Posts Tagged ‘operă’

h1

O, maneaua mea!

Februarie 21, 2008
opera-building.jpg

Săptămâna trecută s-a discutat la Între bine şi rău pe TVR despre scandalul iscat de închirierea spaţiului Operei Române pentru filmarea unui videoclip al unui manelist şi de semnificaţia acestui gest în cadrul culturii (sau aşa-zisei culturi) române.

Reacţia pe care a avut-o Liana Sega, coordonatorul Departamentului de Comunicare din cadrul Operei atunci, după înfăptuirea faptei, a fost în primul rând să refuze a da detalii despre, iar apoi să invoce legalitatea actului: „Manelele reprezintă un gen muzical care nu a fost interzis în România. Prin urmare, Opera nu a comis nicio ilegalitate prin încheierea acelui contract!”.

Într-adevăr, poate fi acuzată Opera sau actul de ilegalitate? Astfel de raţionamente se aduc atunci când toate celelalte superioare – de prestanţă înaltă, de existenţă a valorilor culturale, aproape de morală culturală – nu mai există. Atunci, invocarea legalităţii (ca şi cum justiţia e cea care decide ce ţinută purtăm la servici) e ultima frânghie rămasă.

Aceasta fost şi tema discuţiei dintre cei prezenţi la emisiune: mai mult decât a fi legal sau nu, e normal din punct de vedere cultural? E un beneficiu al muzicii româneşti? E o privare de drepturile de manifestare şi expresie a muzicienilor? Putem vorbi despre privarea libertăţii de expresie?

Cum ai păşit afară din casă, de la geamurile blocurilor răsună manele. Ajuns în piaţă, radiourile date la maxim pe note maneliste. Dacă te eşti nefericitul care să circule o dată cu microbuz dintr-un oraş într-altul, n-o vei uita în grabă. Şoferul – sigur un fan de manele. Dar, acum, e suficient să circuli cu tramvaiul sau taxiul. E suficient să treci pe lângă un grup de elevi. Am avut ieri oră la o clasă a 9-a despre muzica rock. Le-am dus trei piese de audiat; ei trebuia să noteze la fiecare piesă felul în care îi face să se simtă. Unii au lucrat foarte implicaţi. La final, alţii mă întrebau dacă nu le duc manele. Ori de câte ori duc vreo melodie la vreo clasă, în general cam aceeaşi reacţie: „Ne-aţi adus manele? Ooo, atunci nu.

Cred că libertatea de manifestare şi expresie a manelelor a fost folosită deja la mai mult decât maximum posibil. Au acaparat toate mijloacele de difuzare posibile şi imposibile, încât a invoca egalitatea în faţa celorlalte genuri e deja de mult trecut de orice măsură. S-o luăm cu egalitatea: este muzica simfonică la fel de mediatizată ca manelele? Care din cele două suferă de audienţă mai serios? Şi asta fără să mai punem problema calităţii!

Bănuiesc că, în cele mai oribile coşmaruri, ne vom trezi într-o zi că, aflându-ne la un restaurant, chelnerul ne va întreba: „Doriţi şi o garnitură de manele lângă prăjitură?” Sau la dentist, vom auzi spunându-ni-se: „Adaug şi puţină soluţie de manea la plomba de pe molar?” Sau „Maşina dvs. e prea avariată. Nu o putem repara decât cu un litru de manele. Rămâne?

Să ne revenim puţin cu Porumbescu.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: