Un film pe care am așteptat să îl văd de câteva luni bune și pentru a-l vedea pe Thimothee Chalamet intepretând un rol ieșit din comun (el oricum a avut până acum roluri neobișnuite, cumva peste vârsta lui, dar nu și peste talentul și prestația lui), și pentru a vedea un film despre Bob Dylan (nu am la activ niciun film văzut despre viața lui), și pentru a vedea din nou un film muzical (spre deosebire de unii prieteni, eu le găsesc extrem de savuroase și bogate, sunt mai mult decât filme, reunesc în ele nu doar o artă, ci mai multe). Și voiam să-l văd și pentru comparație cu Brutalistul, singurele două filme care îmi păreau candidate demne de Oscar dintre cele 10 nominalizate la cel mai bun film și dintre cele 3 care mă interesau efectiv să le vizionez (calculând între ele Conclavul). Poate că ar trebui să acord cândva șanse seriei Dune, din care nu am văzut și citit nimic pentru că stilurile noastre se intersectează rar spre deloc.
Pentru că Brutalistul a fost un film interesant și ca linie epică, și ca interpretare, și ca preocupare cu arta arhitecturală, și ca temă (a adaptării imigranților într-o țară ca SUA), și ca distribuție și dificultate a rolurilor, eram curioasă dacă A Complete Unknown reușește să-l detroneze în impresia mea (impresiile juriului le-am văzut deja și nu mă impresionează, nici influențează, ăsta cred că e farmecul când ai o pasiune, te poți desprinde de alte receptări pentru a ți-o forma pe a ta).
În primul rând, faptul că unul e biografic, iar celălalt e ficțiune (deși Brutalistul nu e ficțiune decât dacă îl puricăm la pașaport, pentru că s-au găsit diverse corespondențe cu anumiți arhitecți care au avut parcurs similar cu al personajului, chiar dacă e suma mai multor vieți reale pe bucăți) nu reprezintă neapărat un atu. Putem avea o biografie prost făcută și o ficțiune bine închegată.
A Complete Unknown e un film de impact, cred că sarcina juriului de a alege între personajul lui Adrien Brody și cel al lui Thimotee Chalamet pentru cel mai bun rol principal masculin a fost (sau ar fi trebuit să fie, în orice caz) una dificilă pentru că amândoi au roluri bine definite, credibile și dificile. Filme grele, roluri grele, probabil de-asta îmi vine greu să desprind „cel mai bun film” de „cel mai bun rol masculin”. E greu de spus care dintre ele iese în evidență mai mult, care e mai bine interpretat și mai meritoriu. Poate balanța dificultății chiar înclină spre Chalamet. Interpretează 40 de piese ale lui Bob Dylan pe parcursul filmului: vocea lui, interpretarea lui la chitară și muzicuță. Care mai și sună foarte bine, curat. Din punctul acesta de vedere, al efortului depus, Chalamet îmi pare că iese în avatantaj.
Firul epic nu are un parcurs clasic unui film sau unei povești, tinde să fie cumva liniar. O recenzie spunea că nu respectă formatul clasic de „rise-fall-learning-experience-comeback” și că e mai degrabă o linie de „all rise” deși una tulbure și neclară. Eu aș zice că deși, într-adevăr, are un fir ascendent (succesul lui Dylan care capătă amploare), acest ascedent e secondat mereu de o umbră a personalității lui, o anumită indiferență în relațiile cu genul feminin, o anumită afectare (care părea existentă și înainte de succes), o anumită suprapreocupare de sine și neprețuire a celuilalt. Din acest punct de vedere, e preferabil ca astfel de artiști să rămână singuri cu cariera lor, fără oameni pe care să-i nefericească lângă ei.
Pe de altă parte, în carieră, dacă la început îi admira enorm de mult pe înaintașii lui, a căror activitate muzicală, creativitate o privea așa cum un copil privește la părintele atotputernic, pe măsură ce compune și capătă recunoaștere, se desprinde de aceștia și introduce în muzica sa elemente moderne (chitara electrică) în ciuda rezistenței lor și a unei bune părți din fani. Există o evoluție a artistului Bob Dylan care virează muzica spre o dimensiune necunoscută fanilor lui (lor, a folkiștilor) în ciuda împotrivirii mulțimii. Evoluție, desprindere care e bine să aibă loc dacă artistul din el simte nevoia să o facă. Maturizarea unui artist – dacă simte nevoia acestei schimbări – trebuie să aibă loc așa, cu urmarea propriului stil indiferent dacă mulțimea te urmează sau nu. Cei care vor vedea în creația ta un bun vor veni. Dacă acela ești tu în prezent, atunci merită să te arăți artistic așa ca cei care te apreciază să-l aprecieze pe cel care ești.
În sensul acesta, există o o replică ce mi-a rămas în minte. Ea exprimă, după mine, orice criză sau orice impas pe care îl întâmpini atunci când vezi înainte altceva.
Într-o discuție contradictorie cu Joan Baez cu privire la repertoriul pe care să-l adopte la un concert, Baez prefera să rămână la piesele lor clasice folk pentru că lumea pe acelea le așteaptă, pe când Dylan prefera să-și interpreteze noile sale compoziții zicând:
– Ce să fac, să cânt toată viața Blowin’ in the Wind?
Există o plafonare în care unii artiști nu vor să rămână dacă întrezăresc un drum diferit în față.
Filmul creează reacții ambivalente, așa cum sunt și oamenii din jurul nostru, cum e și viața. Tocmai de aceea merită văzut și cunoscut un personaj care e și persoană (încă în viață). În cel mai rău caz, vă alegeți cu o frântură din viața unui artist, nu urmărește toată viața lui, doar câțiva ani. Bob Dylan a primit și Premiul Nobel pentru Literatură în urma versurilor din compozițiile sale. E singurul artist muzical care a primit așa ceva. În cel mai bun caz, vă trezește interesul de a-i asculta măcar câteva piese. Eu am ascultat deja 3 albume cronologic și sper să ajung și la cele cu electrică. Deși piesele emblemă sunt cunoscute, probabil, de majoritatea.
Enjoy și curioasă de impresiile voastre.
Timposibil 