Un film nemțesc care m-a urmărit, de asemenea, e The Royal Game (sau Chess Story), o ecranizare din 2021 a romanului Schachnovelle, Jucătorul de șah al cunoscutului Stefan Zweig, scris în 1941, publicat în 1943. L-am văzut acum o săptămână și l-aș mai revedea după lectura cărții. Spre deosebire de alte filme despre Holocaust, filmul acesta arată altceva. Aproape deloc violență fizică asupra omului – cred că sunt două scene – și mult mai mult presiunea psihică asupra deținutului pentru a obține de la el informațiile dorite. Plus – și aici e tonicul filmului în mijlocul deprimării – modul de rezistență mentală. Filmul e un război al nervilor, din care nu știm exact cine iese, până la urmă, învingător. Dar aș zice că în mod clar personajul nostru principal, deținutul – un deținut select, de lux – nu iese un învins, ceea ce nu e puțin lucru. Supraviețuirea e, însă, ca de obicei, o chestiune relativă.
Deținutul de care vorbim, Josef Bartok (un maghiar evreu) e un deținut aparte, cu tratament special, un notar ce gestiona în Viena conturi ale unor bogați. Asta însemna că avea acces la sume uriașe de bani. Îl găsim împreună cu soția în mijlocul scandalurilor legate de referendumul care va decide dacă Austria dorește să se unească cu Germania, el însuși având încredere că „dacă am rezistat turcilor, vom rezista și germanilor”. Lucrurile se precipită în câteva ore, când e anunțat de un prieten ajuns în mijlocul unui bal să fugă chiar în acea noapte, cu următorul tren, iar apoi peste ocean, cât mai departe, pentru că se află pe lista nemților de ridicat. Își trimite soția înainte, iar el arde câte documente poate între timp și memorează coduri de acces până îi bat la ușă naziștii.
Ceea ce urmează e diferit de ceea ce ne-am aștepta de la o închisoare. Naziștii vor codurile de acces la conturile gestionate de Bartok, iar el nu vrea să le ofere, ba chiar face mișto de jocul de șah la care este invitat de presupusul comandant, Schuch, un tânăr obraznic și devreme țanțoș. Locul în care este adus și închis este cel mai luxos hotel, unde îi este servită mâncare zilnic, dar este privat de orice informație, distracție, angajare în dialoguri. Nici chiar chelnerul nu îi adresează vreun cuvânt, nu știm nici măcar numele lui. Un anonimat complet, o plictiseală totală într-o luxoșenie supremă. De câte ori este reinvitat să scrie lista cu coduri, fie refuză, fie scrie o bucată de poezie. Tortura la care e supus e mai degrabă psihică prin această privare de libertate și de ocupație, dar și prin urletele de durere pe care le aude prin gurile de aerisire ale camerei.
Într-un moment de neatenție al echipei germane care arunca la greu cărți, reușește să pună mâna pe o carte oarecare ce se afla la îndemână pe rafturile de lângă el, pe coridorul de lângă biroul lui Schuch. În cameră, vede cu dezamăgire că este un manual de șah. Dar începe aventura. O învață din scoarță în scoarță, îi e ciudă doar că nu are set de șah. Însă totul se poate inventa cu minimum de condiții. Baia are gresie cu pătrățele, numai bună de tablă de șah, iar piese își construiește din hârtia igienică înmuiată cu apă, iar apoi vopsită – pentru „oponent” – cu pasta de dinți. Acesta mi se pare un moment extraordinar în film, o secvență de o energie fantastică. Unii terapeuți (de exemplu, Mihaly Csikszentmihalyi, dar probabil nu singurul) consideră că fericirea stă în a avea mintea ocupată, concentrată la ceva important pentru om. Cu cât mai concentrat, cu atât mai fericit. Nu știm dacă e așa, putem doar bănui, analiza de la caz la caz, spera, dar cert este faptul că lipsa de ocupație naște monștri în interior. Iar Bartok începea să o ia razna mental tot mai mult, însă această nouă ocupație îi ocupă mintea deprimată de plictiseală și timpul, care înainte putea trece dormind, cu raze de soare intrate pe fereastră, iar apoi tot mai întunecat, până ajunge la ferestre zidite.
