3 ani de „sinking” în blog

Asta se întâmpla ieri, de fapt, dar nu am fost pe fază. Mare pagubă-n ciuperci, anyway! Cu ocazia asta, m-am gândit să transcriu un fragment de jurnal. Scriam despre scris. Mi se pare potrivit, chiar dacă nu e vorba neapărat despre scrisul pe blog, în public. E vorba despre orice scris, în definitiv, despre culisele lui, parte care pe mine mă fascinează de mult timp. Despre scris, rescris, corecturi, necesare sau nu, adică bătăliile obişnuite atunci când pregăteşti texte pentru publicare sau scrii doar de plăcere. Într-un an se întâmplă des. În trei, cu atât mai mult. După trei, începi să te gândeşti la alte lucruri, nu la cât ai crescut…

 

 

15 august 2010

Trebuia să mă şi apuc de treabă atunci. Până acum aveam cel puţin o poezie. Că de atunci m-am gândit de multe ori, bineînţeles, după cum era de aşteptat…

Scriu urât. De obicei neregulat (nu faceţi psihanalize tocmai azi…, chiar dacă vă pricepeţi). Depinde de foarte multe frumuseţea scrisului meu. Urâţenia de mai puţine, se pare. Nu am răbdare să scriu, dar nu pentru că nu aş iubi activitatea asta înnebunitoare de a scrie, ci pentru nu ştiu ce motiv ilogic… De obicei îmi place să văd literele formându-se sub degete, dar un centimetru dacă nu stau comod, s-a deşirat tot rezultatul.

Ar fi totuşi un motiv: vreau să spun prea multe şi probabil mă tem că o să uit să spun tot. Sau mania vitezei. Dacă aş fi forţată să stau o lună fără internet, cred că aş avea cel mai frumos scris. Sau scrisul pe care-l am în condiţiile de excelenţă…

În fine, zilele trecute am început să scriu poemul. A ieşit mai mult decât voiam. Nu cantitativ. A ieşit prea mult, am dat în fantezie; una nefantastică, dar de-a dreptul obraznică. În literatură, se admite orice depărtare de realitate, orice mutilare a ei. chiar cu pretenţia expusă de realitate/ biografie etc, precum în Orlando. Autobiografie. E suficient să ştii asta şi faptul că personajul masculin devine pe nesimţite feminin, fără ocazia de a identifica momentul exact (care oricum a fost un proces) sau cauza. Suficient să ştii acestea ca să te lecuieşti de încrederea în pretenţia de copiere a realităţii. Literatura e o farsă, o minciună, dar una care nu e păcat. Cel puţin nu prin asta (prin altele, da, sigur).

Şi atunci, trebuie să rescriu? Nu neapărat, dar probabil I will. Şi păstrez ambele versiuni.