Nu am văzut
pământean
mai discret decât
tine.
Agonia și bucuria
te străbat
cu aceeași modestie
ca și cum
suferința ar fi doar meritul tău,
iar bucuria doar
din mila Lui.
Aproapele tău
nu trebuie atins
cu niciun fir
de răzbunare,
mai degrabă
suferi ca stâncile
în eroziune.
Creștinismul tău
molipsitor
îl face pe Cristos
posibil
pe pământ
în formă umană,
imperfectă,
în oamenii păcătoși
și totuși
vii în cele nemuritoare.
Veșnici încă de pe acum
veșnici dintotdeauna
pentru totdeauna.
Tu îmi vâri sub picioare
câte o treaptă
pe care știi că o pot urca
pe care știi că o voi urca
pentru a jubila apoi
împreună de creștere
ca de învierea naturii
primăvara.
Eu aleg cuvinte
pentru a transforma
faptele tale ascunse
în sărbători naționale
și să jubilăm împreună
ca de apariția fructelor
toamna.
În universul în care unii
se dărâmă,
nouă ne place
să punem în scenă
creația
la nivel uman
și să ne (re)construim
în fiecare zi.
Un film nemțesc care m-a urmărit, de asemenea, e The Royal Game (sau Chess Story), o ecranizare din 2021 a romanului Schachnovelle, Jucătorul de șah al cunoscutului Stefan Zweig, scris în 1941, publicat în 1943. L-am văzut acum o săptămână și l-aș mai revedea după lectura cărții. Spre deosebire de alte filme despre Holocaust, filmul acesta arată altceva. Aproape deloc violență fizică asupra omului – cred că sunt două scene – și mult mai mult presiunea psihică asupra deținutului pentru a obține de la el informațiile dorite. Plus – și aici e tonicul filmului în mijlocul deprimării – modul de rezistență mentală. Filmul e un război al nervilor, din care nu știm exact cine iese, până la urmă, învingător. Dar aș zice că în mod clar personajul nostru principal, deținutul – un deținut select, de lux – nu iese un învins, ceea ce nu e puțin lucru. Supraviețuirea e, însă, ca de obicei, o chestiune relativă.
Deținutul de care vorbim, Josef Bartok (un maghiar evreu) e un deținut aparte, cu tratament special, un notar ce gestiona în Viena conturi ale unor bogați. Asta însemna că avea acces la sume uriașe de bani. Îl găsim împreună cu soția în mijlocul scandalurilor legate de referendumul care va decide dacă Austria dorește să se unească cu Germania, el însuși având încredere că „dacă am rezistat turcilor, vom rezista și germanilor”. Lucrurile se precipită în câteva ore, când e anunțat de un prieten ajuns în mijlocul unui bal să fugă chiar în acea noapte, cu următorul tren, iar apoi peste ocean, cât mai departe, pentru că se află pe lista nemților de ridicat. Își trimite soția înainte, iar el arde câte documente poate între timp și memorează coduri de acces până îi bat la ușă naziștii.
Ceea ce urmează e diferit de ceea ce ne-am aștepta de la o închisoare. Naziștii vor codurile de acces la conturile gestionate de Bartok, iar el nu vrea să le ofere, ba chiar face mișto de jocul de șah la care este invitat de presupusul comandant, Schuch, un tânăr obraznic și devreme țanțoș. Locul în care este adus și închis este cel mai luxos hotel, unde îi este servită mâncare zilnic, dar este privat de orice informație, distracție, angajare în dialoguri. Nici chiar chelnerul nu îi adresează vreun cuvânt, nu știm nici măcar numele lui. Un anonimat complet, o plictiseală totală într-o luxoșenie supremă. De câte ori este reinvitat să scrie lista cu coduri, fie refuză, fie scrie o bucată de poezie. Tortura la care e supus e mai degrabă psihică prin această privare de libertate și de ocupație, dar și prin urletele de durere pe care le aude prin gurile de aerisire ale camerei.
Într-un moment de neatenție al echipei germane care arunca la greu cărți, reușește să pună mâna pe o carte oarecare ce se afla la îndemână pe rafturile de lângă el, pe coridorul de lângă biroul lui Schuch. În cameră, vede cu dezamăgire că este un manual de șah. Dar începe aventura. O învață din scoarță în scoarță, îi e ciudă doar că nu are set de șah. Însă totul se poate inventa cu minimum de condiții. Baia are gresie cu pătrățele, numai bună de tablă de șah, iar piese își construiește din hârtia igienică înmuiată cu apă, iar apoi vopsită – pentru „oponent” – cu pasta de dinți. Acesta mi se pare un moment extraordinar în film, o secvență de o energie fantastică. Unii terapeuți (de exemplu, Mihaly Csikszentmihalyi, dar probabil nu singurul) consideră că fericirea stă în a avea mintea ocupată, concentrată la ceva important pentru om. Cu cât mai concentrat, cu atât mai fericit. Nu știm dacă e așa, putem doar bănui, analiza de la caz la caz, spera, dar cert este faptul că lipsa de ocupație naște monștri în interior. Iar Bartok începea să o ia razna mental tot mai mult, însă această nouă ocupație îi ocupă mintea deprimată de plictiseală și timpul, care înainte putea trece dormind, cu raze de soare intrate pe fereastră, iar apoi tot mai întunecat, până ajunge la ferestre zidite.
Trauma căpătată în această cameră luxoasă de hotel se îmbină cu pasiunea recent izvorâtă pentru șah într-o confuzie aproape permanentă și derută generală cu privire la realitate. Deși reușește să scape din hotelul-închisoare nevătămat fizic, într-un fel de cedare neputincioasă a lui Shuch – din câte am înțeles eu, cel puțin – cu cuvintele „Ai învins”, iese cu moartea prietenului lui ca povară pe suflet, pe care îl omorâseră în fața lui pentru că alesese să nu cedeze nici atunci.
Deruta majoră începe, însă, abia acum, la eliberare (sub alt nume, găsit în manualul de șah, Max Van Leuven). Scena cu care începe filmul se reia acum: îmbarcarea pe un vapor spre America, loc în care se reîntâlnește cu soția lui. Deși îi vedem luând masa împreună și cazându-se în cameră de 2 persoane, la o reîntoarcere a lui în cameră, e șocat să descopere că acea cameră e de o singură persoană. Află că de fapt, venise singur, se cazase într-o cameră single, pe lista pasagerilor nu figura niciun nume al soției sale. Acesta e un alt moment extrem de interesant, care ne poate duce cu gândul la Kafka, la A Beautiful Mind.. Avem o realitate care ne este prezentată ca fiind validă și pe care nu simți că trebuie să o chestionezi, după care, în momentele următoare, realizezi că este o realitate fabricată de mintea traumatizată a lui Bartok. Și începe vânarea bucăților de realitate printre mulțimea de frânturi fictive.
Încă o astfel de scenă și vă las, pentru că titlul nu e dat doar de secvența din arest. Pe acest vapor lumea joacă șah. Cine joacă, adică? Tot vaporul joacă, îi răspunde managerul vaporului. Cu campionul mondial actual (cu un nume tot din manualul de șah, Mirko Czentovic). Despre care aflăm că e un geniu analfabet, crescut în condiții dificile, dar care bate tot la șah. Vreo 10-15 mese de șah, toți jucătorii jucând cu acest campion, care e interpretat tot de… dar aici nu vă spun mai mult, fapt care surprinde din nou. Atenția lui Bartok se trezește din derută și deprimarea ultimelor vești și asistă la singurul meci rămas în desfășurare: șeful vaporului cu acest geniu analfabet, care poartă pe mână ceasul lui, confiscat în hotelul-închisoare. Șeful vaporului stă să facă o mutare intuită de Bartok ca pierzătoare și intervine să-i spună prin ce mutări poate salva meciul la o remiză. Luat în râs la început ca delirant, este ascultat apoi, după ce analizează toată linia de mutări pierzătoare. Meciul se termină, într-adevăr, în remiză și i se propune o revanșă, pe care cu greu o acceptă și care pare să-l consume într-atât, încât imaginarul îl acaparează cu totul, asediindu-l și transformând realitatea în elementele traumatice de care nu scapă.
Șahul pare să îi fie atât catalizatorul tonicului și a vieții atunci când e închis, cât și al confuziei și al durerii când e liber. Finalul e deruta finală (sau totală) pentru că îl vedem într-un loc ce seamănă unui azil, cu o tablă de șah în față, povestind pe îndelete, în lumina soarelui de dincolo de geam cu o voce feminină. Vocea feminină capătă un chip, este chipul soției sale, dar dialogul dintre ei pare să fie dialogul dintre doi necunoscuți. My guess was că ei chiar s-au reîntâlnit și probabil el are perioade de memorie clară, iar soția îi ține companie în acest azil din America, în care în sfârșit și-a găsit libertatea fizică, însă nu a mai reușit să își recupereze tot ce i-au luat naziștii.. mental, psihic..
Personajul lui Zweig îi seamănă, el însuși plecând din Europa războiului spre continentul american, chiar dacă spre sud. Bartok este un erou, care alege suferința pentru binele altora. Al altora care poate nici nu vor ști cât de mult l-a costat pe el această suferință. Dar alege să piardă libertate, condiție, statut, prieteni, familie, să se piardă pe el însuși pentru a nu face rău celor care și-au pus avutul în mâinile lui. Responsabilitatea trece dincolo de orice este el, este mai presus de tot. Un personaj extraordinar care luptă să își păstreze mintea întreagă și un actor pe măsură, credibil și carismatic, chiar și cu trăsături mai aspre. Toți actorii mi s-au părut extrem de buni, un film care merita chiar mai multe premii și nominalizări decât câte a primit.
Sau: filmul care te urmărește și după ce s-a terminat.
Nu-mi place să dau disclaimere și spoiler alerts, vreau să consider că cei care văd primele rânduri ale postării (oricare ar fi ea) își asumă orice va urma dacă continuă lectura. 🙂 Asta pentru că nu vreau să fiu nevoită să îmi măsor gradul de dezvăluire ca să îmi restricționez analiza.
Mi se pare un film foarte bun. Oricum mă atrag filmele bazate pe evenimente reale, în rest, depinde cum sunt făcute. Oppenheimer nu e doar o bucată de istorie ecranizată pe înțelesul mulțimii într-o durată de timp urmăribilă. Aș putea zice că e o bombă de dileme morale pe care ți așază în brațe și pe care rămâi să le desfaci apoi în restul timpului. Vrei să faci dreptate și personajelor, și istoriei.
Zărisem înainte de vizionare că CTP scrisese despre el, n-am citit decât câteva rânduri pe sărite, am preferat să amân lectura pe după vizionare, ca să pot compara. Îmi convine faptul că avem unele impresii diferite, pentru că mă ajută să mi le formulez mai clar pe ale mele. De exemplu, el e de părere că filmul nu are nicio imagine amețitoare, greu de uitat, cum construise Nolan în alte filme. Dimpotrivă, în 2 momente ale filmului (ba poate chiar 3), mi s-a părut că timpul filmului se oprește în loc, că reține și crește o tensiune uriașă. Într-adevăr aceste momente vin mai târziu în film, dar nu în ultima parte – cum spune CTP -, ci în toată a 2-a parte a filmului. Partea a doua o ține tot într-un suspans crescător.
Unul dintre aceste momente e prima testare nucleară Trinity. Discuțiile preliminare, câteva clipe înainte de apăsarea pe buton, momentul în sine și urmările imediate cu încântarea de rigoare. Conștientizarea faptului că dimensiunile exploziei sunt necontrolabile pentru că teoria nu poate prevedea precis concretizarea dă, probabil, primul puseu de tensiune atât în cadrul echipei, cât și spectatorului. La declanșarea exploziei, avem o regie care m-a surprins. Te aștepți să fii asurzit instantaneu de ea, în schimb ceea ce se întâmplă e că se face liniște deplină, iar impactul e doar vizual. Se vede o lumină uriașă pe fețele lor și pe cer și, poate ce e mai important, în privirea lor, mai ales în cea a lui Oppenheimer. În acea privire, se puteau vedea amestecate fascinația și groaza deopotrivă. A reușit și, oare, e bine că a reușit? A fost suficient de puternică, calculele au fost bune, dar oare nu prea dezastruoasă? Abia după aceste imagini, în timp ce meditezi și crezi că ai scăpat de ceea ce a fost mai rău, vine și sunetul. Brutal, puternic, distructiv. După ce au admirat ceea ce se vede, reușita, a venit distrugerea, sonorul de nesuportat și au căutat să se ferească.
Cred că momentul ăsta este emblematic pentru invenția bombei atomice în sine și pentru ideea lui Oppenheimer de a o crea. Poate că e emblematic și pentru orice invenție care apoi va ajunge să distrugă. Fascinația și încântarea reușitei, a victoriei, urmată îndeaproape de calvarul distrugerii și conștientizarea faptului că vestea bună nu e chiar atât de bună. Beția bucuriei, urmată de angoasa/groaza urmărilor. Chiar el spune la un moment dat, când dezbat crearea și folosirea bombei: „They won’t fear it until they understand it. And they won’t understand it until they’ve used it.”
Un alt moment de tensiune extraordinară e chiar folosirea bombei asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki, însă ceea ce ne interesează e primirea lui Oppenheimer la un discurs după această bombardare și retragerea japonezilor. La intrarea în sală, lumea e fericită, îl aclamă pentru încetarea războiului; în timpul discursului, însă, se lasă dintr-odată aceeași liniște și lumină peste el, ca și cum l-ar fi (cu)prins impactul exploziilor, se aude vorbind singur, își aude vocea într-o sală goală și începe să vadă oameni în sală care izbucnesc în plâns. La părăsirea sălii de discurs, afară, vede cum colegilor le este rău fizic după această distrugere în masă. El însuși este înlemnit, abia se mică, abia articulează cuvinte. Dacă omori un om, ești criminal. Cum te numești, însă, dacă ucizi 200.000? Bomba atomică, spunea, este o necesitate, pentru că, dacă nu se grăbesc ei s-o inventeze, o vor crea naziștii și o vor folosi, iar războiul va duce la un dezastru și mai mare. Bun, acum naziștii fuseseră înfrânți, dar rămâneau japonezii. Așa că justificarea obiectivă era construită, însă pare că nu era suficientă pentru o conștiință ușoară. Din nou suprapunerea victoriei cu distrugerea și chiar autodistrugerea.
Un alt moment puternic este ajungerea acasă a lui Oppenheimer după sinuciderea fostei lui iubite, pentru care se simțea de asemenea responsabil. Nu insist asupra acestui moment, dar de remarcat interpretarea lui Cillian Murphy și aici. Soția lui Oppenheimer are o prezență cheie în mai multe momente, fiind un detector al adevărului.
Filmul reușește să te determine să te întrebi cine e victima și agresorul și câtă pagubă/moarte poate fi considerată colaterală/inevitabilă ca măsura să fie considerată, totuși, bună; ce măsuri sunt acceptabile într-un război, până unde e autoapărare și de unde încolo e crimă condamnabilă; este Oppenheimer erou sau asasin? În mod cert filmul ajută la empatizarea cu el, mai ales în urma trădării generale instigate de Lewis, cu aportul propriilor lui colegi de echipă și a faptului că toate acuzațiile sunt cusute artificial din motive ascunse, egoiste din partea lui Lewis. Însă, dincolo de jocurile politice, drama și dilemele morale rămân: Prometeu a adus omenirii focul și acum trebuie să trăiască cu urmările faptei lui. Recomandările făcute de el președintelui nu au valoare, i se spune chiar un lucru interesant: „Nu tu ești cel care comite păcatul. Tu ai creat doar bomba. Eu (președintele) am ordonat bombardarea orașelor, eu am decis folosirea ei, eu, nu tu.” Cât de consolator este acest lucru poate decide doar inventatorul, care voia să salveze lumea de război și ajunge să distrugă lumea.
Mie nu mi-a atras atenția prea mult Cillian Murphy până acum, deși l-am văzut în câteva filme. Mi-a făcut mereu impresia unui actor care mizează prea mult pe fizicul lui reușit pentru a fi și actor. În Oppenheimer, însă, mi s-a părut cum nu se poate mai nimerit. Echilibrul dintre autostăpânirea caracteristică unui om de știință atunci când trebuie să susțină niște puncte de vedere și arătarea emoțiilor – existente, fără dubiu pentru spectator, eu așa zic – în momentele cheie a fost bine atins. După filmul ăsta, cred că am devenit un admirator. Nu aș califica jocul lui ca pur exercițiu exterior, fără a fi trăit, cum spune CTP. Ba chiar, pe parcursul filmului, uitam că mă uit la Cillian Murphy, nu-l mai vedeam pe actor, ci aveam senzația că acela chiar e Oppenheimer. Mi se pare un bun test.
Einstein nu este surprinzător potretizat, după mine, sub nicio formă nu mă așteptam la un om „timid, tăcut”, după ceea ce știm despre viața lui. Robert Downey Jr. joacă într-adevăr bine, atât de bine, încât îți vine să-l strângi de gât, însă personajul lui – unsurosul senator Lewis Strauss – nu evoluează, cum s-a zis. Cel puțin mie nu mi s-a părut. Doar se descoperă. Însă semnale ale personalității lui se văd chiar de la primele secvențe ale filmului, când Oppenheimer vine să-l întâlnească pe Einstein și este întâmpinat de Lewis, care este abia perceptibil (însă perceptibil) deranjat de faptul că nu îi este acceptată oferta de a le face cunoștință pentru a asista la discuție, închipuindu-și că se spun secrete despre el.
Matt Damon e surprinzător ca înfățișare, era să nu-l recunosc, însă jocul lui mereu la limita dintre aliat și inamic e solid. Și mi-a plăcut și Rami Malek în rolul celui care urma să dea în vileag adevăratele motive pentru care Lewis s-a străduit să-l dovedească pe Oppenheimer spion al rușilor și trădător. Malek e cel care îmi ștersese apetitul de a vedea Bohemian Rapsody, însă în scurtul rol din Oppenheimer a reușit să îmi trezească interesul prin atitudinea fermă și elegantă totodată din timpul procesului.
Mai am 2 preferați în film, în roluri mici mici (filmul e inundat de actori cunoscuți, asta e, nu știu dacă e bine sau rău): Matthew Modine, pe care îl știu de vreo 20 de ani, și James d’Arcy (Guernica și W.E.), pe care am reușit să nu-l zăresc decât pe lista actorilor, în rolul lui Blackett.
Scriu rândurile acestea având ca fundal sonor coloana muzicală a filmului, în care îmi găsesc multe piese interesant construite. Marele minus al filmului e durata de 3 ore. Nu prea mai cred că se justifică lungirea unui film la o astfel de durată. Fie îl faci serial în piese scurte, fie vreo 2 ore ar trebui să fie suficiente. Frumusețea și impactul unui film pot fi reduse de durata nechibzuită. În rest, îl recomand oricând.
Personajele se întreabă „What have we done?” după ce reușesc ceea ce și-au propus. E ca o urmare după venirea lui Dumnezeu în grădina Edenului și o întreabă pe Eva „Ce ai făcut?”. Acum e rândul omului să se întrebe ce a făcut.
Copile cu părul alb,
Tu ai văzut
Viața întoarsă
Cu cerul în jos
Umanitatea s-a făcut sloi
Sub privirea ta.
Cât de netulburați
ne trezim în dimineața
de după o astfel de lume?
ca într-o insulă
ruptă de tragediile vecine,
surdă la strigătul
asurzitor neauzit.
Nepovestibilele
Neexprimabilele
ne vor urmări
ca o lașitate proprie
până ne vom hotărî
cumva
să (re)devenim
oameni.
Într-o dimineață
mi-am întins mâna
după tine,
însă lumea se frânsese
peste noapte
în cioburi dușmănoase.
De dincolo de gardul
despărțitor,
mi-ai aruncat
o frântură de suflet
cu urechea deschisă.
Pe nesimțite, începeam să aud
strigătul de după zid
mut până atunci,
deasupra solului crăpat
între noi
în afara timpului.
Scindarea inexterioară
ne-a tras în spărtura
pe care am făcut-o tot noi
în viteza cu care ne-am izbit
de granițele propriilor categorii.
Victoria trebuie să fie
undeva în această
frângere dublă
interminabilă
generatoare de viață
totuși.
Sufăr pentru mine
pentru tine
într-una întruna.
Frânturi de mască
se rup, infime,
de pe suprafața
sufletului
sub forța adierii
tropicale,
a timpului care
dă în vileag
ascunsul.
Sau poate doar
sub imperiul
corespondențelor
invizibile mărunte
și semnificative.
În spatele măștii
ce se înlătură,
se vede ceva mai mult
decât așteptata
posibilă dezamăgire.
Nuanțele unui univers.
Firavi și puternici
înlănțuiți în credință,
această lentilă spre viitor
ce trebuie să existe acum
pentru a se vedea
mai târziu,
invizibilul ce trebuie
deslușit înainte de vreme
prin ziduri
prin porți
prin morți
ca, la vreme,
să se întoarcă
la noi
în chip de realitate.
Poate că li se mai întâmplă și altora ca o anumită piesă a unui artist, a unei formații să fie marele declanșator al atenției ce se va îndrepta apoi și spre celelalte piese. Una, care iese la suprafață, care se remarcă prin ceva față de restul pieselor. Other Side of Sea a fost o asemenea compoziție dintre cele semnate de Haevn. Apoi au urmat și altele.
Dramatică, ca și cum s-ar sfâșia interiorul, nu prea putea să treacă neobservată. Povestea din spatele piesei, însă, am descoperit-o mult mai târziu. Scrisă de Marijn van der Meer (solistul) la 23 de ani, în timpul celor 3 ani în care a fost mai mult la pat, între intervenții chirurgicale din cauza unei tumori, ea redă o parte din el. Ce a spus despre piesa aceasta e că nu spera că va mai avea când să o și cânte în fața unui public. Acum că a apucat nu doar să își revină, să o cânte în fața multora, inclusiv în fața doctorului care l-a operat și cu care ține legătura, e convins că vremurile bune sunt trecătoare și că trebuie să știi să le apreciezi atunci când le trăiești. Acum poate că sună altfel și versurile.
Unora le poate părea prea melancolică, poate chiar fără vlagă, pesimistă. Însă nu e doar tristă piesa aceasta. E puternică și tristă în același timp. E ca un strigăt după o înviere. O înviere care a și urmat. La cât mai multe asemenea învieri!
This is it. Poate îmi spuneți și reacțiile voastre.
Când eram mică, îmi înșiram păpușile pe pat și mă consideram la școală.
Abia când am ajuns la catedră am înțeles cât de greu e să dai 4 unui elev care ți-e foarte drag… Sau despre care crezi că ar fi putut mult mai mult. 🙂
Evocată scena în care instrumentiștii din filmul Perfect Sense, surzi de acum, continuă să cânte la instrumente ca într-o bucurie de recuperare a experienței pe care au avut-o cândva, mi-am amintit și eu de ceva:
Îmi aduc aminte de scena aia, și pe mine m-a impresionat. Îmi pare aceeași experiență ca cea din Pianistul pe care o tot evoc, ca pe o obsesie. 
🙂 Când pianistul se așază la un pian din apartamentul în care trebuia să locuiască silențios, să nu știe nimeni că trăiește acolo cineva. Neputându-se abține totuși, când vede pianul, se așază la el, deschide capacul și cânta cu degetele deasupra clapelor, fără să le atingă, ca și cum ar auzi fiecare notă pe care o cântă în gândul lui (și pe care noi o auzim), savurând în imaginație fiecare sunet nescos, dar trăit de atâtea ori înainte complet. O scenă imposibilă și fascinantă în același timp. O dramă a omului fără libertate care încearcă să se salveze sănătos mental și emoțional prin asemenea gesturi, ca un fel de recuperare parțială a libertății. Ca un fel de a spune lumii văzute și nevăzute: “experiența asta e a mea, orice (mi-)ai face; nu mi-o poți lua din trecutul meu și din memoria mea orice ai face”. O voință uriașă de a supraviețui, și nu doar de a supraviețui, ci de a profita din plin de istoria personală în supraviețuirea aceasta. Și în același timp o jelire după libertate, după adevărata libertate. Însă mesajul ce bate orice alt mesaj îmi pare a fi: libertatea mea e cea interioară, mie puteți să-mi faceți ce vreți. Extraordinar..
La sfârșitul lui 2014, apărea următoarea reclamă de Crăciun, ce a fost interzisă în cinematografe în UK:
1.Christmas Starts with a Baby’s Giggle
https://www.youtube.com/watch…
Și, dacă tot a fost interzisă, au mai făcut una în 2015; fără Isus, dacă tot nu e voie. Cu altceva în schimb, poate chiar mai sugestiv. Clasica interzisă nu îți rămânea pe creier. Însă asta… 🙂 stârnește atâtea reacții interioare și exterioare, încât e mai greu de uitat decât prima. O geantă care atrage păstorii și magii (n-au uitat să le facă proveniența diferită!), animalele. Iar la reacția soțului – It’s just a bag – care poate fi reacția oricărui privitor, toți râd cu subînțeles.
„What are you worshipping din final” e zbangul final. Ce ziceți?
2. Baby Jesus handbagged parody
https://www.youtube.com/watch?v=r_UU7-_Zjoo
Un gând despre: ”Never in the history of calm down has anyone calmed down by being told to calm down.”
Nu știu alții cum sunt, poate depinde și de persoană. Pe mine, de exemplu, mă calmează dacă îmi spune cineva care simt că e sincer și n-o spune din vârful limbii (îți dai seama cine o spune doar ca să scape mai repede de tine sau o spune pentru că realmente așa crede și vrea să îți fie bine, se gândește la binele tău), dacă are tonul care să îmi pice bine, dacă mă privește în așa fel încât îmi dau seama că pentru celălalt contează să fiu calmă pentru mine, nu doar pentru a nu-l stresa pe el cu „văicărelile”.
Uneori nici nu ai nevoie de mult din partea celuilalt pentru a binefăcător. Uneori îți ajunge să simți că celălalt are empatie, simte cu tine, îl doare pentru neliniștea ta. Dacă emană asta, calmează. Mie cel puțin mi se întâmplă. Vouă nu?
Pentru că reblogul a devenit o treabă aproape imposibilă mai nou, redau mai jos linkul postării mele de acum 10 ani despre revoluția resimțită de mine.
Piesa Avalanșa, scrisă de autorul turc Tuncer Cücenoğlu, ne vorbește despre regulile care ne forțează să ne organizăm viața în funcție de consecințele încălcării lor, în funcție de frica declanșată de nesupunerea față de ele.
Îmi pare o piesă impresionantă, atât ca idee, cât și ca realizare, punere în scenă, joc al actorilor. Spre final, simțeam că îmi vine să cobor pe scenă să fac dreptate. :)) (Dez)Avantajul jocului cu publicul pe scenă. :))
Într-un sat dintr-o zonă muntoasă din estul Anatoliei, oamenii își duc existența după un calendar aspru. Își programează viața după amenințarea avalanșei care poate fi provocată de zgomotul făcut de un om care strigă, de o femeie care naște, de copilul acesteia care tocmai vede lumina zilei și plânge. Aceste zgomote sunt strict interzise în cele nouă luni din an de sezon rece. Copiii au voie să se nască doar în celelalte 3 luni de vară. Între anotimpurile de vară, oamenii sunt nevoiți să calce cu grijă, să nu urle, să nu vorbească tare, să nu se certe (iar asta e cu atât mai tentant și mai greu de evitat), să nu tragă cu pușca.
Se zvonește că, în urmă cu 50 de ani, o femeie însărcinată a fost îngropată de vie pentru că stătea să nască în perioada interzisă. Autoritățile trebuiau mereu informate ori de câte ori se producea o neregulă sau se afla despre simpla posibilitate a unei nereguli. Iar, în această situație, viața comunității trebuie (și a fost) pusă mai presus de viața femeii și a copilului ei.
În prezent, în mijlocul unei familii, nora are simptome de contracții, însă atât ea, cât și soțul ei încearcă să se convingă reciproc că nu poate fi vorba de vremea nașterii, care ar fi doar peste o lună. Totuși, de frică, de frica consecințelor tăinuirii, socrul hotărăște să cheme moașa pentru detalii, iar apoi sunt alertate autoritățile pentru a lua o hotărâre, căci se pare că tânăra soție va naște prematur. În ciuda respectării calendarului de concepere a copilului, nașterea pare inevitabilă, iar integritatea părinților nici nu mai contează în luarea deciziei. Femeia trebuie să fie îngropată în sicriu, nu poate naște, căci ar pune în pericol toată comunitatea.
Momentul de turnură e reprezentat de împotrivirea soțului, care se prezintă în fața lor cu pușca, amenințându-i că o va descărca asupra lor – ucigând astfel toată comunitatea sub greutatea avalanșei stârnite – dacă îi omoară soția și copilul. În sfârșit, în comunitate apare cel care spune NU fără să conteze consecințele, în sfârșit cineva îndrăznește să se opună fricii permanente în care trăiesc toți și să aleagă libertatea.
Scena e împărțită de actori cu spectatorii. Totul se petrece sub ochii spectatorilor, uneori chiar la jumătate de metru de ei. În mijlocul scenei, actorii se mișcă lent și își vorbesc în șoaptă, iar pe jos totul e alb, iarnă.
În momentul în care tânăra soție naște în vreme ce autoritățile stau înlemnite sub amenințarea puștii, strigătul copilului care e primit de lume – tot cu teamă, deși acum cu alt fel de teamă – se face lumină. Toate personajele se întorc spre această lumină (mai puțin reprezentații autorității, îmbrăcați în negru, simbolic, care acum fug ca vinovați), iar noi, spectatorii, suntem invitați să pășim spre aceeași lumină în continuarea scenei: sub picioare, descoperă iarbă verde plină cu flori. Amenințarea avalanșei nu (mai) există. Fuga autorităților ne lasă de înțeles că amenințarea avalanșei probabil nici nu a existat. Însă era un pretext perfect pentru a ține comunitatea în obediență cu generațiile.
Un text despre care ni se spune că este inspirat din realitate și care face trimiteri la regimurile totalitariste politice. Însă poate nu numai.
Spre ce ne poate împinge frica să acceptăm? Ce ne poate determina să ne revoltăm și să hotărâm că nu suntem nevoiți să ascultăm de ea? Niște întrebări care merită puse atât la nivel personal, cât și la nivel de comunitate.
Coca Cola e în campanie. Au afișat imaginea aceasta cu următorul mesaj: „Noi nu vedem nicio diferență”.
Normal că nu vedeți nicio diferență, Coca-Cola. Banii au aceeași valoare, indiferent cine îi dă, nu? :))) Dacă ar aduce atingere Banului, Stăpânul, ați tăcea. :))
Cam disperați după vânzări, totuși. Grețos de disperați. Și voi, și alții.
Un comentator mai răsărit le-a dat o mică explicație. Ca să vadă diferența.
Cristian Daniel Marica
Plus niște American Cola, poate o vedeau și mai bine.
Live se poate asculta La Festa di Radio3 aici. Un exercițiu interesant. Programul de la Festa de sâmbătă și duminică.
Iar programul Radioului 3.
Perioadă tulbure aceasta în care toată lumea trebuie să se pronunțe, iar, dacă alege una din două, comite oricum o greșeală. Dacă se pronunță, greșește: fie e tâmpit, înapoiat, progresist, urăște, generalizează, are argumente proaste. Dacă nu se pronunță, e și mai tâmpit că nu știe ce crede și de ce crede ceea ce crede, că nu vede deși se află în fața ochilor lui, că se lasă manipulat (asta e de obicei marea grijă a interlocutorilor).
Mai este o variantă. Dacă nu se pronunță, nu există. Tocmai scria o cunoștință pe undeva prin lumea intergalactică următorul fapt: boicotează pentru ăilalți sunt plini de ură.
Serios? Deci pe cei care tac nu-i observă nimeni. Mi se pare corect. Unde să-i observe dacă nu strigă în urechile nimănui, cum să știi de ei dacă nu se revoltă puțin, unde să-i audă dacă nu sunt vocali? Sunt absenți. Dacă tac, nu există. Nu contează la numărătoare. Există doar cei care fac spume la gură, că pe ei pot da vina pentru propriile decizii. Există doar modelele negative pentru că așa se pot sustrage unei decizii asumate. Ceea ce mă face să mă întreb cât de asumate.
Însă e dreptul lor.
Dar tot dreptul lor e să știe și că cei pe care nu i-au numărat sunt, de fapt, acolo. (Și nu tac pentru că nu știu ce opinie sau poziție să aibă, nu tac pentru că sunt slabi, nu tac pentru că nu au argumente. Au chiar prea multe. Tac pentru a nu adăuga războiului încă o luptă inutilă din care toată lumea va ieși iar înfrântă, tac pentru a nu face rău vorbind.) În rest, urmăresc cu dezamăgire tot acest spectacol în anul centenarului. E drept, în orice an ar fi la fel. Ne găsim noi cu ușurință motive pentru care să fim dezbinați. Mai ales motive care nu pot justifica dezbinarea.
Sunt alături de prietenii mei greco-catolici în momentul acesta extrem de trist din cauza pierderii clădirii Episcopiei Greco-Catolice, monument frumos și simbol important al orașului.
Nu doar pentru arhitectura superbă, nu doar pentru valorile picturale și livrești (am înțeles totuși că nu au fost atinse cărțile), ci și pentru durerea pe care o resimt ei și pentru ceea ce reprezintă clădirea aceasta în creștinism.
Câteva imagini ale clădirii din arhiva personală. Postare în curs de actualizare:
2012
2013
2013
2014
2015
2015, la trecerea unui tramvai
2016, din turnul Catedralei
2016, vedere din turnul Catedralei
2016
2018, interior, de Ziua Art Nouveau
UPDATE: Ieri și Azi, Palatul Episcopal, în realizarea lui Ovi D Pop.
UPDATE, foto Dronshop vedere de sus
UPDATE: foto Ovi D. Pop pompieri
UPDATE: vimeo al lui Darius Cornean
UPDATE: Comunicatul EGCO
26 aug, 2018
Una dintre preferatele mele, de care mi-am amintit de curând. Voce, versuri, melodie, videoclip, atmosferă, limbă..
De anul trecut văd puse în vânzare tot felul de produse cu motive populare ce sugerează sărbătoarea anului 2018, unirea noastră. Însă, pe măsură ce am intrat în marele an al unirii (deși nu doar acum și nu doar de acum), îmi pare tot mai stranie sărbătoarea unirii într-un ambient tot mai încărcat conflictual. Ce sărbătorim noi de fapt?
Că locuim în aceeași țară, dar că avem de fapt vieți atât de diferite încât ne împărțim în categorii care ne fac inamici? Că avem aceiași strămoși, dar că ne tragem de fapt din tradițiile acelea sau celelalte? Că vorbim aceeași limbă, dar că nu avem același înțeles, că nu ascultăm ce ne spune celălalt și nu ne interesează de ce crede așa? La ce bun că vorbim aceeași limbă dacă nu o folosim pentru a ne înlesni comunicarea, ci pentru a o îngreuna? Când ești înconjurat de străini, ți-ai dori să îi înțelegi și să te faci înțeles. Când ești înconjurat de ai tăi, vrei să ai dreptate. De fapt, ce sărbătorim?
Chiar să arate ironia inteligență, după cum se tot spune pe la colțuri de lume? Really? Mie îmi pare idee atât de superficială..
Finally, un om care gândește în muuulte aspecte după mintea mea. Brad Florescu, ăla cu Tedoo, da. Merită citit tot, mi-e greu să aleg un fragment, sunt prea multe lucruri importante pe care le spune:
Le-am citit celor mici povestea (cu imagini) cu Pancinello (iată povestea întreagă), volumul 1 și vă spun pe scurt care era ideea pentru a înțelege apoi reacția care m-a dat gata.
Le-am povestit cum omuleții din lemn făcuți de tâmplarul Eli în orășelul Wemmick erau ocupați toată ziulica să își lipească etichete unii pe alții. Steluțe aurii sau buline negre, după caz. Dacă știai să faci multe lucruri frumoase, dacă știai să cânți, să joci, să faci tumbe, bunăoară, primeai steluțe. Dacă erai mai împiedicat de felul tău și mai neîndemânatic, te trezeai cu buline.
Pancinello era unul dintre nefericiții care primise doar buline negre, ce stăteau lipite pe el așa, ca la panoul de dezonoare și umblai cu ele la vedere. Iar el era din cale afară de trist; uneori nici nu mai ieșea din casă, iar, dacă ieșea, se însoțea cu cei ca el.
Lucia, însă, se afișa în public fără nicio stea, fără nicio bulină, lucru care îi trezi curiozitatea lui Pancinello și începu să-i pună întrebări. Așa că Lucia îi descoperi faptul că de ea nu se lipesc stelele și bulinele primite pentru că nu-i mai pasă de ele; nu-i mai pasă cum o cataloghează ceilalți oameni și că ajunsese la această stare pentru că merge în fiecare zi la Eli sus pe deal să vorbească cu el. Așa că îl încurajează și pe Pancinello să facă la fel.
Când Pancinello își face curaj într-o seară să urce la Eli, află uimit că Eli știe cum îl cheamă, că îl încurajează să rămână de vorbă cu el, că bulinele sale negre rămân lipite de el pentru că pune prea mare preț pe reacțiile celorlalți la persoana lui și că pe el nu ar trebui să îl intereseze atât de mult părerile lor, cât părerea Lui. Eli îl asigură că îl iubește, că în ochii Lui el e valoros pentru că El l-a construit așa și că nu face greșeli în construirea omuleților.
Acesta e momentul în care Pancinello începe să privească lucrurile și dintr-o altă perspectivă, începe să pună în balanță cele auzite, să se gândească că poate Eli are dreptate, se înseninează și dă iasă pe ușă pentru a încheia dialogul pe ziua aceea, când fâșș, se dezlipește de pe el o bulină.
Așa se încheie. După ce am analizat cu copiii de-a fir a păr evenimentele și ne-am tras concluziile, i-am lăsat să deseneze ceva legat de povestioară. Fie pe Pancinello, fie mai mulți omuleți împărțindu-și etichete, fie dialogul cu Eli etc.
Aici, mă întreabă L. din pregătitoare:
– Doamna? Cum să-l fac pe Pancinello, vesel sau trist?
Rămăsei cu gura căscată. Copiii spun lucruri (nu trăznite sau nu doar trăznite, ci chiar) mai profunde decât adulții de multe ori. Fata observase că Pancinello nu era doar trist sau doar vesel, ci că trecuse prin ambele stări de-a lungul povestirii, evoluase, se schimbase și că ambele stări îl caracterizau, doar că în perioade diferite. Nici nu ne putem da seama cât de nuanțat sunt în stare să gândească și să rețină copiii și ce legături pot face între evenimente de-a lungul timpului. Poate că sunt chiar mai atenți la asemenea lucruri decât adulții.
„When you are not well, or not feeling so, speak. Speak even if it is to the wind.” ~ St Gregory the Theologian
Frecvența pe care comunici așază cuvintele într-o ordine pe care n-o știam să fie a ta. Mă auzi fără să mă înțelegi, mă asculți pentru că se întâmplă să fiu acolo când apari. Nu pentru că ai avea disponibilitatea de a vedea lucrul pe care îl văd, ci doar pentru a spune ceea ce spui mereu, ca un refren bun, sănătos, aplicabil în orice situație s-ar nimeri să se ivească. Dacă se potrivește cu persoana căreia i se adresează contează deja mai puțin. Contează chiar prea puțin dacă colțul ochiului se arcuiește într-o rânjeală condescendentă, încântată că a găsit momentul să scoată o ironie inteligentă, fără să realizeze că ceea ce i se pare că critică nu se află în cuvintele mele, ci în fostele tale obișnuințe.
Dar proiecția e o chestiune delicată, dinăuntru se observă mai greu.
Ceea ce rămâne, însă, după oratoria furtunoasă este o climă atât de diferită, încât mi se face frig…
Dacă sunt pentru o cauză nobilă (în societate), insultele și suspiciunile neîntemeiate (față de apropiații care nu se înregimentează fix în felul propriu) sunt armă acceptabilă chiar și în gura celor care militează pentru deontologie, echilibru și moralitate.
Cât de subiective devin lucrurile până și pentru cei mai obiectivi pământeni… Și cât de dezgustătoare, dezamăgitoare.
Ideile de care ne-am îndrăgostit greu mai pot fi combătute (și abandonate) de argumente oricât de raționale, oricât de multe.
Parcă citatele personalităților erau până acu afișate de admiratorii lor care le împrăștiau și altora să mai tragă învățăminte. Cum ar veni… erau făcute și distribuite de alții (că autorii erau trecuți dincolo).
Acum văd că se schimbă moda. 
😀 Scrii o frază, o lipești pe imaginea ta și te dăruiești în toată modestia publicului larg ca să te aduleze. Citezi din tine și urmărești cu nesaț și tu impactul cât ești încă în viață! (Ba chiar vezi și cine dă laic. Ba nu, asta e secundar, vezi câți!) Nu mai aștepți girul altora până când treci în neființă, că s-ar putea să te uite lumea până atunci și să rateze astfel ideile tale memorabile! Dar, așa, sigur rămâi în istorie. E și asta o chestie, nu? 😀
Confesiune. Ura e o caracatiță cu multe tentacule. Unul să te prindă, ești înhățat întreg. Inclusiv oglinda devine un inamic pentru că „te trezești” că urăști și ceea ce apare în ea. Stă cu tine la masă, te urmărește pe stradă, în aerul pe care îl inspiri, în răgazul în care vrei inutil să te relaxezi.
Când am ajuns în locul acesta din nou, am călătorit dintr-odată în trecut. Coordonatele vechi s-au trezit la viață. Un moment uitasem că nu mai fac parte din același context, era să mă îndrept înspre acolo ca până acum. Ba chiar mi se păruse că aud o voce cunoscută. Însă următoarea fracțiune de secundă mă readuse înapoi, între claxoanele cotidiene, între mulțimile ce așteptau să urce în autobuze.
Dorul e o chestiune ciudată. Organică. Și se lipește inclusiv de străzi, de pietre, de necunoscuții care așteaptă, de aerul din stație, de memorie pe care o asediază brusc, o invadează total.
Dorul e partea din tine de care uitaseși. Pardon. De care credeai că uitaseși, dar care e reînviat subit. Iar viteza cu care te izbește peste prezentul în care încă te adaptezi e uneori prea mare pentru a nu te simți tras înapoi ca un magnet.
Pățanie azi la Lidl. La fel ca ceilalți sunt și ei.. După, le-am trimis următoarea plângere. Și cred că am fost prea indulgentă. Între timp, mi-au răspuns cei care administrează pagina lor de fb. Aștept măsuri concrete. Până atunci, îmi anunț toți cunoscuții și cititorii să fie vigilenți.
**
Stimată echipă Lidl,
Am avut o întâmplare cu totul dezamăgitoare astăzi într-unul dintre magazinele dumneavoastră din țară. Orașul nu contează pentru că situația este aceeași peste tot.
Este vorba de procedura dumneavoastră standard, de felul în care alegeți să afișați prețurile la unele produse, fel care induce în eroare cu bună știință, care manipulează în cunoștință de cauză și determină clientul dumneavoastră să verifice în fiecare minut dacă nu este înșelat.
Sunt sigură că știți la ce anume mă refer. Vă dau un exemplu, brânza Horezu care figurează pe raft (și pe site) ca fiind la ofertă, la prețul de 5,99 lei. La casă, observ că de fapt prețul produsului ales de mine este peste 21 lei. Adică 5,99 lei este prețul pe 100 de grame. Nu pe produs! (afișat de altfel și pe etichetă la raft, undeva mic de tot ca să nu fie observat; și pe produs – la fel, cât de mic posibil, în spate)!
