Ieşirea din film

Mi-am adus aminte astăzi de o secvenţă avută la o clasă de elevi de aproximativ 20-21 ani. Mai pe la începutul anului. Le scrisesem pe tablă 3 numere importante pentru mine şi i-am lăsat să ghicească ce înseamnă ele. Cu puţin ajutor, s-au descurcat foarte bine.

Apoi a fost rândul lor. Fiecare trebuia să vină cu 3 numere (din oricâte cifre) care îi descrie pe ei, iar colegii urmau să ghicească semnificaţia. Un joc vesel şi ne-problematic. În aparenţă, cel puţin.

Aşa cum rareori mi se întâmplă, sunt unele momente de „pe scenă” peste care îţi doreşti să treci rapid, pentru că nu găseşti spontan cea mai potrivită reacţie. Cu momentele de obrăznicie, pare – surprinzător – mai simplu. Cu acest moment, a fost mai puţin simplu.

Era la rând unul din cei mai buni elevi din clasă, iar colegii trebuiau să îşi dea seama ce presupunea unul din numerele alese. Au vehiculat toate trăznăile şi ideile normale ce le-au trecut prin cap, dar n-au nimerit. În final, băiatul a fost nevoit să dea soluţia:

– Sunt anii de când a murit mama.

Am înlemnit. Cât de tragic putea fi… Ce fac acum, ce-i spun acum? De ce trebuie să fie asta o oră într-o școală, iar eu profesorul de la catedră? Într-o fracţiune de secundă, mi-au venit în minte o mulţime de întrebări retorice şi de constatări. În acea fracţiune de secundă, aveam senzaţia că am ajuns să cunosc jumătate din persoana lui. Oarecum brutal şi cu siguranţă dezarmant. Cum îți revii după episoade ca al lui, cui îi spui că te doare? Atunci o fi avut cam 15 ani. Iar el e cel mai bun din clasă. Și poate și cel mai sensibil, se întrista ușor dacă nu-l răsplăteam cu punct bun sau dacă îi atrăgeam atenția. (M-am gândit de mai multe ori că, înainte de a intra la o clasă, ar trebui să știu ce tragedii există în familiile copiilor, ce anomalii sunt, ca să pot avea reacții mai benefice sau să nu-i pun în situații ciudate.)

Era pe de o parte frustrarea că o asemenea situaţie mă împiedică să reacţionez liber față el; şi era pe de altă parte – o foarte mare altă parte – o durere şi o părere de rău că, la aşa o vârstă, unii trec prin şocuri atât de mari. Aici nu ești spectator al unui film, lucrurile acelea chiar se întâmplă sub ochii tăi, iar oamenii ăia chiar sunt acolo și suferă.

Acestea sunt momentele în care îţi doreşti să nu fii profesorul de după catedră, ci altceva. Să fii mai degrabă prietenul de lângă el, să fii sora mai mică ce țopăie mereu în jurul lui, să fii mama care nu mai e, să fii vecinul care să-l cheme la un sport în timpul zilei. Și NU profesorul lui de la catedră.