Cât de Up in the air sau down to earth?

Regizorul filmului Up in the Air (2009) – Jason Reitman – spunea despre film următorul lucru: „Filmul este o examinare a unei filosofii.”. Şi avea dreptate. Aş completa: ironizarea unei filosofii (ba chiar a două). Tot aşa cum „viaţa” îţi joacă feste uneori, tot aşa cum primeşti uneori chiar ceea ce îţi doreai sau ce credeai că îţi doreşti; după ce îl primeşti se verifică de fapt dacă era într-adevăr demn de dorit.

„Concediatorul” Ryan Bingham (George Clooney) este angajat al unei companii care se ocupă de concedieri pentru firmele cu stomac mai sensibil, care nu îndrăznesc să efectueze concedierile în interiorul firmei, cu oamenii firmei. Ryan se deplasează din loc în loc, este up in the air mai tot timpul circulând cu avionul, preferă viaţa fără ataşamente, fără angajamente; dacă i se întâmplă relaţii, le păstrează la minimum de implicare (atât emoţională, cât şi temporală şi spaţială) şi la maximum de relativitate, convenabilitate personală. Şi relaţiile familiale se includ aici.

Femeia – Alex – pe care o cunoaşte într-una din călătoriile sale de servici şi cu care îşi găseşte un hobby comun (colectarea de călătorii pentru a ajunge la cele 10 milioane de mile) pare să îi împărtăşească filosofia de viaţă liberă şi să fie de acord cu începutul unei relaţii cu… relaţionare întâmplătoare.

Lucrurile anunţă să se schimbe radical atunci când nou-angajata Natalie Keener, viitoarea parteneră de servici a lui Ryan, vine cu o idee nouă, postmodernă, de a concedia angajaţii firmelor prin video-conferinţă. Astfel, „concediatorii” nu vor mai fi nevoiţi să se deplaseze la sediul fiecărei firme şi vor fi privaţi de manifestările emoţionale ale celor care sunt lăsaţi fără slujbă. Aparent, foarte convenabil.

Atât Ryan, cât şi Natalie, aduşi să lucreze împreună, au parte de suficiente motive de conflict, deşi fiecare este ignorant în filosofia lui. Lui Ryan i se reproşează că trăieşte o viaţă netrăibilă pentru că nu preţuieşte oamenii şi se gândeşte doar la confortul lui personal, iar lui Natalie i se reproşează că nu are suficientă experienţă ca să aducă inovaţii pertinente şi durabile şi că vrea să rezolve problemele spinoase prin… ecran, de la depărtare; fără să suporte efectele adverse care vin la pachet, de altfel.

Şi la fel, atât Ryan, cât şi Natalie o încasează; sunt loviţi în chiar convingerile lor cele mai puternice. Ryan se trezeşte ataşat de Alex despre care nu ştie mai nimic şi, tocmai când e gata să renunţe la indiferenţă şi să facă sacrificii, se loveşte de marele impediment: descoperă la o vizită inopinată că Alex e măritată şi are copii. Asta îşi dorise, de fapt; asta „predica” în discursurile sale renumite; nu îşi imagina că iepurele ar sări vreodată tocmai împotriva lui.

Natalie, care vine cu propunerea de a desfăşura the dirty work prin mijloace tehnologice intermediare, este părăsită de prieten printr-un mesaj pe mobil. Scurt, sec, impersonal. Nu pentru asta milita atât de fervent tot timpul ăsta? Da, dar cine şi-ar fi imaginat că tocmai ea va cădea victimă convingerii ei?

Greu de imaginat propriile convingeri aplicate tocmai ţie. Propriile convingeri cu dezavantaje cu tot. Că avantajele nu le refuză nimeni. Însă când e vorba să iei tot pachetul, reclama nu mai… face toţi banii. Acolo se verifică corectitudinea, principialitatea, frumuseţea… propriilor principii.