Trauma căpătată în această cameră luxoasă de hotel se îmbină cu pasiunea recent izvorâtă pentru șah într-o confuzie aproape permanentă și derută generală cu privire la realitate. Deși reușește să scape din hotelul-închisoare nevătămat fizic, într-un fel de cedare neputincioasă a lui Shuch – din câte am înțeles eu, cel puțin – cu cuvintele „Ai învins”, iese cu moartea prietenului lui ca povară pe suflet, pe care îl omorâseră în fața lui pentru că alesese să nu cedeze nici atunci.
Deruta majoră începe, însă, abia acum, la eliberare (sub alt nume, găsit în manualul de șah, Max Van Leuven). Scena cu care începe filmul se reia acum: îmbarcarea pe un vapor spre America, loc în care se reîntâlnește cu soția lui. Deși îi vedem luând masa împreună și cazându-se în cameră de 2 persoane, la o reîntoarcere a lui în cameră, e șocat să descopere că acea cameră e de o singură persoană. Află că de fapt, venise singur, se cazase într-o cameră single, pe lista pasagerilor nu figura niciun nume al soției sale. Acesta e un alt moment extrem de interesant, care ne poate duce cu gândul la Kafka, la A Beautiful Mind.. Avem o realitate care ne este prezentată ca fiind validă și pe care nu simți că trebuie să o chestionezi, după care, în momentele următoare, realizezi că este o realitate fabricată de mintea traumatizată a lui Bartok. Și începe vânarea bucăților de realitate printre mulțimea de frânturi fictive.
Încă o astfel de scenă și vă las, pentru că titlul nu e dat doar de secvența din arest. Pe acest vapor lumea joacă șah. Cine joacă, adică? Tot vaporul joacă, îi răspunde managerul vaporului. Cu campionul mondial actual (cu un nume tot din manualul de șah, Mirko Czentovic). Despre care aflăm că e un geniu analfabet, crescut în condiții dificile, dar care bate tot la șah. Vreo 10-15 mese de șah, toți jucătorii jucând cu acest campion, care e interpretat tot de… dar aici nu vă spun mai mult, fapt care surprinde din nou. Atenția lui Bartok se trezește din derută și deprimarea ultimelor vești și asistă la singurul meci rămas în desfășurare: șeful vaporului cu acest geniu analfabet, care poartă pe mână ceasul lui, confiscat în hotelul-închisoare. Șeful vaporului stă să facă o mutare intuită de Bartok ca pierzătoare și intervine să-i spună prin ce mutări poate salva meciul la o remiză. Luat în râs la început ca delirant, este ascultat apoi, după ce analizează toată linia de mutări pierzătoare. Meciul se termină, într-adevăr, în remiză și i se propune o revanșă, pe care cu greu o acceptă și care pare să-l consume într-atât, încât imaginarul îl acaparează cu totul, asediindu-l și transformând realitatea în elementele traumatice de care nu scapă.
Șahul pare să îi fie atât catalizatorul tonicului și a vieții atunci când e închis, cât și al confuziei și al durerii când e liber. Finalul e deruta finală (sau totală) pentru că îl vedem într-un loc ce seamănă unui azil, cu o tablă de șah în față, povestind pe îndelete, în lumina soarelui de dincolo de geam cu o voce feminină. Vocea feminină capătă un chip, este chipul soției sale, dar dialogul dintre ei pare să fie dialogul dintre doi necunoscuți. My guess was că ei chiar s-au reîntâlnit și probabil el are perioade de memorie clară, iar soția îi ține companie în acest azil din America, în care în sfârșit și-a găsit libertatea fizică, însă nu a mai reușit să își recupereze tot ce i-au luat naziștii.. mental, psihic..
Personajul lui Zweig îi seamănă, el însuși plecând din Europa războiului spre continentul american, chiar dacă spre sud. Bartok este un erou, care alege suferința pentru binele altora. Al altora care poate nici nu vor ști cât de mult l-a costat pe el această suferință. Dar alege să piardă libertate, condiție, statut, prieteni, familie, să se piardă pe el însuși pentru a nu face rău celor care și-au pus avutul în mâinile lui. Responsabilitatea trece dincolo de orice este el, este mai presus de tot. Un personaj extraordinar care luptă să își păstreze mintea întreagă și un actor pe măsură, credibil și carismatic, chiar și cu trăsături mai aspre. Toți actorii mi s-au părut extrem de buni, un film care merita chiar mai multe premii și nominalizări decât câte a primit.
Timposibil 