Când eram mică, îmi înșiram păpușile pe pat și mă consideram la școală.
Ai învățat poezia?
Ăăăă…, mda, răspundea timorată păpușa.
Ia să vedem, zi-o. N-o știa.
4. Apoi o ascultam pe preferata mea, Sabina, care bineînțeles o știa la perfecție. 10. Mare bucurie pe mine. Era ușor să dau 4 păpușilor care nu mi erau așa de dragi și și mai ușor să-i dau 10 preferatei.
Abia când am ajuns la catedră am înțeles cât de greu e să dai 4 unui elev care ți-e foarte drag… Sau despre care crezi că ar fi putut mult mai mult. 🙂
Într-o clasă mică am doi copii bolnavi de autism. Azi a fost mai dificil ca data trecută.
Unul se juca cu cifre. Celălalt, aproape de el, îi mai lua câte una să se joace și el. Așa începea distracția:
– Îi a mea!
– Ba a mea!
– A mea!
– A mea!
Și amândoi în cor:
– Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Aproape că părea să le facă plăcere să spună în cor „Aaaaaaa!”.
După vreun minut, secvența se reia identic, identic. Indiferent cu ce cântecel încercam să-i iau, ce le povesteam, secvența se relua iar și iar.
Totuși, spre finalul orei, unul dintre ei a început să fredoneze – pe ici, pe colo chiar cu ceva versuri – cântecul pe care îl pusesem clasei, „Îmi place Biblia”. Am rămas mască. L-am lăudat degrab, bineînțeles, dar uimirea nu mi-a trecut cu una, cu două. Copiii sunt niște universuri mereu surprinzătoare, bune de descoperit la nesfârșit. Adulții la fel.
E clar că faze de acest fel se vor mai repeta, posibil și mai complicat. Vom vedea…
În clasa a 3-a, am o fetiță cu niște probleme mai delicate. Învățătoarea m-a anunțat dinainte că nu va prea vorbi, nu va prea interacționa, să n-o forțez, să o înțeleg etc.
Din când în când, la activități, îi mai adresam și ei câte o întrebare, să văd dacă îndrăznește. La câte una, mai răspundea așa, ca pentru ea, ezitant și încet.
Joc făcut azi: un elev venea în fața clasei, unde alegea un obiect din penar (dintre cele puse special) și întreba clasa ce este. Cel care răspundea corect, venea în față și lua locul anteriorului. dacă răspundea corect un elev care mai fusese în față, el alegea pe altcineva să meargă în locul lui. La un moment dat, fetița noastră e aleasă astfel de cineva să meargă să aleagă și ea obiect pe care să-l arate clasei.
Am văzut că ezită, mai mult trage înapoi, dar cumva în privire mi se părea că întrezăresc o dorință. I-am propus rapid să vină împreună cu colega ei de bancă dacă dorește: ea alege obiectul și-l arată clasei, iar colega o să adreseze întrebarea; și tot ea va putea alege pe cel care răspunde.
După o scurtă ezitare, am văzut că se ridică și vine cu colega ei de bancă la treabă.
După toate orele de azi, cred că de chestiunea asta m-am bucurat cel mai mult. Plus că mi s-a părut că e și ea încântată că venise.
Dialog auzit azi în tramvai. Între doi elevi. Unul avea un buchet de flori, probabil în drum spre premiere.
– Cum de ai venit cu tramvaiul ăsta? Tu nu cu ăsta circuli de obicei, nu?
– Nuu, de obicei îl iau pe ăla de și 40′ sau și 42′. Uneori chiar de și 48′, ce să zic… (și râde relaxat).
(După care continuă, spre amuzamentul meu)
– Uneori întârziam așa de mult, că ajungeam să iau 4. Tramvaiul 4. :)))
Le-am citit celor mici povestea (cu imagini) cu Pancinello (iată povestea întreagă), volumul 1 și vă spun pe scurt care era ideea pentru a înțelege apoi reacția care m-a dat gata.
Le-am povestit cum omuleții din lemn făcuți de tâmplarul Eli în orășelul Wemmick erau ocupați toată ziulica să își lipească etichete unii pe alții. Steluțe aurii sau buline negre, după caz. Dacă știai să faci multe lucruri frumoase, dacă știai să cânți, să joci, să faci tumbe, bunăoară, primeai steluțe. Dacă erai mai împiedicat de felul tău și mai neîndemânatic, te trezeai cu buline.
Pancinello era unul dintre nefericiții care primise doar buline negre, ce stăteau lipite pe el așa, ca la panoul de dezonoare și umblai cu ele la vedere. Iar el era din cale afară de trist; uneori nici nu mai ieșea din casă, iar, dacă ieșea, se însoțea cu cei ca el.
Lucia, însă, se afișa în public fără nicio stea, fără nicio bulină, lucru care îi trezi curiozitatea lui Pancinello și începu să-i pună întrebări. Așa că Lucia îi descoperi faptul că de ea nu se lipesc stelele și bulinele primite pentru că nu-i mai pasă de ele; nu-i mai pasă cum o cataloghează ceilalți oameni și că ajunsese la această stare pentru că merge în fiecare zi la Eli sus pe deal să vorbească cu el. Așa că îl încurajează și pe Pancinello să facă la fel.
Când Pancinello își face curaj într-o seară să urce la Eli, află uimit că Eli știe cum îl cheamă, că îl încurajează să rămână de vorbă cu el, că bulinele sale negre rămân lipite de el pentru că pune prea mare preț pe reacțiile celorlalți la persoana lui și că pe el nu ar trebui să îl intereseze atât de mult părerile lor, cât părerea Lui. Eli îl asigură că îl iubește, că în ochii Lui el e valoros pentru că El l-a construit așa și că nu face greșeli în construirea omuleților.
Acesta e momentul în care Pancinello începe să privească lucrurile și dintr-o altă perspectivă, începe să pună în balanță cele auzite, să se gândească că poate Eli are dreptate, se înseninează și dă iasă pe ușă pentru a încheia dialogul pe ziua aceea, când fâșș, se dezlipește de pe el o bulină.
Așa se încheie. După ce am analizat cu copiii de-a fir a păr evenimentele și ne-am tras concluziile, i-am lăsat să deseneze ceva legat de povestioară. Fie pe Pancinello, fie mai mulți omuleți împărțindu-și etichete, fie dialogul cu Eli etc.
Aici, mă întreabă L. din pregătitoare:
– Doamna? Cum să-l fac pe Pancinello, vesel sau trist?
Rămăsei cu gura căscată. Copiii spun lucruri (nu trăznite sau nu doar trăznite, ci chiar) mai profunde decât adulții de multe ori. Fata observase că Pancinello nu era doar trist sau doar vesel, ci că trecuse prin ambele stări de-a lungul povestirii, evoluase, se schimbase și că ambele stări îl caracterizau, doar că în perioade diferite. Nici nu ne putem da seama cât de nuanțat sunt în stare să gândească și să rețină copiii și ce legături pot face între evenimente de-a lungul timpului. Poate că sunt chiar mai atenți la asemenea lucruri decât adulții.
Pășește nestingherită alături de mine pe drum. Răsuflă ușurată când nu-i acord atenție și o las să viețuiască liniștită. Îi arunc câte o privire lungă uneori după care mă fac iar că n-o observ. Însă e tot acolo. Ura.
Cum se face să o părăsesc de fiecare dată când se apropie?
Nefericirea e fuga din tine. În alt timp, în alt loc, în viitor, în trecut, în realitatea imaginară, într-un prezent cosmetizat, într-un basm aproape real.
Nefericirea e nerămânerea în tine la taifas. E veșnica alergătură altundeva. Altundeva trebuie să ajungi, altceva trebuie să faci, altcineva trebuie să fii.
Din partea celor mai mari, de 13-14 ani, te aștepți mai degrabă la contre sau replici în răspăr. Provocarea de zi cu zi e să-ți păstrezi calmul în ciuda tuturor surprizelor. Dar și să nu uiți ce explicai. Dar de asemenea să ai o anumită bunătate amestecată cu fermitate în acel calm. Și de asemenea să ții la ei, iar ei să simtă asta cumva.
De cele mai multe ori, ți se pare că impactul pe care îl ai asupra lor e minim.
Azi am avut parte de o secvență care m-a contrazis în câteva puncte dintr-un singur șut. Le dusesem test și le explicasem înainte pe scurt ce au de făcut la fiecare punct. Apoi unii mai aveau întrebări suplimentare. Totuși, una dintre întrebări se repeta regulat, poate cu mici modificări de formulare. Cred că mă întrebaseră deja de vreo 4 ori cum notează răspunsul la exercițiul X, fiecare fiind concentrat la propriile spații de completat.
Răspund și acestei întrebări. La care vine replica memorabilă a unuia dintre cei mai activi elevi (aflat chiar lângă mine în acel moment), pe un ton așa, empatic cumva și mai scăzut, să aud doar eu:
– Ioi, doamna, nu vă săturați să răspundeți la aceeași întrebare de atâtea ori?
La clasa pregătitoare.
– This is the roof!
Pruncii repetă după mine.
– Cine vrea să spună separat?
Ridică mânuțele unul câte unul.
Un prunc:
– This is the roof!
– Good! exclam eu unduitor.
Altul:
– This is the.. good!
Prea multe cuvinte în limbi străine. 😀
Cinci ani. Eram la subiectul „tigaie”.
– Ce este asta?
– Tigaaaaaie!
– Buun. Ce facem cu tigaia?
– Facem mâncaare.
– Foarte bine. Ce mâncare?
Ridică mâna C. foarte nerăbdătoare să-mi dea răspunsul. Și cu apăsarea aceea entuziastă a omului care știe varianta corectă spune răspicat:
– Amuleetă!
Într-o fracțiune de secundă, îmi trece prin gând un râs sănătos, numai prin gând că l-am oprit la timp înainte să-mi iasă pe gură, sortez rapid cuvinte și litere – ca în faza aia tare din A Beautiful Mind în care Russell Crowe stă în fața panoului imens de cifre – și la finalul fracțiunii de secundă:
– Foaaarte bine, omletă! Foarte bine!
La gradinita. Tema: flori de primavara.
– Ce este acesta, cine stieee?
– Haaa, ghiocel!
– Bun. Iar in engleza ii spunem snowdrop. Snooow-drop! This is a snoow-drop.
– This is a snoow-drop.
– Perfect. Va suna ceva cunoscut aici? Snow?
– Aaa, da!! Snowman!
– Foaarte bine. Snowman om de zapada. Snowdrop ghiocelul care apare cand?
– Dupa zapada.
Buun, foarte incantata, trec la alta floare. Dupa care revin la ghiocel:
– Va mai amintiti de ghiocel? What is this?
– A, zapada!
Spre clasă:
– Probleme cu tema?
– A. nu și-a făcut tema numa pe jumătate.
– A, ți-ai făcut tema?
– Da, mi-am făcut-o. Ai reușit toată?
Colega de lângă ea aruncă o privire în caiet și răspunde:
– Da, doamna, și-o făcut toată tema, nu e jumătate.
– C., tu ce vrei de fapt cu pârâtul ăsta cu tema pe jumătate? Sunteți colegi, măi, în primul rând sunteți colegi.
– A. nici nu se joacă cu noi împreună.
– Dar voi vă jucați împreună cu ea?
– Da, doamna, eu m-am dus o dată la ea să ne jucăm împreună.
Apoi mai sar și alte fete:
– Da, doamna, nici cu noi nu se joacă în pauze.
Și atunci îmi dau seama:
– Păi ce chef crezi că are, dragă C., dacă tu spui despre ea în gura mare în clasă că nu-și face temele decât pe jumătate. Și nici nu era adevărat. Ce încredere crezi că ar avea în tine că îi ești prietenă dacă o faci de râs în clasă? În locul ei, nici eu nu cred că aș avea chef să mă joc cu tine dacă ai face așa. Sunteți colegi și colege, nu țineți unii la alții? nu vă mirați dacă nu se joacă unii cu voi.
S-a lăsat liniștea, dar nu știu dacă vor reține asta… M-aș bucura să însemne ceva.
Azi, o fetiță prea drăguță de 5 ani a venit la mine plângând și spunându-mi ceva. N-am înțeles nimic. O pun să repete, mângâind-o. Era atâta de frumoasă și, văzând-o plângând, frumusețea ei mi se părea și mai sensibilă. De ce poate plânge minunea asta mică..? Îmi spune încă o dată fără succes. Într-un final înțeleg:
– N-o venit maaaami.
Mă uit repede la ceas, deși știam că nu aveam cum să vină încă. Mai erau 20 de minute. Îi explic că e prea repede să fi venit încă, dar că va veni. Ăi arăt unde trebuie să ajungă arătătorul ceasului ca să vină mami.
După ce se liniștește, mă întreabă:
– Pot să vin să stau lângă tine?
Aoleo, minune mică.. aș fi luat-o și în brațe, dar i-am spus să-i ceară voie educatoarei pentru asta.
De ce au copiii asemenea frici de abandon, de ce se tem că uită părinții de ei și nu mai vin să-i ia? Ca și cum li s-ar mai fi întâmplat cândva asta. De ce au asemenea imaginație care – la o adică – este posibilă? Astea sunt adevărate probleme existențiale. De ce le au? De ce trebuie să sufere din imaginație încă de pe acum?
Elevul E. cu deficiențe din a 4-a – despre care v-am povestit deja – trase scaunul de sub R. zilele trecute. R. e un elev foarte deștept, toate temele îi sunt gândite, făcute cu conștiinciozitate, prinde corecturile rapid, nu deranjează pe nimeni, dar îi și vine greu să interacționeze, mai ales cu temperamentele debordante care îmi pare că îl sperie, copleșesc. Acum când E. trase scaunul de sub el pe neașteptate, R. nu căzu de tot, că se redresă repede, dar începu să plângă. M-am prins că nu e prima dată când se întâmplă ceva asemănător și elevii mi-au confirmat.
Dincolo de consolările și încurajările pe care i le-am dat – că e băiat deștept, să nu uite niciodată și să nu se lase copleșit de nebuniile ăstuilalt, care are și așa probleme – îmi era teribil de ciudă că există asemenea sensibilități care provoacă atâta durere. Care nu-mi sunt străine, dar pe care – văzându-le la alții, mai ales copii – aș vrea să le șterg de pe fața pământului.
Aș vrea să-l ajut să fie mai imun, mai sigur de el și atunci când nu suntem noi, adulții, în zonă..
M din clasa I. Nu intru bine în clasă, că îl observ pe M. cu lacrimi în ochi, gata să înceapă plânsul. Mă îndrept spre el să văd care-i șopârla și-l întreb în șoaptă.
– Ce-i, M, ți-ai uitat ceva acasă?
Dă din cap că nu. Mai încerc o dată, poate poate.
– Te doare ceva?
Dă din cap că nu din nou. Atunci îmi amintesc că la fel făcuse el și în prima zi de școală când intrase în clasă, așa că mai insist.
– Mai vrei vacanță, M?
În sfârșit răspuns afirmativ. Ăsta era baiul. Ce bine îl înțeleg, păcat că nu îi pot ține companie.
– Să știi că și eu mai vreau vacanță. S-a terminat prea repede și pentru mine. Dar știi ce putem face? Putem aștepta împreună următoarea vacanță care vine peste o lună. Da, da, mai avem o vacanță iar atunci, una mai scurtă, dar este totuși vacanță, o așteptăm împreună, ce zici?
Obiectiv atins, îi trecu nevoia de plâns. Cel puțin temporar. O să-l mai urmăresc pe viitor să văd cum îl mai pot distrage de la programul ăsta departe de părinți, de lumea asta a adulților care fac ceea ce trebuie, prea puțin ceea ce vor.
Tot în gimnaziu. Vrând să fiu puțin înainte la ora de desen și având dispoziție (când nu aveam dispoziție pentru așa ceva?), am început să pictez acasă. Ambianța primitoare, fără ochi iscoditori și evaluatori, am făcut un teren de tenis și unul dintre jucători (partea stângă jos). Nu mă grăbea nimeni, așa că am șters și am refăcut până am fost mulțumită de ce a ieșit.
Ajunsă la școală, eram curioasă de impresiile profesoarei. Mă apucasem între timp de celălalt jucător. Când trece profesoara pe lângă mine, observ cu coada ochiului că se oprește în spatele meu și revine. Hmm, mă gândeam, ”mda, așa zic și eu.”. Îmi spune:
– Ăsta tu l-ai făcut? (cu mirare ieșită din comun, așa că mă simțisem încântată)
– Da.
– Nu cred. Cine te-a ajutat? (aici îmi pierise încântarea, începea să mă irite)
– Cine să mă ajute? Eu l-am făcut acasă, am avut timp să îl lucrez.
– Atunci hai să vedem cum îți iese celălalt jucător.
Și acesta este rezultatul, nu mi se pare că jucătorul de sus l-a egalat pe cel de jos; nici profesoarei parcă nu i s-a părut. Chiar m-am mirat că nici nu terminasem desenul. Nu mai țin minte dacă luasem notă pe el, dar știu gustul pe care mi l-a lăsat. Se pare că gustul e vizibil și pe hârtie.
Doar ştiam că examenele de final de ciclu se vor duce pe una din apele sâmbetei. Doar am mai scris. Doar am mai trăit filmul acesta în câteva reluări. Dar la fiecare final, îmi ies din (s)fi(nţi)re când mi se spune: „Doamna, ăia ce n-or învăţat tot liceul o să ia mai mult decât noi. Numa’ să putem intra la facultate cu notele alea.” Ce satisfacţie să le pot evidenţia că vor avea, de fapt? Ce consolare să fie pe măsură? Să lupte în virtutea corectitudinii care îi va lăsa ultimii pe listă cu singurele note reprezentative pentru materia cenuşie din cap? Iar noi, care ştim de început replica lor din final, îi îndemnăm să înveţe ca şi cum am fi uitat, ca şi cum am spera prosteşte că anul ăsta, totuşi, poate. O fi şi uitarea asta un fel de virtute neîncadrabilă în vreo categorie de ne putem enerva la infinit cu fiecare generaţie care suferă şi se îngreţoşează pentr mizeria pe care o perpetuăm.
La un moment dat în facultate, am avut de interpretat un poem; nu mai ţin minte dacă fusese la alegere sau dacă toţi am primit acelaşi text. Am obţinut o notă mai puţin îmbucurătoare, dar mi-am spus că mă voi resemna dacă atât am ştiut. După ce ne-am primit notele, profesorul a vrut să mai avem un dialog deschis cu el pe seama poemuluir; doar aşa ca să înţeleagă mai bine rotiţele din capul nostru şi să se asigure că şi el înţelesese din prima asta. La final, am primit şi o mărire de notă. Nu mă aşteptasem. Nu mai ţin minte cum îl analizasem, dar am ţinut minte care era poemul. A apărut şi prin unele filme. Meet Dylan Thomas, cu Do not go gentle into that good night.
Faceţi o încercare, nu căutaţi pe google ajutoare (decât după produsul final), spuneţi despre ce e vorba, ce vă transmite şi în ce condiţii s-ar scrie un poem ca ăsta.
Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.
Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.
Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.
Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.
Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.
And you, my father, there on that sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.
P.S.: Fotografie: casa lui Dylan Thomas, the Boathouse, Laugharne, Wales.
Elevii unui liceu teologic baptist din Timişoara primesc o teză mai deosebită la Doctrine biblice. Sub spaţiul rezervat numelui, au o mărturisire – cum că nu au copiat la acea teză – în faţa lui Dumezeu. O semnează dacă vor, nu e obligatoriu.
Elevii spun că e o practică normală. Profesorii mă gândesc că spun la fel; unul din ei a fost iniţiator al acestei proceduri anticopiat.
Eu încă nu m-am hotărât. Nu am o problemă cu cerinţa în sine, nu cred că sunt împotrivă. Dar am nişte întrebări care îmi vin în minte involuntar cu privire la utilitatea practicii.
E bine că se vrea responsabilizarea elevilor (că despre asta s-a vorbit şi asta se pretinde că se intenţionează; îi cred). E bine şi că se practică într-un liceu teologic (în altele nu ştiu dacă ar avea efect nici atât cât poate avea în cel teologic).
Dar câteva chestiuni. Faptul că semnarea lui e facultativă – spune profesorul – nu face decât să forţeze tot atât de mult elevul ca în cazul în care nu ar fi facultativă. Mă explic. Dacă semnezi, profesorul te „ia la ochi buni” din prima, acordându-ţi creditul omului onest. Dacă nu semnezi, va fi limpede că nu poţi mărturisi onestitatea ta în faţa lui Dumnezeu pentru că nu ai fost onest. Punct negru deja. Poate nu ar fi rău să nu se mai menţioneze faptul că semnarea e facultativă, lumea oricum ştie că e prea importantă şi ar putea încuraja la semnarea declaraţiei indiferent de situaţia concretă de pe hârtie.
Apoi, celui onest nu-i va fi greu să declare că nu a copiat. Declaraţia e în ton cu starea sufletului şi a faptei lui. Dacă vreunul copiază, el ştie că Dumnezeu îl vede şi ştie că nu este onest din partea lui, dar poate succesul (notei) contează mai mult. Faptul că semnează declaraţia este şi ea, se pare, în ton cu felul în care a procedat până atunci: dacă nu se simte la „primul” pas greşit, de ce s-ar simţi la al doilea?
Afară doar de situaţia (de dorit, de altfel) în care Duhul îl va convinge pe parcurs (în timpul tezei sau după) că a procedat greşit şi că e cazul să se schimbe pentru că Îl întristează pe El. Schimbarea aceasta de atitudine, însă, nu ştiu dacă e condiţionată în vreun fel de Mărturisirea cu pricina sau pur şi simplu convingerea Duhului care se află încă în el. La urma urmei, ei ştiu (iar din partea celor care studiază într-un liceu teologic te-ai aştepta cu atât mai mult) că Dumnezeu vede fiecare pas al lor şi că nu aprobă copiatul.
Ar mai fi o problemă. Ce se întâmplă cu tezele/ testele/ proiectele de la celelalte materii unde nu li se cere să semneze o astfel de mărturisire? Nu de alta, dar, dacă se obişnuiesc cu menghina, absenţa ei ar putea crea sentimentul libertăţii în sensul ei prost înţeles. Nici noi, adulţii nu stăm excesiv de bine la capitolul acesta, dar apoi copiii? (nu zic că nu sunt excepţii, cazuri particulare de maturitate precoce, dar nu vorbesc depre cazuri izolate, ci despre reacţia obişnuită a oamenilor şi dacă nu cumva îi putem influenţa prost.) Ar fi păcat ca responsabilizarea să fie declanşată numai acolo unde există presiunea din exterior. Gândiţi-vă la profesorii care sunt sau au fost violenţi cu elevii. Mai ales în vremea de dinainte de 89. Nimeni nu mişca în front. Şi apoi gândiţi-vă la profesorii care nu foloseau violenţa fizică pentru că nu credeau în ea şi la felul în care erau percepuţi de către elevi.
Ceea ce mă întreb e dacă are vreo utilitate această măturisire. Dacă aduce vreo responsabilizare pentru elev sau este cam tot acolo cu sau fără ea.
Când am trecut de la statutul de student la cel de angajat, am fost destul de neadaptată. Mi se fura ceva. Mi se confisca timpul de hoinăreală mentală şi asta era o tragedie. Apoi, mai erau şi altele. Totul era nou şi până te uzezi, te simţi stângaci la fiecare acţiune. Plus că destinaţia mea fusese alta, dar ajunsesem aici.
Asta scriam la începutul primului an de învăţământ:
„Mai am nevoie de timp să mă lămuresc că sunt în locul unde trebuie. Oare aici trebuie să fiu? Profesoară mi-e menirea? Nu-mi surâde.
Un serviciu chiar te poate face să uiţi de sentimentalisme şi ăsta poate fi un avantaj atunci când te-ai săturat de prea multe simţiri. Te ţine în prezent, concentrat la organizarea programului. Nu simt plăcere. Parcă îmi tot vine să renunţ dintr-un moment în altul; şi, când mă enervez cel mai puternic că trebuie să ţin ore, atunci dau cu ochii de copii şi mă calmez. Interesant cum vederea lor îmi schimbă sentimentele. Totuşi, mă las greu câştigată. Sau, de fapt, nu e tocmai greu pentru că pe unii îi văd încă pentru prima oară. E doar a doua săptămână. Poate nici după o lună nu-mi va fi mai drag postul. Oricum, gândul îmi zboară la finalul anului şi la găsirea unui alt loc; cred că nu mi-am dorit niciodată să treacă atât de rapid un an.”
(Jurnal, septembrie 2002)
După un an, la date diferite, devenisem cam asta:
„Vinerea e ziua mea de patrulat [serviciu pe şcoală] pe hol după-masa. Una din clase e destul de turbată. Una de a şasea. Este un băiat acolo despre care toţi spun că nu e normal, însă toţi se poartă oribil cu el. Am observat un coleg de-al lui cum ţipa în faţa lui într-o pauză. L-am simpatizat pentru că l-am văzut o victimă. Azi am aflat (tot de la colegă-mea) că tatăl lui a murit aruncându-se de la balcon; iar el fusese acasă. Rămâi tâmpit când auzi aşa ceva.”
„Chiar îi scriam unei prietene cum, vrând-nevrând, intri în viaţa lor, în visele, coşmarurile, valorile lor odată ce eşti prof. Te trezeşti acolo şi nu ai ce face. Nu poţi da înapoi, nu te poţi izola zicând că vrei să rămâi doar tu cu tine, să nu deranjezi şi să nu fii deranjat. Asta nu se poate.”
Nu-i de mirare. Fără un program fix care să mă oblige să-mi doresc libertatea, sunt în criză de acţiune.
Nu mă alarmez că se taie 25%. Nici măcar nu m-am bucurat când s-a decis neconstituţională reducerea pensiilor. Nu putea fi nici ea de bine. Orice hotărâre de pe ecran în ce ne priveşte e un semn rău. Doar că în grade diferite. Am ajuns la performanţa de a fi imuni la rău. Probabil pe asta se şi mizează. Nu e bine, asta e clar. Bine acum ar mai fi un război civil.
Dar motivaţia extrinsecă cu care poţi merge la servici este zero pe lângă…
În ultima zi de şcoală, m-am dus să le urez vacanţă plăcută. Ştiam că ar putea fi ultima dată când îi văd. Voiam să se lungească timpul în care mă uitam în ochii lor precum un sirop când adaugi apă şi devine mult, devine interminabil. Deşi anevoie mă uitam.
Greu când m-am depărtat de sala lor. Greu pe hol când păşeam. Strângeam pumnul şi respiram adânc. Ştiam că mă despart de cei care făcuseră învăţământul o insulă unde nu exista oboseală. Politică. Indiferenţă. Mă transformaseră într-o fiinţă pe care n-o mai recunoşteam. Eram vie pentru ei. Veselă să fac mereu mai mult. Trează pentru orice interes pe care l-aş fi putut crea în ei.
Şi pentru a acest mic univers, aproape că aş învăţa şi o limbă străină. Oricum, ei deja m-au învăţat una. Dragostea de meserie.
Nu-i de mirare. Că scriu despre asta. E criză de acţiune.
Am fost ocupată cu oamenii. Îmi petrec majoritatea timpului cu oamenii. Lucrul cu oamenii acaparează tot, stoarce de energie, dar o şi dă înapoi.
La începutul meseriei, îmi doream mai degrabă să lucrez cu obiecte. Aveam şi o motivaţie solidă: ştiu că stau acolo unde le pun şi nu mă întreabă de ce e mai bine aşa. 🙂
Acum aş spune astfel: Omul e cea mai dificilă creatură din câte există! Şi cea mai fascinantă! Şi după propoziţiile acestea, ar trebui să urmeze o pauză. Una suficient de lungă cât să încapă negrul cu albul pe aceeaşi pagină, atât cât să cuprindă pacea şi războiul în acelaşi film.
Oamenii te cercetează în cele mai mici detalii, să vadă dacă întruneşti destule calităţi ca să ai credibilitate. Şi te uimesc când se lasă convinşi de ceea ce le spui. Oamenii te simt dacă ţii la ei într-adevăr sau te prefaci. Şi nu te pot plăcea dacă văd că nu urmăreşti binele lor. Nu îi poţi păcăli, iar, dacă îţi iese o vreme, nu va dura mult. Sunt cel mai aprig critic şi cel mai rapid acuzator. Îţi dau dureri de cap; îţi cer raţionamente repetate şi te epuizează.
Însă îţi zâmbesc în cele mai critice momente, devin o forţă unită când ştiu că ai nevoie de ei la modul serios, te încurajează şi cu cele mai mărunte gesturi când nu te-ai aştepta. Devin responsabili şi au iniţiative când le arăţi că îi crezi capabili. Te vor mulţumit, pentru că undeva în interior ei ştiu că mulţumirea ta e spre binele lor, chiar dacă le e un calvar pe moment.
Vor dezamăgi cu siguranţă în anumite momente. Fiecare dezamăgeşte la un moment dat (sau mai multe). Însă conştientizarea, părerea de rău şi încercarea de refacere aşteaptă întotdeauna un expeditor şi un destinatar.
Este, poate, uimitor felul în care lucrul cu oamenii poate descărca şi umple de energie în aceeaşi măsură. Acestea sunt doar câteva cuvinte care descriu un fragment din sentimentul imens şi complex pe care îl dă omul. Îmi place ceea ce fac. Şi, în definitiv, nu pentru om a făcut Dumnezeu tot sacrificiul…?
Într-o instituţie, un director cu una dintre colege-subalterne:
– Eşti incompetentă! De ce nu iei lecţii de la colega ta, Protocolici? E o angajată exemplară! S-a descurcat foarte strălucit, montând pe elevi să strângă fonduri pentru binedispunerea celor care urmau să-i evalueze la examenele finale. Ai văzut ce note mari au avut? Şi n-o picat nici unu’! Tu de ce nu puteai face la fel? Aşa, acuma tre să suportăm consecinţele!
**
Am mai scris aici despre părerea pe care o am vizavi de ceea ce se întâmplă sub ochii noştri. Au scris şi alţii. Vocile acestea nu se aud destul de grav peste gardurile peste care ar fi nevoie. Iar dacă se aud, nu sunt considerate suficient de generalizate încât să reprezinte un pericol. Iar dacă sunt sonciderate suficient de generalizate, oricum nu pot schimba ele nimic, pentru că ele sunt jos, iar ceilalţi sus. Cuvântul tău împotriva cuvântului meu! Cine te crede?
Iar oamenii sunt aceiaşi. Iar, dacă nu sunt aceiaşi, sunt foarte aceiaşi în afară de numele din buletin, aspect fizic şi membralitate în partide.
S-au afişat notele de la bacalaureat. Se vede de la 1 kilometru – atunci când cunoşti elevii – unde s-au adăugat chimicale în supă, care sunt cele care doar umflă după ce ajung în stomac şi care sunt supele naturale, sănătoase, cu verdeţuri de pe câmp, netratate.
Se vede de la 1 kilometru cum regula biblică „cei din urmă vor fi cei dintâi” se aplică în mod invers în contexte de felul acesta. Nu le amintesc pe toate, că vreau să şi termin articolul, dacă l-am început.
Se vede cu ochiul liber (şi nesilit de nimeni) cum pe aceeaşi bancă, la aceeaşi cravată şi acelaşi zâmbet îi găseşti şi pe luminaţi, şi pe orbi. Măcar dacă i-ar duce mintea să nu se evidenţieze în asemenea hal în nedreptatea şi josnicia lor; măcar dacă ar avea inteligenţa (că înţelepciunea e clar) să rămână discreţi în prostia lor neobrăzată. Măcar-urile acestea… nu pentru că ar deveni moral sau corect; dar să vezi că sunt conştienţi de ceea ce (nu) pot. Însă a şti şi a putea recunoaşte cât de puţin ştii cere, deja, să fii măcar puţin înţelept.
Toţi ştiu, nu toţi recunosc, însă trec problema tacit la capitolul „lucruri obişuite” şi mărunţişuri; nu te miră, nu mai are cum să te mire – după atâta vreme în care vezi aceeaşi evoluţie/involuţie (după cum preferă fiecare) ani de-a rândul. Nu te miră, dar te enervează.
Te enervează în primul rând pentru nedreptatea pe care o resimte cel ce se străduieşte un an de zile sau patru sau doisprezece să devină om, să progreseze, să ajungă mai bun şi, când să arate lucrul acesta, i-o suflă un motociclist pierde-vreme-indiferent-de-anotimp, care scuipă peste toţi.
Sigur că noi ştim că el chiar a devenit om şi chiar a ajuns mai bun şi calităţile acelea nu i le poate fura nimeni şi i le spunem. Dar unul de 18-20 de ani nu poate gândi aşa. Rămâi cam fără cuvinte potrivite dacă e vorba să-ţi aperi propriul sistem, când nu ai nimic de apărat. Şi atunci îţi rămâne să apelezi la simţul lui moral, civic şi la justiţia divină. Pe care ei o înţeleg au ba.
Singura consolare pe care o găsesc pentru mine (pentru ei nu ştiu) e că totuşi cei din urmă vor fi cei dintâi şi că dincolo aplicarea nu va fi după regulile pământeşti.
Mi-am adus aminte astăzi de o secvenţă avută la o clasă de elevi de aproximativ 20-21 ani. Mai pe la începutul anului. Le scrisesem pe tablă 3 numere importante pentru mine şi i-am lăsat să ghicească ce înseamnă ele. Cu puţin ajutor, s-au descurcat foarte bine.
Apoi a fost rândul lor. Fiecare trebuia să vină cu 3 numere (din oricâte cifre) care îi descrie pe ei, iar colegii urmau să ghicească semnificaţia. Un joc vesel şi ne-problematic. În aparenţă, cel puţin.
Aşa cum rareori mi se întâmplă, sunt unele momente de „pe scenă” peste care îţi doreşti să treci rapid, pentru că nu găseşti spontan cea mai potrivită reacţie. Cu momentele de obrăznicie, pare – surprinzător – mai simplu. Cu acest moment, a fost mai puţin simplu.
Era la rând unul din cei mai buni elevi din clasă, iar colegii trebuiau să îşi dea seama ce presupunea unul din numerele alese. Au vehiculat toate trăznăile şi ideile normale ce le-au trecut prin cap, dar n-au nimerit. În final, băiatul a fost nevoit să dea soluţia:
– Sunt anii de când a murit mama.
Am înlemnit. Cât de tragic putea fi… Ce fac acum, ce-i spun acum? De ce trebuie să fie asta o oră într-o școală, iar eu profesorul de la catedră? Într-o fracţiune de secundă, mi-au venit în minte o mulţime de întrebări retorice şi de constatări. În acea fracţiune de secundă, aveam senzaţia că am ajuns să cunosc jumătate din persoana lui. Oarecum brutal şi cu siguranţă dezarmant. Cum îți revii după episoade ca al lui, cui îi spui că te doare? Atunci o fi avut cam 15 ani. Iar el e cel mai bun din clasă. Și poate și cel mai sensibil, se întrista ușor dacă nu-l răsplăteam cu punct bun sau dacă îi atrăgeam atenția. (M-am gândit de mai multe ori că, înainte de a intra la o clasă, ar trebui să știu ce tragedii există în familiile copiilor, ce anomalii sunt, ca să pot avea reacții mai benefice sau să nu-i pun în situații ciudate.)
Era pe de o parte frustrarea că o asemenea situaţie mă împiedică să reacţionez liber față el; şi era pe de altă parte – o foarte mare altă parte – o durere şi o părere de rău că, la aşa o vârstă, unii trec prin şocuri atât de mari. Aici nu ești spectator al unui film, lucrurile acelea chiar se întâmplă sub ochii tăi, iar oamenii ăia chiar sunt acolo și suferă.
Acestea sunt momentele în care îţi doreşti să nu fii profesorul de după catedră, ci altceva. Să fii mai degrabă prietenul de lângă el, să fii sora mai mică ce țopăie mereu în jurul lui, să fii mama care nu mai e, să fii vecinul care să-l cheme la un sport în timpul zilei. Și NU profesorul lui de la catedră.
Prima dată mi-am spus că e o altă ocazie de ceartă înainte de alegeri, de care se va alege praful. Era toamnă şi anul şcolar abia începuse. Mi-am spus că e rost de grevă şi, astfel, de stat acasă. Nu era rea nici această soluţie de forţă majoră. Şi ca acţiune de întreprins, şi ca posibil rezultat pozitiv.
50% mărire. Suna mult peste puterile mele de crezare. Lângă mine, unii şopteau că e bine şi dacă primim mai puţin de atât, că important rămâne să cerem mult ca să putem ajunge la un procent respectabil în final.
Scandalurile şi negocierile interminabile se grăbeau să provoace greaţa de mult anunţată. Înainte de alegeri se renunţă şi la ideea grevei. Ce să mai insistăm acum la acest guvern care va dispărea oricum în câteva zile?! Lasă că vom insista la viitorul guvern, care oricum se arată foarte receptiv încă înainte de a fi ales. Carevasăzică DOAR înainte de a fi ales. Am mai văzut episodul acesta, rugăm dacă se poate să trecem direct la următorul. Mă plictiseşte să ştiu finalul chiar de la început.
Noul guvern, cu forţe proaspete, promite 37%. Nu se poate 50%, aţi cerut şi voi mult prea mult dintr-o dată. Nu poate nimeni da atâta. Îţi dai seama că toate celelalte categorii ar sări în capul guvernului să li se dea la fel. Deci furnica stă să răstoarne un avion sau cum? Profesorii pun economia în pericol, nu se gândesc la binele ţării, se gândesc doar la ei. A, vor să intre în grevă, nu le pasă de elevi, normal.
Nu parlamentarii cu sute de milioane de lei salar plus nu ştiu câte beneficii lunare şi combustibil asigurat pentru că străbat ţara în lung şi-n lat de câte ori poftesc (nu de câte ori sunt obligaţi), pentru că scaunele din parlament (sau se scrie cu literă mare? Iar dacă da, de ce?) le sunt masă şi casă în cel mai dulce stil, adicătelea pentru dormit şi mâncat (şi sperăm că doar atât). Nu tot parlamentarii care îşi votaseră în toamnă – dacă nu mă înşel – pensii mai mari, ca să nu rămână bătrâni uitaţi de lume, calici lipiţi pământului odată ce societatea îi va da uitării şi îi va scoate în pensie. Ei nu destabilizează economia. Profesorii, da.
Ieri, ni s-a adus la cunoştinţă un alt procent. Din ce în ce mai real. Tot mai real. Foarte real. Extrem de real. 33%. Dar nu toţi deodată, staţi, nu vă călcaţi în picioare! În două reprize. Ştiţi, ca la fotbal. Iar pauza dintre reprize va dura cât diferenţa dintre lunile aprilie şi octombrie.
Ni se spune că unii profesori universitari au norme la n facultăţi. Adică profesorii universitari (însă măririle se răsfrâng în primul rând asupra preuniversitarilor mult mai numeroşi, deci argumentul e rău intenţionat) cu pile, cunoştinţe şi relaţii. Adică tot parlamentari, if you know what I mean.
Aşadar, mărirea e în cădere liberă. Mărirea presupune că un ceva ar deveni mai mare decât era iniţial. Să fiu curioasă până la cât poate ajunge un procent de aşa-zisă mărire?
Mai bine mă rog să ne dea Domnul mulţumire şi înţelepciune să ne descurcăm cu puţinul pe care îl avem.
Ping-pongul e un sport simpatic. Mai joc din când în când. Viteza mai pune probleme, reflexele trebuie să fie foarte foarte bune ca să nu pierzi mingea.
Însă ping-pongul e bun pe masa verde de cei câţiva metri. Mai puţin în viaţa de zi cu zi. Ceea ce fac cu profesorii cei de la minunata (de la minunile trăznite ale ţării lu’ Alice) conducere a ţării se potriveşte ca o mănuşă acestui sport. Noi mingea, ei jucătorii.
De la preşedinte, la premier. De la premier, la Curtea Constituţională. De la Curte, la presă. De la presă, la nervii profesorilor. De la nervii profesorilor, la părinţii elevilor. De la părinţi, se pierde şirul şi se împrăştie la toată lumea. Apoi servă la preşedinte, barată de premier.
În spatele tuturor, partidele se bat care să facă galerie mai sonor, care să-şi ia megafoane mai puternice pentru a fi auzite de noi mai clar. Ceasul bate, timpul trece. Vin alegerile. Pe care îi vom alege? Profesorii vor vota cu cine le va promite mai mult (şi vor face mai puţin). Aşa că ar fi cazul, atunci, să îşi forţeze măcar puţin corzile vocale ca să ştim că ei există. Şi chiar sunt acolo. Şi chiar vor să îi votăm. Pentru ca, la anul, să ajungem tot în situaţia aceasta (sau alta şi mai fericită) de plonjare din mâinile unuia în ale altuia.
Ca o adevărată minge de ping-pong între două palete la o masă verde. Acum, cei care ţin paletele se mai schimbă din când în când. Masa şi mingea… mai puţin.
După o inspecţie, discuţia cu… persoana cu autoritate. Un fragment sună:
*
– Nu folosi puncte. De ce foloseşti puncte? Dă direct note, nu da puncte.
– Dau puncte, pentru că am observat de mai mulţi ani de zile că îi stimulează. Ştiu că la un anumit număr de puncte roşii au 10.
– Şi nu puncte roşii. Ce, nu ştii că peste tot punctele roşii înseamnă greşit?
– (aici zâmbesc, am impresia că e doar o glumă, deşi cred că totuşi mă înşel…) Noi am stabilit la începutul anului semnificaţia culorilor la puncte. Ei ştiu deja foarte bine că avem puncte negre şi puncte roşii. La 5 puncte negre – 3, la 5 puncte roşii – 10. Şi se străduiesc să obţină cele roşii, funcţionează.
*
A doua zi, a avut loc o altă inspecţie la o altă persoană. La final, aceeaşi discuţie, cu aceeaşi persoană cu autoritate. Un fragment era:
*
– Foarte bine că le dai puncte. Îi stimulează.
*
Nu mai trag concluzii. Vă las plăcerea… sau confuzia… sau iluzia. Personal, m-a obosit încercarea de pricepere.
Urmează o etapă nouă. Începutul de an şcolar ar trebui să fie o rutină, un lucru care să nu mai reprezinte nimic neapărat nou sau emoţionant. Însă când se schimbă locaţiile şi când locaţiile sunt departe de casă, emoţiile cresc direct proporţional cu distanţa.
Mi s-a întâmplat ca, în momente de incertitudine, de frustrare chiar sau de tensiune să îmi prindă foarte bine anumite piese muzicale. De aceea, las în urma mea o fărâmă de cer, dăruită de un artist, Chris Tomlin, pe ultimul album, care se numeşte Hello, Love. Piesa Sing, Sing, Sing.
Testaţi-o când sunteţi fără roz în priviri, când vedeţi roşu în faţa ochilor, când deveniţi verzi în obraji.
Nu, nu e vorba de eclipsa de azi. The dark side of teaching. Există şi o astfel de latură, nu spun o noutate. Toţi cei care au lucrat cel puţin un an în învăţământ au apucat să vadă şi dificultăţile şi neplăcerile acestei meserii. Sigur, mi se va spune (şi pe bună dreptate), toate meseriile au laturile lor întunecate; fiecare lucru de pe pământ (pe lângă momentul potrivit 🙂 ) îşi are doza lui de fericire şi de agonie. Heaven and hell.
Nu vreau să alung viitorii şi potenţialii profesori. Nici pe departe. Dar nu strică nişte bucăţi de realitate. Cu cât cunoaştem mai în profunzime mediul în care ne învârtim zilnic şi oamenii cu care lucrăm, cu atât putem dezvolta metode de reacţie (şi mai ales de prevenţie) vis-à-vis de el.
Caz 1
Bunăoară, mă îndreptam zilele trecute, în amiaza mare, spre un supermarket întru capturarea unor bunuri. La câţiva metri de mine, pe şosea, o bicicletă luă curba în mare viteză şi urechile îmi auziră:
– Good morning (mi-am întors capul instinctiv), să te… (BEEP) în… (BEEP)!!
După următoarele cuvinte, am început să zâmbesc distrat şi să mă întreb de ce m-oi fi întors.
Elevul rămăsese repetent la mai mult de 3 materii (clasa a 6-a!), materia mea fiind ultima la care avusese nefericirea să nu treacă, după un an de distracţie şi lâncezire din parte-i.
Caz 2
Un prieten profesor – tot de limbi străine (să încep să bănuiesc o atracţie irezistibilă a elevilor spre asemenea discipline…?) – din alt oraş a avut o experienţă mult mai… „haioasă”.
După încheierea anului şcolar, a primit nişte ameninţări telefonice de la o elevă care rămăsese corigentă (cât spirit de justiţie în copiii ăştia, totuşi; bineînţeles că nu acelaşi spirit de justiţie îl au în aprecierea muncii lor de peste anul şcolar). Însă nervii corigenţei nu s-au potolit atât de uşor, aşa că – în aceeaşi zi – şi-a găsit bicicleta stricată. După ce a reparat-o, a doua zi i-au luat-o de tot. Zilele trecute mi-a povestit că poliţiştii l-au anunţat că a fost găsită bicicleta, iar hoţul (cu antecedente) va ajunge iar la închisoare. Următoarea etapă va fi găsirea de dovezi care să ateste legătura dintre hoţ şi eleva frustrată, etapă care – chiar dacă va mai dura puţin – are toate şansele să fie soluţionată pozitiv.
*
Nu e prima secvenţă de asemenea gravitate pe care o aud. Dar fiecare nouă secvenţă are darul de a mă surprinde. Ca profesor, încerci metode diverse de creare a unei relaţii armonioase cu cei pe care vrei să îi înveţi lucruri noi. Dar, uneori, zidul de care te loveşti repetitiv e cel al mediului în care aceştia au crescut şi s-au dezvoltat înainte de a avea de-a face cu tine. Iar în aceste cazuri, efortul nostru rămâne ca un strigăt care se pierde în deşert.
A fi profesor înseamnă o sumedenie de multe alte meserii. Judecător, ca să hotărască cine a greşit şi cine are dreptate. Avocatul apărării pentru cel care trebuie să aibă dreptate. Avocatul acuzării pentru cel care a călcat pe bec(uri). Ceasornic pentru momentul când începe şi se termină o activitate. Mama pentru cei care se lovesc de bănci sau se văd înjuraţi de alţii. Tata pentru a lua măsuri ca dreptatea să fie făcută. Poliţist pentru a amenda comportamentele necivilizate. Vecinul de bloc pentru a te simţi aproape de ei şi pentru ca ei să se simtă bine în compania ta. Duhovnic pentru a le asculta glasul inimii.
Am un semn de carte adresat profesorului, pe care scrie „Niciodată nu ştii unde se opreşte influenţa ta.” Această neştiinţă poate fi o binecuvântare sau poate fi un coşmar.
O piesă a celor de la Jethro Tull din trecut pe care îmi face plăcere să o ascult: Teacher
De ce nu vorbeşti cu respectivul sau cu celălalt respectiv să-ţi aranjeze şi ţie o slujbă acolo?
Dacă le spun că nu-mi trebuie mie aranjamente de acest fel,
Păi cum crezi că merge azi? Azi, dacă nu dai, nu se uită nimeni la tine, poţi tu să tot fii competent sau să ai notă… Cine te bagă în seamă?!
Şi dacă le spun că nu mă interesează învârtelile lor la nivel înalt şi că eu nu am ce căuta între ele,
Dragă, eşti naivă. Pe ce lume trăieşti? Tu crezi că rezolvi ceva cu corectitudinea ta? Nu vezi ce e în jurul tău? Nu vezi că toţi fac la fel? Altfel n-ai cum supravieţui. Crezi că o să schimbi tu cursul lumii?
Nici vorbă; nu cred că voi schimba lumea. Nici nu mi-am propus să fiu lider mondial sau politician, sau împărat. Dar nu toate se reduc la utilităţi şi beneficii după regula: dacă te ajută să progresezi, atunci e bun.
Nu de-asta refuz să acţionez aşa. Ci ca să ştiu că eu nu am contribuit la mizeria asta generală. Că ea e deja făcută – e evident. Dar să ştiu că nu de mâna mea. Că ceea ce ţine de mine nu e la fel de mizerabil ca lumea în care trăiesc. Că nu sunt şi eu încă una din mulţime, încă una care „e tot aşa ca ceilalţi”. Să mă pot privi în oglindă şi să pot sta în faţa lui Dumnezeu. Să nu mai adun şi asta la greşelile mele.
Apelul acesta la alte „ajutoare” în cazuri „de urgenţă” arată că, de fapt, nu avem încredere că Dumnezeu va fi acolo şi va face. Şi atunci, până când ne ajută El, îl ajutăm noi să îndeplinească cerea noastră. O fi rămas Domnul în criză de putere sau imaginaţie?
Acum câţiva ani, când am dat definitivatul, vorbeam cu unul dintre profesorii candidaţi. Picase examenul de două ori până atunci.
Am dat şi eu acolo pentru protocol, nu mă risc. L-am picat de 2 ori. Dacă nu-l iau nici acum…
A, eu n-am dat. Nu sunt de acord cu „cadourile” astea.
Am discutat cu elevii mei despre ceea ce pot reprezenta cuvintele pentru ei. Apoi mi-au spus ce fac cuvintele, acţiunea lor. Am avut nişte categorii între care ei au ales. Cu această ocazie, puteţi şi adăuga la listă, dacă doriţi. Cu siguranţă cuvintele pot reprezenta multe pe lângă ceea ce urmează.
Aşadar, dacă ar fi să găsiţi o metaforă pentru cuvinte, ele ar fi…
Arme
Oglinzi
Măşti
Tablouri
Unelte
Poduri
Şi poate multe altele.
M-a gândit în funcţie de ce anume unele cuvinte se încadrează într-o categorie sau alta. Natura în sine a cuvintelor? Aş spune că intonaţia cu care sunt ele spuse, contextul în care apar şi persoanele care le rostesc. Şi apoi cuvintele în sine.
De exemplu, propoziţia „Nu ştiai?”. Îi voi atribui contexte diferite şi vorbitori diferiţi. Să vedem ce se întâmplă.
1. Spusă de către profesor unui elev care e întrebat dacă şi-a făcut tema. Elevul răspunde:
Aproape la orice oră îi vezi venind sau plecând pe afară; uneori nici ei nu ştiu care din cele două. Mestecând gumă sau pachetul de acasă neterminat. Printre mestecături, întind mâna la cel de lângă vecinul să-i vadă mai bine telefonul, apoi compară: cu al fratelui, vecinului de scară, tatălui, celui mai mare cu 3 ani ca ei din clasa de deasupra. Fug unii după alţii, se sperie, se trag de gulerul gecii, îşi pun piedici, îşi trimit cuvinte colorate, râd de se aude până la blocul de dincolo de şosea şi strigă de se aude până la linia de tramvai.
Elevii sunt aproape o specie aparte. Îţi înşiră toţi cântăreţii de manele auziţi şi neauziţi de urechea umană, îţi spun şi posturile pe care îi poţi vedea pe fiecare dintre ei, îţi compară orice piesă de tehnologie cu oricare alta, îţi enumeră cât ai clipi câte telefoane are profesorul de x materie, ce firmă şi ce tip e fiecare; ce poate face fiecare tip de telefon, de asemenea; să nu credeţi că scăpaţi.
Toţi ştiu întotdeauna răspunsuri la întrebări pe care nu le-ai pus şi mai nimeni răspunsuri la cele pe care le-ai pus. De multe ori, ei cred că se află în alt loc decât la şcoală. Bine că nu întotdeauna şi nu toţi. Să vedem:
1. la cerşit: cele mai multe rugăminţi se fac în vederea notei, normal: „Doamna profesoară, eu am nevoie de 9 ca să-mi iasă media 8. Nu-mi daţi?” sau „Ooo, da’ daţi-i acuma 7, că s-o străduit, săracu’!”
2. la piaţă: La începutul orei, se înfăţişează lângă catedră rapid şi se gudură frumuşel: „Dacă activez astăzi, îmi daţi punct roşu?” Sau la primirea unui exerciţiu: „Primim 10 dacă îl facem?”
3. la tribunal: Până nu bine intri în sala de clasă, la primari cel mai adesea, te trezeşti asaltat de probleme serioase: „Doamna, X-ulescu mi-o dat jos penarul şi mi-o spus că-s proastă!”
4. la Mc Drive. Dacă au dat extemporal, ora următoare când intri, nici nu mai salută, ci direct artileria de întrebări cu interesul care poartă fesul: „Ne-aţi adus testele?”. De obicei, le răspund cu „Bună ziua!”. Însă chiar şi la finalul testelor, te mai pomeneşti cu: „Ni le corectaţi acuma? Da’ profesorul x ni le corectează.”
5. la cuşetă: când se termină bateria Duracelului, dau să se întindă la minte şi picioare până unde se poate.
6. la meci: în tribune, dar şi pe teren ca arbitru. Mai rar ca jucători. Misiunea lor e de a monitoriza greşelile, abaterile de la reguli (regulile care avantajează comoditatea lor) sau de la bună creştere şi să fluiere după cartonaşe galbene sau roşii: „Nuuuu, aşa nu-i corect, doamna profesoară! Nici un profesor nu ne cere aşa ceva!”, propoziţie repetată la fiecare profesor în parte, desigur.
Românii e popor deştepţi. Noi facem totul ca la carte; şi pe carte. Ori mai mult pe lângă carte. Dacă ni se spune să acceptăm negocierea sindicalistă din învăţământ de x la sută indexare sau mărire, e bine şi aşa; „se putea şi mai rău”, nu? Dacă ni se spune să facem dezbatere pe noul proiect de lege, cum să nu? Cu dragă inimă. Nici nu ştiu a cui a fost ideea, a celor mari mari sau doar a celor mai mici ce stau lângă noi zi de zi. Oricum, inspiraţiune. Dezbatere pe proiect. Care foloseşte cui? Schimbăm ceva în urma concluziilor pe care le tragem noi la dezbaterea aceasta?
Nu contează, noi muncim, noi nu gândim.
A trecut şi dezbaterea cea mare, am venit de acolo aşa cum am plecat înspre. Nu, greşit: ceva s-a schimbat; revin. Spicuisem acasă o parte, iar, la dezbatere, noutăţi nu prea multe. Aşa zisa dezbatere a fost, de fapt, informare. Aşa că, în acel timp, eram mai câştigată dacă – de exemplu – dormeam; nu e voie dormitul în public sau în timp ce alţii lucrează! Se face prezenţa; păi se poate să nu fiţi prezent? Ce altceva nu suportă amânare?
Iar, atunci când se discută despre starea actuală a…, despre legile trecute şi viitoare din…, despre aplicarea lor în… Câtă vreme elevii îşi cunosc numai drepturile, iar profesorilor li se aminteşte mereu doar care sunt obligaţiile, lucrurile într-adevăr merg din ce în ce mai bine. Una din legile lui Murphy spune că „dacă ceva poate merge rău, va merge.” Asta ar trebui să atenueze oarecum din fiecare nouă dovadă de… înţelepciune. Nu ştiu cum se face că nu atenuează; problema e la noi, ne tot aşteptăm să ne deşteptăm într-o zi.
A, da. Câteva din articolele propuse, pe care nu le văd bine pe viitor. Însă îmi doresc mult să am eu probleme aşa serioase de vedere. Unele existau şi înainte, dar nu au „deranjat” pe nimeni:
Art. 11.
(1) Personalul didactic nu poate fi perturbat în timpul activităţii de predare. Întreruperea activităţii didactice se poate face numai de către persoane autorizate, în cazuri bine motivate. Art. 19.
(3) Personalul didactic beneficiază de 6 călătorii gratuite pe an, dus-întors, pe mijloacele de transport feroviar, auto şi naval, pe liniile interne. Art. 21.
(1) Personalul didactic beneficiază şi de următoarele drepturi:
c) tichete de masă;
g) reducere de 50% din valoarea biletelor la filme, concerte, spectacole de teatru organizate de instituţii publice;
Doar câteva spicuiri. E suficient. Totuşi, sper să mă înşel eu şi să fie aprobate. Asta e problema noastră: sperăm la infinit, pentru că nu putem trăi fără speranţă.După cum spuneam, greşit, nu am venit aşa cum am plecat. A ajutat la ceva „dezbaterea”. Da: la ridicat tensiunea! Unii ridică haltere. Alţii ridică întrebări. Amândouă îndeletniciri mult mai benefice decât a ridica tensiunea, nu-i aşa?
alegere sau dacă toţi am primit acelaşi text. Am obţinut o notă mai puţin îmbucurătoare, dar mi-am spus că mă voi resemna dacă atât am ştiut. După ce ne-am primit notele, profesorul a vrut să mai avem un dialog deschis cu el pe seama poemuluir; doar aşa ca să înţeleagă mai bine rotiţele din capul nostru şi să se asigure că şi el înţelesese din prima asta. La final, am primit şi o mărire de notă. Nu mă aşteptasem. Nu mai ţin minte cum îl analizasem, dar am ţinut minte care era poemul. A apărut şi prin unele filme. Meet Dylan Thomas, cu Do not go gentle into that good night.
i care au lucrat cel puţin un an în învăţământ au apucat să vadă şi dificultăţile şi neplăcerile acestei meserii. Sigur, mi se va spune (şi pe bună dreptate), toate meseriile au laturile lor întunecate; fiecare lucru de pe pământ (pe lângă momentul potrivit 🙂 ) îşi are doza lui de fericire şi de agonie. Heaven and hell.
Mi se spune uneori:
Timposibil 