Mari 2018. O coregrafie a vieții.

De la muzică la film:
Filmul acesta a ajuns la mine prin muzica lui. Prima dată am dat de piesă, într-o reinterpretare pe care o consideram mai spectaculoasă decât originalul, am trimis-o prietenilor, fascinată, iar unul dintre ei, Dio, mi-a trimis pingpong filmul care o folosește drept coloană sonoră. Era clar că trebuia să-l văd.

Asocierea mentală inițială:
Când ascultam piesa, o asociam automat cu „balet”. Fără să știu vreun detaliu despre compoziția ca atare a lui Peter Gregson, piesa îmi părea numai potrivită pentru a baleta pe fundalul ei. Intensitățile, urcările, coborârile, profunzimea, tragicul și lupta se pliau perfect pe ceea ce s-ar putea face pe o scenă, fără cuvinte. Pe testate.

Descrierea făcută piesei în noiembrie trecut fără să știu că există și un film:
„Piesa care mă dă gata în ultima vreme.
Muzica nu are cuvinte, are note, pauze, intensități, blândeți și prin toate emană o stare, o viață.
Asta îmi pare a fi o poveste a unei tragedii care stă să cuprindă sufletul, un tumult care e pornit a asedia viața și care… nu reușește. Forța interioară a sufletului se ridică din sensibilitate, din aparenta înfrângere, ca un phoenix, și crapă pojghița dificultății, răzbind prin greutăți, la suprafață ieșind, în ciuda opozițiilor, toate frumusețile: își deschide aripile și iubește, iartă, învinge, rămâne încrezător, rămâne nu doar supraviețuitor, ci de-a dreptul viu. Viu, așa cum poți fi atunci când ești cel mai prezent în tine însuți, viul care găsește în final pacea”

Punctul comun cu propria copilărie:
Baletul m-a atras de mică, chiar dacă nu l-am urmat. Fără să aibă legătură cu limitele impuse de contextul în care am crescut, ai mei îmi povestesc cum mă luam de o ureche la 2 ani și mă mișcam după muzică de câte ori o auzeam. La o astfel de vârstă, aflată la mare, cică dansam așa pe plajă când au trecut pe lângă mine niște băieți de vreo 20 de ani, s-au oprit distrați „Uite, mă, la asta mică!”, unul m-a luat în brațe, m-a dansat, apoi m-a pus jos și și-au continuat drumul.

Revelația din film:
Surpriza a fost că, văzând trailerul filmului, descopăr că baletul este într-adevăr ceea ce descrie filmul, pasiunea și cariera personajului principal, Charlotte. Actrița (americană, teribil de asemănătoare cu o Meryl Streep tânără) nu e actriță de formație, ci chiar coregrafă și dansatoare. Charlotte, la 30 de ani, primește primul proiect major de coregrafie cu trupa ei, află că e însărcinată cu unul dintre dansatorii din trupă și află că bunica ei, Mari (și titlul filmului), fostă pictoriță – deci fire de artist, ca ea – intră pe ultima sută de metri a vieții, iar familia îi cere să fie alături. La momentele intense ale familiei, membrii se reunesc ca niște trenuri fiecare cu alt traseu de parcurs, cu propriile drame și vise, iar acum trebuie să lucreze împreună, să se rearmonizeze. Fapt care nu prea poate avea loc fără niște nepotriviri, frecușuri, incongruențe, priorități diferite în viață, reproșuri.

Dilema Charlottei:
Oriunde s-ar afla, se gândește la celelalte evenimente pe care le lasă în urmă. Dacă e la repetiții, se gândește la copilul pe care nu știe dacă să-l păstreze sau nu și la familia care are nevoie de prezența ei. Dacă e cu familia, se întreabă cum să renunțe la visul de a face coregrafie sau cum să renunțe la o viață umană, când sora ei numai ce a avut o pierdere de sarcină.

Un moment de regie aparte:
Aflată la casa de la țară a bunicii, în timpul antrenamentului inevitabil de dimineață, pe o pistă de role din apropiere, Charlotte își înfundă în urechi căștile care îi asigură fundalul sonor nimerit pentru mișcare. Melodia noastră, Sequence (four). În clipa în care își pune căștile în urechi, suntem decuplați cu totul de celelalte sunete din jur și auzim doar piesa și efortul ei. La un moment dat, una dintre căști iese din ureche bălăgănind și suntem brusc invadați sonor de zgomotul rolelor unui băiat care își avea și el traseul pe lângă ea. La reintroducerea căștii rebele, ne retragem din nou în piesa Charlottei. Ca o intrare și ieșire din visul ei de a-și urma viața care o așteaptă și întreruperile de care se lovește în acest parcurs. Excelentă această secvență sonoră. Accentul cade pe sonor aici, nu pe vizual.

Analogie vizuală:
O altă secvență care ar putea rezuma dilema Charlottei e unul dintre exercițiile de antrenament cu trupa. Ea se lasă să cadă în față, iar colegul ei dansator – și iubitul ei – urmează să o prindă. Secundele de dinaintea înclinării ei spre sol sunt grăitoare pentru tensiunea de a te abandona, prin credință, celuilalt care trebuie să te prindă. Celălalt, în care crezi că te va prinde. Străinul în brațele căruia îți pui viața. Destinul în brațele căruia plonjezi, căruia i te abandonezi. Poate cazi. Poate supraviețuiești. Poate chiar reușești.

Ritmul:
Ritmul filmului e lent, ca într-un film european – majoritatea sunt europeni, un film produs de British Film Institute și BBC Films. Filmul e presărat de tăcere în mare parte, tăcere care aprofundează tensiunea personajelor și a relației dintre ele, și de muzică și dans. Muzica și dansul nu sunt doar mișcare și sunet, sunt intensitate, viață, moarte, durere, luptă.
Acum, după ce am văzut filmul și recitesc impresiile pe care le scrisesem despre piesă fără să știu nimic despre existența filmului, pare să totul se potrivește ca un puzzle și fiecare piesă se așază la locul ei.

trailer

piesa cu pricina: Peter Gregson