Traumele din Sentimental Value (2025)

Sentimental Value e o gură de aer european între filmele americane ce sufocă ecranele. În ultima vreme (a se citi „în ultimii ani”), am preferat filme europene (sau măcar coproducții dacă erau americane) pentru că deja cam cunoaștem cu ochii închiși stilul american și prea puțin celelalte. O tonalitate oarecum joasă, discretă, care sondează sufletele în profunzime, ca un radiograf ce vine să inspecteze ruinele rămase în urma unui război mondial vreme de generații întregi ulterior.

Nu e doar un fel de a spune, e o descriere extrem de scurtă a ceea ce pare să urmărească filmul norvegianului Joachim Trier, în care îl vedem pe cunoscutul Stellan Skarsgård (care joacă și în recent menționatul Melancholia împreună cu preachipeșul său fiu Alexander Skarsgård), americanca Elle Fanning și recidiviștii Trier, Renate Reinsve și Anders Danielsen Lie, pe ultimul văzându-l deja în cel puțin 3 filme.

Prima jumătate de film, îl privim cu dispreț pe tatăl familiei (regizor respectat în trecut, acum într-o pauză nedefinită) pe care o părăsise când fiicele erau încă mici, lăsând familia să locuiască în casa lui natală fără să aflăm motivele acestei despărțiri care produce traume de nevindecat în toți cei rămași în urma golului lăsat de el. Pe undeva, asta a fost una dintre nemulțumirile mele, că nu aflăm ce incongruențe dau naștere acestei rupturi, deși semne ale ei sunt plasate la răstimpuri prin scenariu. Însă adevărul, pe de altă parte, e și că un film nu e nevoit să spună toate detaliile, e suficient să le sugereze, imaginația noastră construind restul neexprimat și concentrându-se apoi asupra elementelor care contează.

Supraviețuiește sau trăiește fiecare dintre personaje așa cum reușește cu aceste dureri profunde de-a lungul timpului, fiica mai mare ajungând – în mod paradoxal – să activeze în același domeniu larg al tatălui (deși teatrul e strămoșul cinematografiei, iar tatăl are o anumită repulsie față de teatru), iar fiica mai mică își face o familie și are un fiu. Chiar dacă la suprafață, ambele par să fie realizate, una având succes în carieră, cealaltă în viața de familie, ambele suferă, fiecare în felul ei, actrița având accese de panică de atac înaintea reprezentațiilor și altele depresive în perioadele dintre piese, cea mică amintindu-și scene din filmul tatălui lor în care jucase ea însăși, după finalizarea căruia el a dispărut de lângă familie.

Revenirea acasă a tatălui cu ocazia înmormântării fostei lui soții (mama fetelor) învie traumele și nemulțumirile, accentuează emoțiile. Și cele rele, și cele bune.

Cealaltă relativ jumătate de film descoperim un tată-regizor-scenarist care ascunde la rândul lui traume personale, trăite chiar în această casă natală, pe care acum ar vrea să le ecranizeze, probabil pentru a exorciza parte din întunericul lăuntric. Dar asta nu e tot. Deși nu suportă teatrul și refuză să se prezinte la invitațiile la reprezentațiile fiicei sale, el admiră enorm talentul și interpretarea fiicei sale, fapt care ajunge la ea într-o formă în care aceasta nu-l poate accepta drept compliment, ci o irită și mai mult. Pentru că el vrea să îi dea rolul principal (al mamei lui, deci a bunicii ei) chiar ei pentru a-l interpreta. Refuzul ei de a participa la acest „proiect de familie” îi destabilizează însă pe amândoi, lucru care impresionează inevitabil, dându-le amândurora un sentiment de inutilitate și gol, fiecăruia în felul lui.

Fiica cea mică, nu mai puțin afectată, cea care încearcă să dea o șansă acestui proiect, începe să cerceteze la bibliotecă istoria bunicii lor și perioada în care aceasta fusese prizonieră torturată de naziști. Fiind fiica mai mică, ea nu resimțise impactul abandonului la fel de puternic precum fiica mai mare pentru că avusese mereu un sprijin atât în mamă, cât și în sora sa mai mare. Refugiu de care sora sa mai mare nu avusese parte.

Destabilizarea pe care o produce acest refuz al fiicei actrițe de a participa la recuperarea memoriei bunicii și la actul terapeutic al tatălui (un film cu sentimental value adică) îi aduce într-un punct de criză care îi va pune față în față, fapt care poate fi foarte benefic dacă părțile știu să profite de el.

Las și ceva de descoperit pe cont propriu – poate cel mai important lucru, cel pe care am evitat să-l spun (și nu mă refer doar la finalul filmului). Impresia pe care mi-a lăsat-o acest film e faptul că, în străfunduri, există mereu mai multe drame pe care nu le cunoaștem atunci când ne vine să acuzăm sau să disprețuim pe cineva. Dacă am avea acces la toată istoria omului disprețuit s-ar putea să aflăm că nu suntem singurele victime, singurii care au dreptul să sufere și să facă greșeli. Desigur că niciun rău nu este, până la urmă, justificabil sau justificat. Însă adevărul poate face totuși oamenii liberi și de ură.

Am auzit ulterior că filmul are șanse la nominalizări importante. Chiar sper să fie nominalizat. Merită din multe puncte de vedere.

A Complete Unknown 2024 – finalmente

Un film pe care am așteptat să îl văd de câteva luni bune și pentru a-l vedea pe Thimothee Chalamet intepretând un rol ieșit din comun (el oricum a avut până acum roluri neobișnuite, cumva peste vârsta lui, dar nu și peste talentul și prestația lui), și pentru a vedea un film despre Bob Dylan (nu am la activ niciun film văzut despre viața lui), și pentru a vedea din nou un film muzical (spre deosebire de unii prieteni, eu le găsesc extrem de savuroase și bogate, sunt mai mult decât filme, reunesc în ele nu doar o artă, ci mai multe). Și voiam să-l văd și pentru comparație cu Brutalistul, singurele două filme care îmi păreau candidate demne de Oscar dintre cele 10 nominalizate la cel mai bun film și dintre cele 3 care mă interesau efectiv să le vizionez (calculând între ele Conclavul). Poate că ar trebui să acord cândva șanse seriei Dune, din care nu am văzut și citit nimic pentru că stilurile noastre se intersectează rar spre deloc.

Pentru că Brutalistul a fost un film interesant și ca linie epică, și ca interpretare, și ca preocupare cu arta arhitecturală, și ca temă (a adaptării imigranților într-o țară ca SUA), și ca distribuție și dificultate a rolurilor, eram curioasă dacă A Complete Unknown reușește să-l detroneze în impresia mea (impresiile juriului le-am văzut deja și nu mă impresionează, nici influențează, ăsta cred că e farmecul când ai o pasiune, te poți desprinde de alte receptări pentru a ți-o forma pe a ta).

În primul rând, faptul că unul e biografic, iar celălalt e ficțiune (deși Brutalistul nu e ficțiune decât dacă îl puricăm la pașaport, pentru că s-au găsit diverse corespondențe cu anumiți arhitecți care au avut parcurs similar cu al personajului, chiar dacă e suma mai multor vieți reale pe bucăți) nu reprezintă neapărat un atu. Putem avea o biografie prost făcută și o ficțiune bine închegată.

A Complete Unknown e un film de impact, cred că sarcina juriului de a alege între personajul lui Adrien Brody și cel al lui Thimotee Chalamet pentru cel mai bun rol principal masculin a fost (sau ar fi trebuit să fie, în orice caz) una dificilă pentru că amândoi au roluri bine definite, credibile și dificile. Filme grele, roluri grele, probabil de-asta îmi vine greu să desprind „cel mai bun film” de „cel mai bun rol masculin”. E greu de spus care dintre ele iese în evidență mai mult, care e mai bine interpretat și mai meritoriu. Poate balanța dificultății chiar înclină spre Chalamet. Interpretează 40 de piese ale lui Bob Dylan pe parcursul filmului: vocea lui, interpretarea lui la chitară și muzicuță. Care mai și sună foarte bine, curat. Din punctul acesta de vedere, al efortului depus, Chalamet îmi pare că iese în avatantaj.

Firul epic nu are un parcurs clasic unui film sau unei povești, tinde să fie cumva liniar. O recenzie spunea că nu respectă formatul clasic de „rise-fall-learning-experience-comeback” și că e mai degrabă o linie de „all rise” deși una tulbure și neclară. Eu aș zice că deși, într-adevăr, are un fir ascendent (succesul lui Dylan care capătă amploare), acest ascedent e secondat mereu de o umbră a personalității lui, o anumită indiferență în relațiile cu genul feminin, o anumită afectare (care părea existentă și înainte de succes), o anumită suprapreocupare de sine și neprețuire a celuilalt. Din acest punct de vedere, e preferabil ca astfel de artiști să rămână singuri cu cariera lor, fără oameni pe care să-i nefericească lângă ei.

Pe de altă parte, în carieră, dacă la început îi admira enorm de mult pe înaintașii lui, a căror activitate muzicală, creativitate o privea așa cum un copil privește la părintele atotputernic, pe măsură ce compune și capătă recunoaștere, se desprinde de aceștia și introduce în muzica sa elemente moderne (chitara electrică) în ciuda rezistenței lor și a unei bune părți din fani. Există o evoluție a artistului Bob Dylan care virează muzica spre o dimensiune necunoscută fanilor lui (lor, a folkiștilor) în ciuda împotrivirii mulțimii. Evoluție, desprindere care e bine să aibă loc dacă artistul din el simte nevoia să o facă. Maturizarea unui artist – dacă simte nevoia acestei schimbări – trebuie să aibă loc așa, cu urmarea propriului stil indiferent dacă mulțimea te urmează sau nu. Cei care vor vedea în creația ta un bun vor veni. Dacă acela ești tu în prezent, atunci merită să te arăți artistic așa ca cei care te apreciază să-l aprecieze pe cel care ești.

În sensul acesta, există o o replică ce mi-a rămas în minte. Ea exprimă, după mine, orice criză sau orice impas pe care îl întâmpini atunci când vezi înainte altceva.

Într-o discuție contradictorie cu Joan Baez cu privire la repertoriul pe care să-l adopte la un concert, Baez prefera să rămână la piesele lor clasice folk pentru că lumea pe acelea le așteaptă, pe când Dylan prefera să-și interpreteze noile sale compoziții zicând:

– Ce să fac, să cânt toată viața Blowin’ in the Wind?

Există o plafonare în care unii artiști nu vor să rămână dacă întrezăresc un drum diferit în față.

Filmul creează reacții ambivalente, așa cum sunt și oamenii din jurul nostru, cum e și viața. Tocmai de aceea merită văzut și cunoscut un personaj care e și persoană (încă în viață). În cel mai rău caz, vă alegeți cu o frântură din viața unui artist, nu urmărește toată viața lui, doar câțiva ani. Bob Dylan a primit și Premiul Nobel pentru Literatură în urma versurilor din compozițiile sale. E singurul artist muzical care a primit așa ceva. În cel mai bun caz, vă trezește interesul de a-i asculta măcar câteva piese. Eu am ascultat deja 3 albume cronologic și sper să ajung și la cele cu electrică. Deși piesele emblemă sunt cunoscute, probabil, de majoritatea.

Enjoy și curioasă de impresiile voastre.

The Brutalist – Supraviețuirea artistică și fizică

Text scris în martie, după Oscaruri. Film văzut înainte de Oscaruri.

Am așteptat filmul ăsta pentru încărcătura istorică, artistică (arhitecturală) și emoțională pe care o anunța. Și pentru actorii ce urmau să interpreteze. Nu m-am înșelat în privința lui și mă bucur că a luat câteva premii, între care și Adrien Brody pentru cel mai bun actor. Mai rămâne de văzut A Complete Unknown ca să pot face o comparație, însă consider că premiul pentru Brody a fost meritat pentru că rolul a fost dificil și bine interpretat, l-am așteptat. Nu e de mirare că Brody a intrat ușor în rol pentru că mama sa a avut un parcurs asemănător, fiind unguroaică ce a emigrat în SUA și cu origini evreiești. Accentul „făcut” de Brody e, de asemenea, nimerit.

Chiar dacă este o ficțiune, nu este în întregime o ficțiune. Filmul e prezentat ca nefiind o biografie, ci fiind o îmbinare a mai multor istorii. Scenariștii și-au dorit ca filmul să nu urmărească în întregime biografia unei persoane reale pentru că, în felul acesta, spectatorul nu se mai concentrează la ideile din film, ci migrează doar înspre veridicitate, spre istorie. Filmul se dorește mai mult de atât. Ca element corespondent în realitate pentru o parte din viața personajului, îl avem pe arhitectul maghiar-german de origine evreiască Marcel Lajos Breuer (1902 – 1981), care emigrează de asemenea în State, deși mai devreme, și care s-a format la Bauhaus. Interesante comparațiile dintre creațiile arhitectului real și ale personajului Laszlo Toth din film, arhitect evreu maghiar, supraviețuitor al Holocaustului. Soția și nepoata lui vor fi și ele supraviețuitoare ale Holocaustului ce i se vor alătura mai târziu cu intervenții din partea americană.

De reținut amestecul de promisiune a unei vieți (libere, de succes) reprezentată de America – mai ales ieșind cu traume din Holocaustul european – și realitatea din teren de care se va lovi treptat, pe parcursul anilor, în care victima pare să continue să fie victimă chiar dacă sub altă formă, iar salvatorii sunt interesați în primul rând de financiar și renumele propriu. Există cicluri ale vieții sale care încep pline de optimism, de avânt și care apoi se încheie sau se întrerup în dezamăgire, apoi colaborările se reiau și din nou se lovesc de impedimente.

De reținut felul în care se exploatau și se profita (din mai multe puncte de vedere) de unii dintre refugiați, care sperau să își găsească în America o viață normală, în care să își poată profesa meseria sau să se poată măcar întreține făcând orice muncă, remunerată cât de cât decent.

M-au atras construcțiile în care era angajat arhitectul. Construcții masive, aparent neatrăgătoare pentru ochiul obișnuit cu piese artistice fine, romantice, însă construcții care favorizau o iluminare interesantă și creativă, simbolică. De remarcat atât prima sa construcție după venirea în America (biblioteca bogatului van Buren, imaginea pe rândul 2 din colajul postării), cât și institutul Van Buren – un complex ce conținea și o biserică, proiectată extrem de inovator pentru momentul în care soarele urma să se afle fix deasupra domului și în care lumina avea să pătrundă în interior pe altar într-un anume fel. Veți vedea în imaginile din postare și din comentarii.

Sensibilitatea, inteligența și creativitatea lui Toth, voința și susținerea soției lui, în ciuda infirmității ei, în fața exploatatorului lui lasă o impresie puternică la finalul filmului. Final care vine, pe de o parte, ca o recompensă a unei vieți realizate, pe de alta ca o dezamăgire în urma unui vis care s-a pornit cu mare greutate, a înaintat șubred și pe care a trebuit să și-l adapteze mereu în funcție de greutățile întâmpinate. Greutățile puse, de multe ori, de oamenii din jurul lui. Afișul nu este făcut așa din întâmplare.

E un film care se întinde pe 3h20′, însă un film care trebuie văzut, observat și ascultat. Peste unele traume se poate trece doar cu o doză de inconștiență. Din unele traume poate nu se iese niciodată complet, dar, măcar parțial, prin transformarea durerii în artă. Iar creațiile sale sunt mărci ale construcțiilor în care a fost închis în perioada Holocaustului, emană atmosfera experiențelor avute de el și și pentru a rezista distrugerilor cauzate de posibile războaie, pentru a rămâne în picioare. Cam așa ar trebui să procedăm cu traumele. Să nu le ținem în interior, să le exteriorizăm în ceea ce creăm.

Curioasă de părerile voastre.