Omul – un puzzle

Îmi place să joc, din când în când, un joc cu forme geometrice. Ăsta:

Nu ştiu cum s-ar numi la noi. L-am găsit şi aici. Poate un fel de puzzle. Dacă ştiţi, apreciez colaborarea. 🙂

Ce îmi place la el?

• Mă desprinde de stresurile de zi cu zi. E un bun mod de a te relaxa psihic, mai ales la finalul zilei. Îţi „fură” toată atenţia şi nu mai lasă loc pentru dezamăgirile de peste zi sau nervii consumaţi aiurea în stânga sau dreapta. Doctorul meu le recomandă 20 de minute de desene animate pe zi celor stresaţi. Minim 20 minute! Tom şi Jerry. De exemplu. Nu cred că e o fugă de realitate, cum s-ar putea suspecta. Când revii, revii în aceeaşi realitate din care ai plecat. Doar că te face puţin mai limpede, mai „rece” mental şi îţi dă o perspectivă mai echilibrată.

• Mă ajută să gândesc, să raţionez. Să-mi dezvolt reprezentarea. Să vezi posibilul ansamblu cu câteva mutări înainte. În psihologie, există un tip de reprezentare (dacă nu mă înşel; dacă mă înşel, să mă corecteze cei cu psihologia), care spune că nu e nevoie să vedem obiectul în întregime pentru a ne putea reprezenta imaginea lui în totalitate aşa cum e ea. Că e suficient a vedea o parte din el, însă o parte suficient de caracteristică, pentru a putea desprinde întregul.

Priviţi imaginea aceasta:

Se poate distinge uşor ce literă vrea să reprezinte.

M-am gândit la legătura jocului acestuia cu oamenii. Că, la fel cum avem nevoie de cât mai multe forme geometrice plasate în perimetrul de joc pentru a vedea finalul lui, ansamblul final, tot aşa avem nevoie de cât mai multe piese aşezate corect în spaţiul personalităţii lui pentru a-l înţelege şi vedea în adevărata lumină.

Uneori e dificil să aşezăm piesele pe care le avem în locurile corecte, alteori e dificil să ni le amintim că sunt acolo şi ne fixăm atenţia doar pe câteva din ele. Am citit undeva că viaţa e făcută din lucrurile mărunte de fiecare zi. Tot aşa, aş spune că omul e făcut din micii lui paşi puşi laolaltă într-un frumos ansamblu. Nu putem primi informaţia OM decât pe bucăţi, pentru că ne depăşeşte percepţia completă. Multe din ele le ratăm atunci când se produce întâlnirea cu OMUL. Şi e de aşteptat. (De unele ne amintim mai târziu că le-am văzut, observat şi le înglobăm mai târziu. De câte ori nu ne-am amintit replici dintr-un dialog la câteva ore după ce acesta s-a încheiat? Replici care, poate, erau puncte de legătură care ne-au scăpat atunci.) „Acum vedem ca-ntr-o oglindă, în chip întunecos.” Suntem limitaţi. Mintea noastră e ca un fel de Hard-disk, în care trebuie să aranjăm mereu bucăţile de informaţii în fişierele potrivite pentru a ajunge cu succes către finalul reprezentării. Şi cred că, deşi procesul potrivirii nu e uşor întotdeauna, satisfacţia descoperirii celuilalt în adevărata lumină merită „toţi banii”.

Pentru asta, cred că e nevoie atât de comunicarea informaţiilor de o parte, cât şi de voinţa de a le asculta de cealaltă parte. Însă ambele funcţionând both ways.

Puzzle uşor! 🙂