Iaurtul italienesc de lângă ea era 2,19 lei. Spuneți-mi, vă rog, trebuia să VERIFIC și la iaurt dacă nu cumva e prețul pe suta de grame? Sau altfel: Suntem cumva la secțiunea de FRUCTE ȘI LEGUME, unde produsele se vând vrac și aleg eu, clientul, câte grame vreau să cumpăr?
Sau să vă adresez o altă întrebare, poate mai simplă, ca să fie pe înțeles: Eu, clientul, POT TĂIA 100gr sau 150 gr sau 50 gr din acel produs în vid, cu gramaj fix deja, pe care dumneavoastră l-ați etichetat cu prețul de x lei la suta de grame? Dacă nu pot eu tăia câte grame doresc să iau, atunci CUI FOLOSEȘTE prețul afișat la raft la suta de grame? Clientului NU.
Deci numai DUMNEAVOASTRĂ VĂ FOLOSEȘTE acest fel de afișare de preț, ca să puteți induce în eroare clientul pe care îl obișnuiți să caute în etichetă denumirea produsului + prețul ca să pună produsul în coș, iar apoi să creadă că dumneavoastră sunteți o firmă de bună credință care nu dorește să își înșele NICI VIZUAL clienții. Doar dumneavoastră vă folosește acel fel de afișare a prețului care mizează pe faptul că clientul nu consideră necesar să verifice gramajul ca la produsele vrac!
Ceea ce faceți dumneavoastră se numește manipulare vizuală și mizați pe faptul că clientul nu verifică dacă îl înșelați! Singura concluzie pe care o pot trage este că ne determinați pe noi, clienții în care spuneți că aveți încredere, să verificăm la fiecare pas petrecut în magazinul dumneavoastră dacă nu suntem înșelați de dumneavoastră!
Solicit cu dezamăgire și dezgust afișarea prețurilor REALE ale produselor care nu se vând vrac!
În ceea ce mă privește, voi atrage atenția tuturor (mass-media este user friendly de mulți ani deja) să fie atenți să nu se lase înșelați în acest fel.
Este o procedură MANIPULATORIE și lipsită de orice respect față de client. Ne luați de tâmpiți și ne explicați că aveți dreptate.
‘You can ‘ave ‘em, ten bob to you, love. Any colour you like, they’re all blue.’
**
Roger Waters may have settled this question, in an interview with musicologist and author Phil Rose, for Rose’s collection of analytical essays, Which One’s Pink?:
„In Cambridge where I lived, people would come from London in a van – a truck – open the back and stand on the tailboard of the truck, and the truck’s full of stuff that they’re trying to sell. And they have a very quick and slick patter, and they’re selling things like crockery, china, sets of knives and forks. All kinds of different things, and they sell it very cheap with a patter. They tell you what it is, and they say ‘It’s ten plates, lady, and it’s this, that, and the other, and eight cups and saucers, and for the lot I’m asking NOT ten pounds, NOT five pounds, NOT three pounds… fifty bob to you!’, and they get rid of this stuff like this. If they had sets of china, and they were all the same colour, they would say, ‘You can ‘ave ‘em, ten bob to you, love. Any colour you like, they’re all blue.’ And that was just part of that patter. So, metaphorically, ‘Any Colour You Like’ is interesting, in that sense, because it denotes offering a choice where there is none. And it’s also interesting that in the phrase, ‘Any colour you like, they’re all blue’, I don’t know why, but in my mind it’s always ‘they’re all blue’, which, if you think about it, relates very much to the light and dark, sun and moon, good and evil. You make your choice but it’s always blue.”
Între citatele care circulă, zicea unul:
”Orice ar alege lumea, tu alege opusul.”
Probabil vrea să încurajeze afirmarea identității și neconformarea la grămadă. Însă asta e încă departe de ceea ce ar trebui să promoveze.
Da, presupune o alegere (spre deosebire de mersul la grămadă, care e o inerție). Alegi să faci invers decât restul. Dar nu presupune și folosirea discernământului. Faci doar în mod automat mișcarea opusă, fără să mai gândești dacă e necesar, dacă nu cumva ai o a treia soluție etc. Discernământul, însă, ar trebui să fie etapa anterioară alegerii (opuse față de mulțime sau nu) ca să nu rămânem blocați într-un alt fel de automatism ca mersul la grămadă din inerție.
A fi erou. Nu cred că erou e doar cel care moare în război, nu cred că e doar primul care termină cursa. Cel mai bine pregătit, cel mai eficient, cel mai rapid, cel mai viteaz, cel care primește cele mai multe laude pentru rezultatele obținute, cel care are succes.
Eu cred că erou e acela care se zbate să-și trăiască viața așa cum e bine, deși simte că e imposibil; cel care încearcă să facă voia lui Dumnezeu, chiar dacă falimentează de multe ori. Cel care își dorește să fie bun, deși nu-i iese pe cât ar dori, cel ce regretă că nu e mai sfânt, dar își dorește cu tot sufletul. Cel care se roagă, iar în rugăciuni cere mai multe bucurii pentru ceilalți, iar pentru el mai multă iubire de El. Cel care îi încurajează pe ceilalți să meargă înainte, să aibă încredere; cel care vede bogăția sufletească din ceilalți, nu micimea; cel care își dorește să facă din ceilalți niște învingători, fără să se teamă că ar pierde el însuși ceva. Acesta este un erou pentru mine.
Omule ”obișnuit”, ești un erou.
Că mai apare un val
stai, nu mișca
ba mai bine mișcă-te,
suflă către oamenii
aceștia
un licăr
pentru cât a fi să fie,
dar totuși stai,
nu la o umbră
de curcubete,
ci la adăpostul unui
curcubeu,
să fii nemuritor
și alb,
eroule.
Fază drăguță în tramvai.
Pe traseul ultimei stații de tramvai spre casă, vatmanul oprește la semafor și iese din tramvai. Rumoare. Unde dă fuga omul ista, în mijlocul drumului..
Și se îndreaptă spre o doamnă mai în vârstă, strigând:
– Szia, mama!!!
Se îmbrățișează și vorbesc. Trece culoarea verde a tramvaiului, vine roșu. Se întoarce pe următorul verde înapoi în tramvai, dar încă îi face cu mâna doamnei, ea la fel, până dispare din câmpul vizual.
O întârziere deloc deranjantă, dimpotrivă energizantă.
Acum răsfoiești arhivele pentru categoria Contra-timp.
Timposibil 