h1

În Brazil şi nu numai

Iulie 27, 2010

Am urmărit Brazil la provocarea lui şi m-am trezit cu mai multe asemănări şi comparaţii în cap.

Şi numai dacă ştim anul în care a fost lansat avem deja un reper posibil. 1985. N-am citit 1984 (doar început firav în trecut), după cum spunea şi Terry Gilliam că nu l-a citit, dar declara că l-a influenţat. Poate suna absurd, dar nu în întregime. Atmosfera lugubră, comanda de nerefuzat venită de sus, chiar dacă nu îl vedem pe acela care e sus, uniformizarea indivizilor, tratarea lor ca simple maşini executante fără sentimente, inocularea fricii ca motivaţie supremă (poate şi exclusivă) de acţiune, amendarea oricărui comportament liber, noncoformist ca terorist prin definiţie. Cam astea erau ideile vagi care planau asupra cărţii necitite 1984 şi care umpleau Brazil-ul.

După cum spunea şi propunătorul, aerul de Kafka e inconfundabil. Personajul principal Sam Lowry – un lucrător de rând în Ministerul de informaţii (în rol îl veţi recunoaşte pe cel care l-a interpretat pe Peron în Evita) – are în mod repetat nişte coşmaruri (nici nu îţi dai seama bine dacă sunt cu ochii închişi sau deschişi) cu un monstru care vine pe urmele lui şi ale unei femei pe care el se străduieşte să o salveze. Coşmarul nu arată cu mult mai periculos decât realitatea în care trăieşte zi de zi, atâta poate doar că în coşmar îşi vede inamicul şi poate apuca armele de luptă împotriva lui. Complexitatea sentimentelor din realitate e aceeaşi, doar că luptă şi nu ştie împotriva cui. Statul – ca denumire generală, dar fără un cap anume bun de eliminat, însă cu multe tentacule, ca orice caracatiţă respectabilă.

O anume secvenţă mi-a amintit de scena din În faţa legii (atât parte a Procesului, cât şi scriere de sine stătătoare) în care personajul principal îl întreabă înainte de a muri pe portar cum de nimeni nu a mai cerut nimeni să intre înăuntru să afle legea de vreme ce se ştie că toţi vor. Răspunsul surprinzător e că: „Pe aici nu putea să obţină nimeni altul, întru cât intrarea asta îţi era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid.”

Sam, nou acceptat în funcţia superioară de la Information Retrieval, întreabă nedumerit recepţionerul/ portarul (sau mă rog) dacă nu e nevoie să arate vreun document de identificare. De fiecare dată i se răspunde negativ.

Sam: Dar aş putea fi oricine.

Portarul: Nu aţi putea fi, domnule. Aici e Information Retrieval (Recuperarea de informaţii).

Nici o mişcare privată necunoscută dinainte la nivel naţional. Nici o misiune desfăşurată fără acte doveditoare, fără chitanţe ale chitanţelor. Nici o greşeală făcută de Organele superioare nu era o greşeală a lor, ci întotdeauna greşeala celui de dinainte. Un abis al păcatului nerecunoscut şi astfel o perpetuare a lui. Mizeria făcută de cei mari trebuie curăţată de cei mici, aruncată sub preş şi dată uitării cât mai rapid.

Decăderea generală din poezia lui T.S. Eliot – The Waste Land (1922) – a fost o altă similitudine. Căutarea aparenţelor frumoase (femeile care se mutilau la nesfârşit prin operaţii estetice până la urmă sfârşesc în moarte) indiferent de goliciunea interioarelor pe care le purtau cu ele în fiecare zi. Şi fuga generală după nimic.

La Rochefoucauld scria că „în viaţă se întâmplă uneori accidente din care trebuie să fii puţin nebun ca să  scapi cu bine.” Unele accidente ţin mai lung decât altele, iar ieşirea din ele pare să fie aici doar de două feluri, niciuna preferabilă: ori moartea, ori nebunia. Deşi ni se oferă un final fericit al personajului împreună cu femeia pe care s-a zbătut să o salveze, această fericire este doar în mintea lui Sam, căzut în nesimţire muzicală, fredonând un cântec patriotic cunoscut, „Aquarela do Brasil”.

