Boboc

Acum un an, în 27 ianuarie, vorbeam cu mine cam aşa:

– Să încep blog, să nu încep? Ar trebui, îmi place să scriu; mă ocup de prea mult timp de întreţinerea unui alt blog şi deja m-am prea familiarizat cu ce e wordpress. Să scriu pentru mine, să scriu pentru alţii? Dacă încep, trebuie să continuu. Dacă îmi tună să renunţ, renunţ? Dacă nu-mi va mai plăcea, fug? Oricând îl pot închide. Dacă nu fac faţă, las baltă. Nu voi fi nici prima, nici ultima. Sper să nu o las baltă. Poate sunt chemată la asta pentru o vreme. Mă verific măcar. Unii mă vor critica, alţii înjura, alţii susţine, care cum. O să pot fi aproape de blogării pe care îi citesc şi vor putea şi ei să-mi fie mie. Oare mă vor citi? Şi dacă mă vor citi, ce vor gândi?

Sign up now

Asta se întâmpla acum un an. Îmi amintesc că am avut emoţii în prima zi după publicarea primului articol. Parcă eram în prima zi din liceu sau din facultate. Cu diferenţa că acolo ştii cine te vede şi te aude. Aici, ai o vagă idee pe lângă câteva cunoştinţe certe (unde mă ajută sitemer sau reacţiile oamenilor).

De exemplu, nu ştiam din proprie experienţă anumite comportamente, doar din văzute:

1. Că poţi scrie comentarii argumentativ şi respectuos şi să primeşti invective care au legătură mai mare sau mai mică cu ceea ce ai scris. Soluţie: să răresc intervenţiile acolo unde dialogul nu este dialog şi nu duce la un rezultat bun, indiferent de eforturi.

2. Că lumea te poate bârfi şi pe internet. E greu de spus „în lipsa persoanei”, că internetul e un ocean în care te poţi scălda din orice oraş. Însă sunt preferinţe de adunare la clacă unde se fac insinuări şi se aduc critici ca la o bârfă. Mai degrabă decât să ţi se spună direct cu bune intenţii, ca atunci când vrei să salvezi o relaţie, fie ea şi virtuală. Soluţie: uneori e bine să te faci că nu auzi tot ce se spune.

3. Că nu se răspunde la toate comentariile pe care le ai în alte locuri. Realizez că nu toţi au suficient timp liber şi că nu toate comentariile merită răspuns. Aşa că aici am încercat să mă detaşez.

Bucuria numărul 1 a fiecărui blogăr este să primească reacţii. Acesta e primul semn că scrierile lui sunt citite. Că nu scrie degeaba. Că oamenii au o părere şi că vor ca tu să o ştii, fie că te cunosc personal, că te ştiu doar din poze sau că nu au idee de nici una din acestea. Mulţumesc tuturor celor care mi-au scris de-a lungul timpului. Reacţiile voastre au fost o mare încurajare să continuu. Aţi dat din timpul vostru să citiţi şi să îmi comunicaţi. Indiferent că eram la metri distanţă unii de alţii, la kilometri sau la mii de kilometri.

Unii au rămas într-un con de umbră, dar continuăm să ne scriem, alţii şi-au arătat chipul, pe alţii i-am cunoscut personal. Iar pe alţii îi ştiam de dinainte de întemeierea… wordpress-ului. De fiecare mă bucur. Cu oamenii e cel mai dificil şi cel mai fascinant de lucrat şi comunicat. Nu regret.

Bucuria imediat următoare e ca reacţiile să fie pozitive. Însă este foarte corect că cele critice ne ajută să progresăm. Am învăţat unele lucruri de-a lungul unui an, am învăţat şi din ale mele, şi din ale altora. Am stat mult în umbră până să mă hotărăsc să încep. Vroiam să semene cu mersul pe bicicletă; o dată învăţat, să nu-l uit, chiar dacă nu-l practic mereu. Mulţumesc pentru încurajări şi confirmări. Apoi mulţumesc pentru îndreptări. Din ideile diferite rezultă mersul înainte.

Nu am pomenit bucuria cu care începe orice blog, cu care continuă şi cu care uneori se termină sau datorită absenţei căreia se termină. Vizitele. Nu toţi cititorii vor să comunice impresii, dar faptul că citesc e important. Despre mulţi probabil nu am cunoştinţă (în afară de localitate); alţii îmi spun personal. Şi unora, şi altora le spun că apreciez şi mă bucur. Şi poate într-un viitor apropiat ne şi „auzim” public.

Mulţumesc Domnului că a îngăduit să ajung la un an. Sunt boboc.