dramaturg, deci întotdeauna un potențial pericol pentru că are prostul obicei de a gândi. Însă e atât de discret, iar piesele lui par atât de „nevinovate” de păcatul rebeliunii sau al apetenței pentru subtilități politice, încât nu ridică niciun semn de întrebare. Decât eventual prin compania mai rebelă pe care o are, colegii lui de breaslă. Reprezentanții securității sunt prezenți mereu în viața lor, fie la reprezentațiile pieselor lui, fie șantajându-i soția cu viitorul carierei ei pe scenă dacă nu continuă să ofere servicii periodice de o natură compromitățoare.
Informatorul pornește foarte tăios, pus pe deconspirări întru propășirea partidului, iar pe parcurs se întâmplă ceva. Cuplul are ceva ce lui îi lipsește. Are iubire, are susținere reciprocă, fiecare dorește să-l vadă pe celălalt fericit, mulțumit. Informatorul are o viață singuratică, e vizitat la cerere, uneori, de câte o domniță contra cost, eveniment care se încheie la minut pentru că o așteaptă următoarea afacere în minutul următor. În viața cuplului, există o legătură invizibilă care oferă comuniunea după care tânjește orice om de-a lungul vieții. După care probabil nu știa că și el însuși tânjea, fiind atât de dedicat muncii asidue de informator și urmăritor rece.
Aude toate sunetele din apartamentul celor doi și vede exteriorul blocului în care locuiesc. Obiceiul zilnic de urmărire îl introduce în mai-mult-decât-viața lor, îl face într-un mod straniu parte din familie. Astfel încât, atunci când știe că ea urmează să se deplaseze la sarcina nedorită de a-l mulțumi pe unul dintre șefii securității și, înainte de a ajunge la destinație, se oprește într-un bar, informatorul se apropie de ea ca un fan oarecare a unei actrițe (ce este ea, până la urmă) și îi oferă încurajări și aprecieri pentru cariera pe care o are, determinând-o să nu se mai ducă la securistul aflat în așteptare.
Pentru că aude toate sunetele, aude și muzica pe care o ascultă aceștia. Aici – o secvență care ar putea reprezenta o piesă de rezistență a replicilor din scenariu și totodată și un miez al credinței intelectualității vizavi de reprezentanții partidului oprimant. Georg Dreyman e dramaturgul nostru:
Georg Dreyman într-o discuție cu prietenii în apartamentul său, considerat cel mai sigur și „neascultat” loc din tot orașul:
– Știți ce a spus Lenin despre Appassionata lui Beethoven: „Dacă continui să o ascult, nu voi mai duce la bun sfârșit revoluția”. Poate vreun om care a ascultat această muzică, care a ascultat-o cu adevărat adică, să fie realmente o persoană rea?
Ceva similar i se întâmplă și informatorului Hauptmann Gerd Wiesler când începe să nu mai raporteze în scris tot ce aude în arpartament, locul în care e ascuns un anumit articol periculos destinat pentru a ajunge în Vest, când începe să ofere o interpretare diferită (și inofensivă) cuvintelor auzite.
Faptele lui nu vor rămâne fără urmări, atât pentru cuplu, cât și pentru el. De bună seamă, putuse anticipa, însă probabil anumite consecințe nu pot fi prevăzute. Un sistem distrugător care lucrează cu natura umană inevitabil coruptă va distruge măcar ceva din ceea ce atinge. Totuși va crea și conexiuni considerate înainte cu totul improbabile.
Mă tem că, dacă mai continui, nu mă voi putea opri, e un film despre care se poate discuta, se pare, nelimitat. Vă las în final încă o replică ce pare să descrie extrem de bine fisurile din sistem pentru cine are ochi să le observe. Tot o replică a lui Georg:
Georg Dreyman:
– Biroul național de statistică de pe strada Hans-Beimler numără totul, știe totul: câte perechi de pantofi cumpăr pe an: 2-3; câte cărți citesc pe an: 3,2; și câți studenți absolvă cu note maxime: 6.347. Dar există o statistică ce nu este colectată, poate pentru că astfel de cifre provoacă durere chiar și funcționarilor: și anume rata sinuciderilor.
Timposibil 