Nu e un film uşor de vizionat. Se încadrează bine la comedia neagră. Dacă toate ar fi fost spuse la modul serios, ar fi ieşit fie un horror, fie o tragedie greu de îngurgitat. Aşa, e un coşmar suportabil. Mişcare inteligentă, zic eu. Personal nu am fost fascinată de cum a fost gândită acţiunea, dar sunt multe aspecte pentru care filmul merită văzut. Iar dacă cele de mai sus sunt convingătoare, atunci… vizionare eficientă!

Anunțuri

15 comentarii

  1. Mrs Helpmann? Does Love really make us long for the redemption of the loved ones? At the cost of forgetting our own…


  2. Mr.,
    I think even love should make us. shouldn’t it?


  3. Well, in the First case the list could be a little bit longer, couldn’t it? And it’s not Don Juan I have in mind (nor in flesh, for that matter).


  4. I am very sure you weren’t thinking about Don Juan, neither was I thinking about love as eros, but as phileo.

    Yes, that list should be longer, for sure. Could, should and certainly would. Why were you wondering about that?


  5. OK, support kritika adusă acestui film la care ţin. Dar acţiunea nu e chiar atât de importantă în ansamblul filmului, aş zice. E un pretext pentru multe detalii miniaturale de tot felul, care pe mine mă încântă să le descopăr – e un vis în vis în vis (în vis…) într-un coşmar.
    Vorba lui Leonid Dimov, Poetul Oniric:
    Cu sufletul golit de miracole
    Am fost îmbrînciţi într-o sală de spectacole
    Unde ni s-au împărţit, printr-un sistem de jgheaburi,
    Fiecăruia, o gamelă cu aburi.
    Eram tineri, eram militari,
    Abia muriserăm în luptele mari
    Purtate de noi la Trecătoare.
    Cine nu cade ? Cine nu moare ?
    Noi însă nu filozofam
    Ci ne continuam
    Serviciul, întrerupt un moment
    Pînă la venirea noului regiment
    Care urma să ne preia.
    Nu ştiam cît va mai dura
    Şederea noastră în marea sală.
    Ştiam doar că va fi un spectacol de gală
    Şi, pînă cînd va începe,
    Căutam şi noi a pricepe
    De ce se-aşază sus de tot, pe cornize,
    Medaliile noastre, păstrate în valize.


  6. I was checking with the management ‘cause I was afraid of confusing the issues. I hate to admit that this could be my last day in Information Retrieval.


    • Ah, that’s because you found Jill and want nothing more, isn’t it?


  7. Acţiunea pe care am amendat-o am lăsat-o la urmă tocmai din acest motiv, că nu e aşa importantă între celelalte laturi, care ştiu că ţi-au plăcut. De-asta am început cu multe altele care trebuie observate first în film.

    Ce m-ar interesa pe mine ar fi să ne spui (ca degustător al fimului cu mai multe ocazii) ce puncte sau linii crezi că ar mai fi meritat menţionate, ridicate, bătute etc


  8. Oh, va dura un pic, pentru că plec în concediu…


  9. A-haa, de aici your last day in the Information Retrieval; în acest caz cu dublă valenţă (fericit pentru unii, mai puţin fericit pentru alţii), o să aşteptăm întoarcerea. Fie zborul cathartic!

    Şi sper să nu faci pe godot prea mult timp! 🙂


  10. Citisem „1984”, citisem și Kafka, și „Don Quijote”, și mitologie… Filmul acesta e cam dens. Există foarte mult intertext. Aș zice că „indecent” de mult… Nu doar această mise en abyme a viselor, care creează acel sentiment de vertij, că îți și piere dorința de a mai căuta cu privirea unde vei cădea… (involuntar) odată cu personajul, cât și întreținerea absolut intenționată a decalajelor de tot felul – de exemplu, scena în care în restaurant are loc o explozie… în loc să fie evacuat localul, muzicienii își continuă meseria, chelnerii servesc în continuare, de cei răniți nu se ocupă nimeni, iar în spatele mesei unde se aflau Sam și mama lui se aduce un paravan, pentru a separa cadrul mesei, de celălalt cadru oripilant. De parcă e suficient ca între tine și teroare să tragi o perdea…
    Trebuie să spun că cel mai mult mi-a plăcut scena din camionul lui Jill, când Sam a urcat în el pentru prima dată. Ca un om în criză de timp, a spus exact ce-i ardea inima, fără să se mai gândească să pregătească terenul etc.: „Te iubesc… în visele mele. Chiar dacă îți sună ciudat, în fond, e extraordinar” (am citat aproximativ).
    N-am putut să nu mă gândesc la un Dali mai puțin azur(l)iu – deci un fel de Dali fără cer și fără elefanți…, dar și la un Calderon de la Barca, pentru partea cu „viața e vis”. Viața e un coșmar insolent de lung…
    La fel de mult mi-a plăcut și că în vis, Sam avea un machiaj și o ținută care-l făceau… de vis.
    Finalul a fost apăsător. Nicio scenă nu mi-a produs atâta repulsie și groază cât estrada aceea pe care se pășea pentru a se ajunge la locul torturii. Sau al eliberării definitive?
    Hm.
    mAgnus-ule, mulțumesc de provocare!
    Camixo, mulțumesc de asistența tehnică și de prezentarea din articol! Nu te dezminți… Prezinți cu pasiune! 😉


  11. Ei, acum, citindu-ţi impresiile, mai ales cele legate de scena puţin suprarealistă din restaurant, când totul în jur de prăbuşeşte, însă ei continuă pretenţia de normal, mi-am amintit de Titanic.

    În timp ce toată nava era în agitaţie după lovirea de aisberg, grupul de violonişti dau să se despartă pentru a se salva. Însă unul rămâne pe loc, începând să cânte „Nearer, my God, to Thee” (probabil mult prea târziu pentru acest mesaj), ceea ce îi opreşte şi pe ceilalţi să mai plece. O secvenţă absolut fantastică! Dacă n-ai şti filmul sau dacă aceea ar fi prima secvenţă pe care o vezi din el, ai avea impresia că asişti la o farsă, la o parodie în care nişte oameni săriţi de pe fix pierd vremea în loc să îşi salveze vieţile. Însă ştiind tot ce are loc până acolo, te ia o durere prin suflet, văzând că violoniştii, de fapt, mai degrabă ştiu că oricum vor muri şi preferă să dedice ultimele minute uneia din două: fie frumuseţii, fie Lui (nu sunt sigură de intenţionalitate). Un dramatism de proporţii.

    Iată scena:

    În Brazil, o văd ca pe o satiră, tu continui să te prefaci că totul e normal şi bine, că lumea e aşa cum ai vrut-o şi mergi mai departe cu micile detalii ale vieţii, când totul în jur e de fapt praf şi pulbere. E bine şi aşa, mai rău să nu fie.

    O altă asociere pe care am făcut-o şi pe care am uitat să o includ în articol e atmosfera din „The Wall” şi „The Final Cut” ale formaţiei Pink Floyd, ca metafore, ca dramatism (probabil în Pink Floyd mai degrabă ne-parodiat), ca imposibiltate de scăpare, viaţa ca o luptă de supravieţuire, nu de trăire.

    Vezi, mAgnule, ce potop de idei pe aici datorită filmului tău drag?


  12. Agnuninu,

    să ştii că m-am tot gândit la prima ta replică de la articolul ăsta, mi-a rămas ca un cui în minte. Deşi am răspuns atunci la întrebarea ta (care revine în mai multe locuri ca un leitmotiv), am continuat să mă întreb cu privire la partea a doua („at the cost of forgetting our own [redemption]”), de care nu îndrăznisem să mă leg. Voiam să te trag de limbă, să spui de ce at this cost necessarily sau dacă e cumva un sentiment de felul „if I should ever have to choose between mine and theirs” sau „if I knew for sure I could not, then at least they should….”.

    De ‘forgetting your own because you wouldn’t care’ nu îmi pot pune problema, e clar că ‘you care’. Dar şi aşa, mă deranjează că îţi pui problema în felul ăsta, de a alege (până nu eşti nevoit, până nu ţi s-a cerut, dacă presupunem că aşa ceva ţi s-ar putea cere vreodată).
    Notă de subsol (inutilă): totuşi, un om care nu e salvat nu ştiu dacă are în el gândul veşniciei ca să-l mai dorească pentru alţii.

    Apoi am dat peste poemul Orthodoxie şi mi s-a părut că, dintr-odată, se face lumină şi înţeleg tot şi că doare. Că toate vin de acolo şi de la ei. Că întrebarea ta, de fapt, e mai mult semnul unei iubiri şi dorinţe imense pentru ei, acei câţiva ai tăi… Şi mai puţin o problematizare strict teologică în mod raţional. Şi că ‘Matei 18 – întrebări’ are aceleaşi culise, că vine din durerea sufletului, nu doar din căutarea minţii. Correct me if I’m wrong.
    Notă de subsol: ‘Orthodoxie’ voiam să nu se termine curând.. (voiam să pun comentariul acolo, dar nu si poati şi neapărat trebuia să spun acum să nu îmi scape ceva)

    Never stop praying for them, eu asta simt să îţi spun, pentru că asta cred şi asta am făcut cu unii dragi (dar n-am făcut până la capăt), e de nestăpânit imboldul de a te ruga pentru ei. Şi înţeleg foarte bine de ce nu crezi că trebuie să fii chemat ca să faci acest bine altora.


  13. Dearest, sweetest Camilla,
    Ce delicat avantaj ai că nu eşti eu, care dacă dă peste ceva oarecum pozitiv în autoanaliză se simte obligat să pună semnul întrebării sau octogonul roşu cu STOP! Nu e de ales aici, chiar şi dragostea ar trebui să te facă să uiţi de tine, iar Dragostea cu atât mai mult, pentru că ar trebui să te ducă în Robia care te face să te întorci după eliberare, cerând marca de neşters, indestructibilă, circumcizia şi străpungerea miezului fără de care nu suntem nici măcar coajă. Într-adevăr, ideile se leagă, chiar prin spatele ecranelor… Ai vrea să dai ceva, dar nu ai ce; ai vrea să faci schimb, dar valoarea îţi râde în nas; ai vrea să înlocuieşti, dar echivalenţa nu-ţi stă în putere. Ai vrea să-ţi dăruieşti uleiul din candelă şi locul de la masă, dar nu e voie şi nici măcar nu se poate – totul se distribuie din altă parte, totul costă deşi e gratis, iar tu nu poţi plăti preţul pentru alţii, nici transfera ce nu-i al tău. Îţi rămâne speranţa şi pacea de adăpost a binelui puţintel la făptură, fragilitatea binecuvântării fiecărei bătăi de inimă la care cumva participi, opera fiecărei clipe în care ştii că El există nu doar pentru tine, şi în care speri că El se uită la toate cele câte sunt şi le vede bune.


  14. Agnusic,

    am revenit.
    Am făcut eforturi uriaşe să-mi amintesc şi să găsesc locul în care scrisesem nişte comentarii legate de ceea ce poate însemna suferinţa altora pentru un om; până la urmă, tot proprietara blogului m-a salvat de la căutare. Era o discuţie prelungită, de fapt, despre simţirea împreună cu altul, pătrunderea în drama lui, tânjirea după a-l salva într-un fel sau altul şi detestatul sentiment al neputinţei. Te invit să te uiţi peste intervenţiile astea când îţi permite timp(osibil)ul. Mi se părea că mai bine decât aici nu ştiu dacă aş putea-o spune (eram ambalată ca un motor); poate sunt ambalări asemănătoare:
    http://adamaica.wordpress.com/2007/09/11/dicteu-automat-de-11-septembrie/#comment-128
    Greu îmi vine a crede că au trecut 3 ani de la dialogul ăsta (nu îmi făcusem blog pe atunci)…

    ps: păi asigură-te că ai colorat octogonul în verde (trebuie să-ţi mai acorzi şi undă verde) şi inversează puţin literele în stil englezesc când ţi se mai întâmplă autoanalize, adicătelea: POST it!
    A se citi doar englezeşte!



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: