Înviere

Sute de ani de ziduri
Construite ca să ne ferească
Pe unii de alții.
Dacă am fi trăit în vremea
Vechiului,
Am fi dus cot la cot
Miei pentru păcatul
Ce ne sfredelea
Prin suflet.
Acum trebuie să ne simțim
Vinovați la gândul
De a ne întinde pâinea
În același vin?
Barierele ce ne deformează
Închinarea
Le-am ridicat
Pentru a dormi mai liniștiți,
Nu pentru a fi toți
Una în El.
Măcar în Înviere
Se aprinde în noi
Aceeași rugăciune pentru Celălalt,
Celălalt, care poate fi raiul
Împreună cu Cel înviat.

A fi erou

A fi erou. Nu cred că erou e doar cel care moare în război, nu cred că e doar primul care termină cursa. Cel mai bine pregătit, cel mai eficient, cel mai rapid, cel mai viteaz, cel care primește cele mai multe laude pentru rezultatele obținute, cel care are succes.

Eu cred că erou e acela care se zbate să-și trăiască viața așa cum e bine, deși simte că e imposibil; cel care încearcă să facă voia lui Dumnezeu, chiar dacă falimentează de multe ori. Cel care își dorește să fie bun, deși nu-i iese pe cât ar dori, cel ce regretă că nu e mai sfânt, dar își dorește cu tot sufletul. Cel care se roagă, iar în rugăciuni cere mai multe bucurii pentru ceilalți, iar pentru el mai multă iubire de El. Cel care îi încurajează pe ceilalți să meargă înainte, să aibă încredere; cel care vede bogăția sufletească din ceilalți, nu micimea; cel care își dorește să facă din ceilalți niște învingători, fără să se teamă că ar pierde el însuși ceva. Acesta este un erou pentru mine.

Omule ”obișnuit”, ești un erou.

Simplu

Nu știu dacă iubirea
Mă apasă ori eu

Odată am văzut
O pasăre iubind
Pe vârful unui stâlp
O surată de-a ei.
Simplu, fără dileme.

easy

la o adica

Mda, s-ar putea, s-ar putea sa nu ajung niciodata sa te cunosc intr-adevar, sa ma pun in locul tau, sa simt prin ochii tai (nu se simte cu ochii? Poate unii nu simt). Dar niciodata nu vei sti, insa, nici tu cat m-am bucurat de apogeurile tale si cat am tremurat pentru albiile prin care ai avut de trecut. Cine sa stea sa le masoare? Si la urma urmei, nu le-am trecut pentru a fi masurate de altii. Nu de atatia, ci de mai putini. Le-am trecut pentru comuniune. Caci ce altceva sa conteze mai mult intre oameni decat comuniunea pe care o pot avea dincolo de adevaruri? Da, sigur, pot conta multe la o adica. Si credinta, si nadejdea, dar cea mai mare… e cea pe care n-o putem infaptui.

Daca te poate altcineva cunoaste? Depinde cat de mult te-ai lasat cunoscut. Greu poti astepta sa fii cunoscut prin gaura unei chei. Se poate vorbi despre lucruri mai putin importante, se poate tacea si sugestiv. Dar daca tot ne-au fost date cuvintele pentru a comunica, am putea sa ne ajutam cu ele mai mult decat sa ne incurcam.

Nu te poate cunoaste decat un eu-al-meu pe tine care esti un tu-al-tau. Poate. Dar asta poate fi o capcana. Sa raman atat de mult un eu-al-meu incat sa nu mai ies din mine insumi pentru a te cunoaste pe tine. Caci cum am putea sa ne cunoastem fara sa iesim din carapacea proprie? Da, sigur, sa nu renuntam la ceea ce suntem, la ceea ce ne este esential. Dar o fi cam greu – sau mi se pare doar mie – sa aduci laolalta un eu si un tu atat de bine delimitate, separate. Diferite sunt ele oricum, sinele acestea ale noastre. Dar fara o portita prin care sa intre si sa iasa din partea mea inspre tine si viceversa nu cred ca poate avea loc o cunoastere mai profunda decat una informationala.

Si e tare greu, imposibil as spune, doar sa fii inteles, cunoscut tu cu tot ce este al tau. Doar ceilalti sa empatizeze cu tine. Fara o constanta dorinta sa te pui in locul meu, sa traduci cuvintele tale prin intelegerea mea, sa iti pese de ceea ce sunt eu, de ceea ce iubesc, de ceea ce sufar, de mine ca cea care am fost, sunt si pot deveni.