h1

Ieşirea din film

Februarie 26, 2009

73206808

Mi-am adus aminte astăzi de o secvenţă avută la o clasă de elevi de aproximativ 20-21 ani. Mai pe la începutul anului. Le scrisesem pe tablă 3 numere importante pentru mine şi i-am lăsat să ghicească ce înseamnă ele. Cu puţin ajutor, s-au descurcat foarte bine.

Apoi a fost rândul lor. Fiecare trebuia să vină cu 3 numere (din oricâte cifre) care îi descrie pe ei, iar colegii urmau să ghicească semnificaţia. Un joc vesel şi ne-problematic. În aparenţă, cel puţin.

Aşa cum rareori mi se întâmplă, sunt unele momente de „pe scenă” peste care îţi doreşti să treci rapid, pentru că nu găseşti spontan cea mai potrivită reacţie. Cu momentele de obrăznicie, pare – surprinzător – mai simplu. Cu acest moment, a fost mai puţin simplu.

Era la rând unul din cei mai buni elevi din clasă, iar colegii trebuiau să îşi dea seama ce presupunea unul din numerele alese. Au vehiculat toate trăznăile şi ideile normale ce le-au trecut prin cap, dar n-au nimerit. În final, băiatul a fost nevoit să dea soluţia:

– Sunt anii de când a murit mama.

Am înlemnit. Cât de tragic putea fi… Ce fac acum, ce-i spun acum? De ce trebuie să fie asta o oră într-o școală, iar eu profesorul de la catedră? Într-o fracţiune de secundă, mi-au venit în minte o mulţime de întrebări retorice şi de constatări. În acea fracţiune de secundă, aveam senzaţia că am ajuns să cunosc jumătate din persoana lui. Oarecum brutal şi cu siguranţă dezarmant. Cum îți revii după episoade ca al lui, cui îi spui că te doare? Atunci o fi avut cam 15 ani. Iar el e cel mai bun din clasă. Și poate și cel mai sensibil, se întrista ușor dacă nu-l răsplăteam cu punct bun sau dacă îi atrăgeam atenția. (M-am gândit de mai multe ori că, înainte de a intra la o clasă, ar trebui să știu ce tragedii există în familiile copiilor, ce anomalii sunt, ca să pot avea reacții mai benefice sau să nu-i pun în situații ciudate.)

Era pe de o parte frustrarea că o asemenea situaţie mă împiedică să reacţionez liber față el; şi era pe de altă parte – o foarte mare altă parte – o durere şi o părere de rău că, la aşa o vârstă, unii trec prin şocuri atât de mari. Aici nu ești spectator al unui film, lucrurile acelea chiar se întâmplă sub ochii tăi, iar oamenii ăia chiar sunt acolo și suferă.

Acestea sunt momentele în care îţi doreşti să nu fii profesorul de după catedră, ci altceva. Să fii mai degrabă prietenul de lângă el, să fii sora mai mică ce țopăie mereu în jurul lui, să fii mama care nu mai e, să fii vecinul care să-l cheme la un sport în timpul zilei. Și NU profesorul lui de la catedră.

Anunțuri

10 comentarii

  1. Unor cifre le asociem amintiri plăcute, de altele atârnăm dureri. E modul nostru personal de a face faţă istoriei. Deşi e greu de asistat în clasă la astfel de mărturisiri, ele sunt necesare, şi de partea celui ce le face, şi de partea celor ce le aude. Ceva se schimbă în fiecare…


  2. Se întâmplă şi astfel de situaţii, care te lasă blocat şi care aştern o tăcere apăsătoare peste clasa, până atunci…gălăgioasă. Mi s-a întâmplat ceva asemănător şi mi-a părut rău că o întrebare simplă a adus tristeţe pe chipul unui copil…
    Cel mai tare m-am simţit rău când am întrebat o fată, tunsă foarte scurt, de ce a abordat o asemenea coafură băieţească. A lăsat privirea în jos şi mi-a spus că face tratament pentru….cancer! Mi-a părut enorm de rău pt ea, dar acum mă bucur că este bine, s-a vindecat.


  3. Adama,

    da, sunt convinsă că ele sunt necesare. Nu regret că ştiu. Atunci am avut o frustrare din cauza neprevăzutului, dar mi-am dat seama că el a simţit nevoia să spună, voia ca cei din jur să ştie. Şi probabil simt nevoia asta foarte des.

    Şi este drept că aduce schimbări, se produce o apropiere. Iar dacă astea pot aduce alinare celuilalt măcar puţin, atunci nu e degeaba.


  4. Alex,

    îmi imaginez că a fost o secvenţă incomodă. Mă bucur că s-a însănătoşit fata şi că perspectiva asupra momentului nu mai e aşa tristă acum.


  5. Din nefericire citi copii poarta in ei dureri de care nimeni nu stie si numeni nu intreaba..


  6. Prea mulţi.

    Şi atunci mă gândesc la poemul acesta:

    If I can stop one heart from breaking,
    I shall not live in vain;
    If I can ease one life the aching,
    Or cool one pain,
    Or help one fainting robin
    Unto his nest again,
    I shall not live in vain.

    (Emily Dickinson – If I can stop one heart from breaking)


  7. Asta este singura poeta americana pe care o inteleg…n-am curajul sa zic nimic de restul dar ce srie ea este usor de digerat…cel putin pentru un necunoscator ca mine


  8. Atunci mă bucur că am nimerit-o pe placul tău. Am scris anul trecut un articol pe o altă poezie a ei, ceva mai metaforică.


  9. Reblogged this on Timposibil and commented:

    Aproape că uitasem cu totul de această secvență. Din păcate nu-mi mai amintesc dacă avusese loc în 2009, la scrierea ei, sau cândva mai devreme. Înclin totuși să cred că în 2009 a fost. și cred că îmi amintesc și elevul.


  10. Reblogged this on Pasarea Phoenix Remixed & co.



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: