h1

Lupta dinozaurilor

Ianuarie 19, 2009

aldargang

Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?

Am urmărit ieri un film de desene animate la recomandarea făcută de un prieten în urmă cu ceva timp. Indiferent cât de copilăroase li s-ar părea unora, filmele de desene animate pot surprinde prin profunzime şi relevanţă, în orice vreme ar fi vizionate.

Dinosaur (2000) e un film despre supravieţuire. Lupta de supravieţuire – cea pe care o trăim mai intens sau mai uşor fiecare din noi zilnic. Coloana sonoră e compusă de James Newton Howard, deci vă veţi bucura de o muzică de excepţie. Regia e foarte interesantă, unghiurile de redare sunt ingenioase.

Un ou de dinozaur -Aladar – ajunge în colectivul unor maimuţe care nu se îndură să-l arunce, ci se angajează să-l crească. După căderea unui meteorit, maimuţele sunt nevoite să îşi găsească un alt loc de viaţă. Astfel dau peste un grup larg de multe specii de dinozauri, conduşi de un lider autoritar şi de necontestat, Kron, care se află într-un exod. Exodul are loc tocmai pentru supravieţuirea de pe urma pustiului lăsat de meteorit şi a dinozaurilor carnivori, care se află în preajmă şi le pot ieşi în cale oricând.

Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?

Pentru că un colectiv e format atât din puternici, cât şi din slabi; atât din tineri, cât şi din bătrâni, unii nu au putut ţine pasul. Aladar s-a văzut confruntat cu dilema de a alege între a merge cu restul grupului înainte sau de a-i susţine şi proteja pe cei mai înceţi. Eforturile lui de a comunica cu liderul nu au dat nici un rezultat favorabil. Selecţia naturală e cea mai bună soluţie. Şi ce dacă jumătate din turmă poate astfel muri? Înseamnă că, de fapt, este salvată cealaltă jumătate. Deci se continuă traseul în acelaşi ritm.

Nu aşa se întâmplă în lupta noastră de supravieţuire cotidiană? Nu dai din coate sau ajungi primul, rămâi în urmă. Rămâi în urmă, iar lumea nu te mai ştie. Pentru ei eşti inexistent. Îţi promovezi persoana, câştigi. Îi susţii pe alţii, nu vei fi niciodată un învingător. Accentul cade mereu pe acţiunea întreprinsă în interesul propriu. Defel în interesul celorlalţi. Lucrezi pentru alţii, ai pierdut. Lucrezi pentru tine, eşti om.

Aladar preferă să rămână în urmă şi să ajute. Grupul se deplasează cu viteză înceată şi riscă să fie devorat de carnotauri, ba chiar unul din ei moare pe traseu sub nişte stânci. Însă drumul pe care se află ei va fi mai scurt şi mai sigur decât cel al echipei mari. Munca în echipă pe care o încurajează Aladar şi grija purtată reciproc le sunt răsplătite prin găsirea destinaţiei pline cu verdeaţă înaintea celorlalţi.

Felul în care ajunge întreaga turmă de dinozauri în micul paradis rămâne să descoperiţi singuri; şi deznodământul poveştii de dragoste dintre Aladar şi sora liderului încăpăţânat.

În realitate, afecţiunea şi purtarea de grijă nu duc neapărat la finaluri fericite. Asta nu înseamnă, însă, că ele nu mai trebuie trăite. Uneori avem de ales între a avea succes şi a arăta iubire, pierzând. A fi primul care trece linia de sosire sau a-l ridica pe unul căzut pe pistă.

Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?

A rămas şi pentru mine o întrebare.
Vizionare plăcută!

Anunțuri

7 comentarii

  1. Mi-am amintit de scumpa mea Învăţătoare care ne povestea atât de frumos de zborul cocorilor spre ţările calde. Ieşeam în curtea şcolii şi priveam stolurile numeroase de cocori care mergeau spre sud, în formaţii ordonate care semănau cu un V mare. Curios, de atunci nu am mai văzut cocori!
    „Unde sunt cocorii de altădată?”
    Ne spunea că în formaţia de zbor cel din fruntea stolului este conducătorul. Cănd oboseşte, se retrage spre coada formaţiei şi cedează altuia primul loc, acela care impune şi ritmul şi direcţia de zbor. Daca se întâmplă să rămână în urmă vreunul mai obosit, rămâne cu el altul din formaţie ca să-l ajute să ajungă stolul din urmă…
    Nu ştiu exact cum este cu „lumea cocorilor”, dar aceste povestiri m-au fascinat la acea vârstă. Oricum, sunt convins că de la animale putem lua multe învăţăminte.
    Să nu ne lăsăm la greu pe cei mai slabi din echipă. Putem fi …chiar noi!


  2. Da, realitatea e un film deasupra filmului. Iar acest film ne învaţă de multe ori secrete ale vieţii. Important dacă stăm să le observăm.


  3. salut.facem schimb de link?daca da scrie-mi la crestintotal@yahoo.com sau lasa mesaj pe http://crestintotal.wordpress.com/


  4. Mi-a plăcut prezentarea. Ai tu un dar în ce priveşte filmele, să le sintetizezi, să extragi din ele chestiuni importante.

    Soluţia lui Aladar e bună, dar nu e cea ispititoare. Mereu ne ispitesc armele lucioase şi conducătorii puternici.

    Totuşi, în Biblie avem multe exemple cu cei „slabi” sau „mici” care au câştigat bătălii mari. Fiindcă Domnul a fost de partea lor… 🙂


  5. Mă bucur. 🙂 (vorba lu Eliade, nu? 😛 )

    Da, soluţiile ispititoare sunt cele care, aparent rezolvă problema, însă nu face decât să o încurce mai rău. Şi în film, şi în viaţa de zi cu zi.

    Fie ca vasele slabe să fie alese pentru a le face de ruşine pe cele puternice spre slava Lui.


  6. Intrebarea finala este foarte dificila si imposibil de dat un singur tip de raspuns la toate posibilitatile…

    Trebuie sa fi atent pe cine iei in echipa (daca ai posibilitatea sa alegi) pentru ca taria unei echipe nu de putine ori este data de veriga slaba sau in cazuri mai rele de coada de topor din acea echipa… 😦 Nici sa lasi in urma pe oricine de asemenea nu este bine (imi aduc aminte de cel putin un razboi pierdut pt ca armata initial invingatoare s-a gandit sa lase in urma o singura persoana neimportanta (aparent…). Si de asemenea stiu ca in natura multe animale se salveaza lasand in gura celor care le-a muscat un rest din corpul lor (soparle, serpi, caracatite, viermi…) si uneori si in societatile umane nedespartirea de cei posibili (care pana la urma chiar au fost) sabotori la timp a dus ca intreaga echipa sa se prabuseasca…

    Cred ca raspunsul depinde de mai multi parametrii printre care tipul echipei, membrii ei, cat de stranse sunt legaturile in echipa, cum a fost alcatuita (pe ce principii), care sunt membrii care o formeaza si cat sunt ei de dedicati echipei ca intreg si nu sunt egoisti.
    Si trebuie raspuns cu grija de la caz la caz…


  7. Păi da, mai ales că de mai puţine ori poţi să îţi construieşti tu echipa, pentru că viaţa nu e un proiect pe care ţi-l dezvolţi singur după ce l-ai visat şi calculat la milimetru. şi chiar şi atunci când calculezi te trezeşti cu prea multe variabile pe care nu le-ai luat în calcul iniţial.

    Ţi se dau oamenii cu care să lucrezi şi pe care să-i iubeşti. Şi pe care nu vrei să-i iubeşti sau cărora nu le suporţi ezitările, bâlbâielile.
    Da, trebuie întotdeauna grijă, să nu cumva să cădem în păcatul altora: selecţia naturală.



I ♥ comments

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: