Matematic vorbind…

M-am întrebat de multe ori cum ar fi să aduc poezia pe un teren mai puţin poetic – cel în care s-a născut – şi mai mult de alt fel, oricare ar fi el. Pentru a deschide şi alţii uşi spre înţelegerea ei. Poezia, la fel ca celelalte moduri de exprimare a unor idei şi gânduri, e accesibilă iubitorilor de poezie şi mai puţin accesibilă pentru restul.

Frumuseţea ar fi să o facem cât mai accesibilă pe segmente cât mai variate. Se crede că poezia nu are a face prea mult cu raţionamentele, cu ştiinţele exacte. Că e doar sentiment. Sigur că e şi sentiment. Însă nu e doar atât. E un sentiment cu ajutorul căruia ia fiinţă o idee. Iar ideea are o logică pentru a putea fi înţeleasă.

Dacă ar fi să privim matematic o poezie a Anei Blandiana, atunci această poezie aş vrea să fie:

Molecule de calciu

Să nu mă grăbesc,
Să las timpul să treacă,
Fiecare secundă-n cădere
Erodează puţin
Suferinţa.
Să aştept.
Fiecare val ce se sparge
Sapă în stânca
De care-s înlănţuit,
Fiecare fir de rugină
Subţiază lanţul.
Într-un mileniu, în două,
Stânca va fi nisip,
Fierul verigilor pulbere,
Oasele mele, molecule de calciu
Risipite în apă,
Suferinţa nimic.

Prima dată când am citit-o, a trebuit să o recitesc. Nu îmi amintesc de câte ori am citit-o. Revenirea asupra unei poezii e semn de bine. De multe ori. În afară de cazul în care poetul nu a dorit să transmită nimic şi ceea ce a scris e indescrifrabil. Dar de obicei re-lecturarea poeziei înseamnă că e o ecuaţie cu o necunoscută sau mai multe, care trebuie rezolvată. Atrage atenţia prin dificultate şi provoacă la găsirea unei soluţii.

Deci, „să las timpul să treacă„. Timpul vieţii (îl numim T) e în trecere, în derulare; el devine din ce în ce mai mic, pe măsură ce viaţa se termină.

„Secundele în cădere” se referă la acelaşi timp care se scurge. Despre timp ni se spune că erodează suferinţa (pe care o numim S). Fiecăruia îi place cum sună propoziţia aceasta: suferinţa (S) e erodată de către timpul vieţii omului (T).

Adică Timpul (T) trebuie să fie mai mare decât Suferinţa (S) dacă o poate eroda, ucide.

Deci presupunem că,

T > S

pentru a afla ce raport se află între T şi S şi – dacă se poate – care e valoarea fiecăreia.

Apoi mergem mai departe.

„Fiecare val ce se sparge sapă stânca de care sunt înlănţuit„. Da, ştim ce putere de acaparare şi control are suferinţa asupra omului.

„Fiecare fir de rugină subţiază lanţul„. Deci Timpul îşi face lucrul şi ucide tot puţin câte puţin din suferinţă, pe măsură ce el trece, se micşorează.

T devine mai mic pe măsură ce şi S devine mai mic.

De exemplu,

T – 1 > S – 1

„Într-un mileniu, în două, stânca va fi nisip„. Timpul va ajunge odată la final („stânca va fi nisip„), iar suferinţa va ajunge odată la valoarea de 0 („suferinţa nimic„). Iar asta se va întâmpla peste un mileniu, două. Mult timp, într-adevăr. Sper că ne ajunge viaţa ca să apucăm să gustăm ne-suferinţa şi noi. sau nu?

Mergem mai departe.

„Într-un mileniu, în două,
stânca va fi nisip
Fierul verigilor pulbere,
Oasele mele, molecule de calciu
Risipite în apă
Suferinţa nimic.”

Oasele devin molecule de calciu când? Când am murit deja. Ups! Deci când nu mai avem Timp (T).

Aşadar,

când T = 0, abia atunci S = 0.

Suferinţa dispare abia atunci când timpul vieţii s-a scurs deja.

Prespunerea că  T > S  e greşită.

Soluţia:  T = S

Timpul vieţii este petrecut în suferinţă, nu scăpăm de ea. Dacă am vrea să credem că nu e adevărat,

„cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea şi să mănânci plantele de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat…” etc. (Gen. 3)

**

Acesta a fost exerciţiul de matematică poetică; enjoy! 🙂

***

Şi ca să dăm soluţia finală soluţiei găsite,

„în lume veţi avea necazuri, dar îndrăniţi, Eu am biruit lumea.„