Consolare

Gândul care
mă consolează
parțial
e
totuși
că, orice realitate
ar cădea peste noi,
cândva te voi putea
privi
nemijlocit.

Nemuritori
și
liberi.
Liberi de dureri
De vieți trecătoare.

Nemurirea
cu Nemuritorul
suprem
ne va consola
de murire.

Zona de (ne)interes

ZONE OF INTEREST mi s-a părut un film arid. Nu m-aș lega de importanța temei pentru că e evidentă. Am văzut și probabil voi mai vedea multe filme despre Holocaust.

Totuși primul termen care îmi vine în minte când încerc să descriu filmul e ariditatea. Lipsește emoția din film. Cel puțin din filmul pe care îl pot eu urmări cu interes. Din primele 5 minute m-a plictisit, dar voiam să-l urmăresc până la capăt. Poate mă înșel, poate mă cucerește. Din păcate, sentimentul a rămas la fel. Personajele – cu mici excepții în anumite momente – și toată atmosfera, acțiunea, atâta puțină cât e rămân cumva în afara tragediei care se întâmplă dincolo de zid, în lagăr. Dacă nu știi ceea ce are loc dincolo de zid, aproape că nici nu ți-ai da seama. S-ar putea să nu fie nimic de zid, să fie constructori, să fie animale care se luptă pentru supraviețuire.

Această atmosferă fără emoții, fără priviri în interiorul personajelor, fără problematizări de bine-rău, acceptabil-inacceptabil face filmul greu urmăribil. Îl face rece și astfel neinteresant. Îl desființează, după mine. Un film care nu te provoacă să-l urmărești e ca un film inexistent.

Au fost totuși câteva momente care mi-au atras atenția.

Un moment de conștiință
Mama soției comandantului vine în vizită la ei, însă, în ciuda frumuseții pe care o vede în interiorul curții lor și în camera ei de sus, este cuprinsă de oroare în mai multe rânduri cu privire la ceea ce se întâmplă dincolo, la fiecare dintre replici fiica răspunzându-i cât se putea de impasibil. Între primele remarci pe care le face e și faptul că acolo, dincolo de zid, în lagăr poate e și doamna X. Cine? Știi, evreica aia pentru care lucram eu. La toate, Hedwig, fiica sa îi dă informații și reacții ca un automat, ca un trup fără interior. După câteva zile în care mama ei se îngrozește de fumul pe cer ziua, flăcările roșii noaptea reflectate pe peretele din camera ei, într-o dimineață nu mai e de găsit în casă; plecase cu tot cu valiză fără vreu rămas-bun. Cu un singur bilet scris pe o hârtie, de conținutul căruia nu aflăm nimic. Fiica îl citește și îl aruncă iritată în sobă.

Un moment de aproape conștiință prea fugitiv
Atunci când comandantul devenit inspector Rudolf Hoss – soțul lui Hedwig – și-a încheiat misiunea și participă la o ultimă petrecere cu lumea „bună” înainte de a pleca acasă, în casa de lângă lagăr, îi dă vestea cea bună la telefon soției. E întrebat dacă se distrează. El se află undeva la balconul interior al clădirii – ce arată ca o operă aurită – și îi privește de sus pe petrecăreți și îi răspunde cumva rece și dezgustat:

• I-aș gaza pe toți, dar e cam complicat să gazezi o sală ca asta, că tavanul e foarte înalt.
  Înainte de a părăsi cu totul clădirea birourilor în care fusese transferat pentru câteva luni și coboară scările interioare într-o semiobscuritate seara, la capătul scărilor vomită în mai multe rânduri. Nu ni se spune de ce.

Poate că toate acestea, atât victimele, cât și agresorii (între care se numără și el, chiar unul foarte important) îi fac greață. Greață de realitate, greață de el în primul rând. Așa am înțeles eu această secvență. Fără să se împotrivească însă cu nimic, dimpotrivă, lucrând foarte asiduu ca să poată fi trimis din nou acasă.

Cea mai mare nemulțumire a lui Hedwig este faptul că soțul ei e transferat departe de casă și trebuie să plece toți. Prima dată o nemulțumește că el nu o anunțase mai repede de informație. Însă el încercase să aranjeze anularea transferului. Nereușind, a anunțat-o. Să insiste, îi cere ea, să nu fie transferat. Acolo e viața lor, au făcut atâtea aranjamente acolo. Să meargă mai sus. Cât de sus, întreabă el?

• Să merg până la Hitler?
• Da! Doar pentru el lucrezi atâta!
  Văzând că nu e o idee acceptabilă și realizabilă, Hedwig are ideea salvatoare: să meargă el dacă el e transferat. Nu e obligatoriu ca și ei – familia – să-l urmeze. Ea nu vrea să își lase casa (vecină cu lagărul), ea vrea să rămână în confortul ei cu copiii. Rudolf e consternat, nu se așteptase să-l lase singur. Confortul primează în fața a toate.

Dacă îl vedeți, sunt curioasă de impresii. Ale mele cam acestea sunt. Nu m-a impresionat, aș fi vrut să mi se pare memorabil. Poate că nu e genul meu de film sau de artă. Am auzit că a fost numit artă pură. Poate că subiectivitatea mea e sensibilă la alte stiluri, nu știu. Nu l-aș revedea, spre deosebire de altele despre Holocaust. Îmi dau seama că tot ce am observat eu și mi-a displăcut sunt chestiuni create în mod deliberat, dar cred că tocmai acelea sunt cele care mi-l fac.. rece.

Fericirea lui Dante

Dimpotrivă, aș zice. Faptul că ai amintiri legate de fericire din trecut te poate menține tonic sau măcar pe linia de plutire în momentele dificile. Faptul că fericirea a existat în trecut e și un fel de dovadă că ea mai poate veni în viitor. Chiar dacă sub altă formă, una la care nu ne așteptăm, poate, dar care rămâne cu toate acestea posibilă. Fericirea din trecut poate fi vitamina sufletească în prezent și speranța pentru viitor, nu doar suferința că acum nu mai e.

Ba chiar fericirea din trecut capătă greutate și doar prin faptul că a avut loc. Ai trăit-o, a fost a ta atunci, ți s-a dat harul, binecuvântarea să o trăiești atunci, cu oamenii aceia, în locurile acelea. Și nimic nu mai poate schimba acea fericire pe care ai trăit-o. Oamenii aceia au fost fericiți împreună cu tine, faptul acesta nu poate fi șters, bucuria pe care ai adus-o altora sau pe care ți-au adus-o alții nu poate fi ștearsă din sufletele care au trăit-o. Acum ești mai bogat în fericire datorită acelei fericiri din trecut. Am putea spune că acea fericire din trecut nu doar a existat în trecut, ci există în trecut.
Hm?

Rugăciune în mijlocul negurii

Credința tremură
Mai ales
Ochi în ochi cu frica.
Dar, dacă te iubesc,
Iubirea face un ocol
Cât o fracțiune de rugăciune
Până la Dumnezeu
Întorcându-se la tine
La mine
Prin credință și nădejde
Ca forță invincibilă.

Poate de aceea
Iubirea e supremă.

Aici sau în oricare
Dintre lumi,
Iubirea trăiește
Atât de și corporal,
Complet,
Încât nimic nu o poate
Măcar fisura.
Ci resuscitează
În ciuda fricii
Credința terestră,
Nădejdea labilă
În putere divină
Și veșnică.
Feb 2024

Viețile prezente din PAST LIVES

Sunt lucruri care mi s-au părut izbutite și lucruri pe care nu sunt sigură că le-am înțeles sau pe care nu le-am gustat în PAST LIVES, un alt nominalizat la Oscar.

În primul rând, e un film romantic, asta ar trebui să asigure deja un anumit număr de spectatori. Pe lângă romantism, avem și povestea de dragoste imposibilă, care mai atrage câteva numere la spectatori sau măcar îi consolidează pe cei veniți pentru romantism. 🙂

Coreea de Sud găzduiește copilăria celor doi protagoniști, buni prieteni care își și dau întâlniri cu părinții de față, dar care curând se despart. Familia ei – Na Young – emigrează în Toronto. De la început mi s-a părut că el e mult mai atașat de ea decât viceversa. Venind de la școală, ea e foarte supărată din cauză că luase notă mai mică decât el. Una dintre rarele dăți. El îi amintește că el nu se supărase atunci când mai mereu ea luase notă mai mare decât el. El părea mai dispus să se uite pe sine și să se bucure pentru ea. Situația inversă nu o vedem. Atunci când îl anunță că vor emigra, el este devastat, deși au 12 ani. Ea pare cumva impasibilă, ca o schimbare ce oricum ar fi urmat în mod natural, că doar vor să devină scriitori, iar în Coreea nu au perspective promițătoare pentru așa ceva. Ea se desprinde ușor, are obiectivele personale, care sunt mai puternice decât eventuale sentimente.

După 12 ani, căutându-l într-o doară pe internet pe Hae Sung, găsește că el o căuta deja de mult timp după numele ei original, însă ea își americanizase numele în Nora Moon. În felul acesta, reușesc să reia legătura și să povestească văzându-se. Din nou, deci, el o căutase primul. Bucuria totuși pare a fi oglindită la fel. Un moment cheie în dialogul lor e cel în care ea îl întreabă când vine la New York, noul domiciliu. Aici pare că Nora își dorește să ducă relația la următorul nivel. Din păcate, el are un proiect pe care urmează să-l înceapă în China vreme de câteva luni și nu poate. Așa că Nora dorește să întrerupă dialogul lor constant pentru a se concetra chipurile asupra scrisului. Probabil constanța aceasta a dialogului lor îi adusese aproape și nu vedea modul concret în care ar putea continua relația. Dispusă a se întoarce în Coreea nu se vedea, așa că părea cumva rezonabil să pună capăt dialogului. Din nou, el e cel care pare cel mai afectat.

Viețile lor par să își urmeze fiecare drumul ei, ea se căsătorește cu un american, iar Hae are o prietenă o vreme. După încă 12 ani (nu știm sau nu știu de ce acest interval fix se repetă, poate are o semnificație la ei numărul 12), Hae își anunță vizita în New York. Copilăria vine din urmă, capătă chip, prinde aripi și se înfățișează, chiar dacă acum Nora este căsătorită. Soțul Norei, Arthur, scriitor de asemenea, este un exemplu de gentleman și prietenie în acest sens. Este deschis să îl primească, să-l cunoască, „doar a zburat 13 ore să vină să te vadă, n-o să-ți spun să nu te vezi cu el”.

Are totuși anumite incertitudini Arthur, ceea ce nu e de mirare, se gândește dacă nu cumva ea l-a ales pentru a putea obține Cartea Verde, dacă îl iubește, dacă nu cumva îl iubește pe Hae mai mult decât pe el. De remarcat că incertitudinile lui nu au nimic exagerat în ele, în modul de manifestare, însă reacțiile ei sunt cam încetinite pentru modul în care mă așteptam să reacționeze. Îl asigură că îl iubește, dar nu atât de ferm pe cât mi s-ar fi părut necesar.

Întâlnirea dintre Nora și Hae are un amestec de intensitate, prietenie și iubire stăpânită. Se simte că cei doi țin unul la celălalt și nu se satură să povestească. Se întâlnesc și în trei, iar dialogul pare să se desfășoare faorte agreabil la început, iar Nora traduce replicile. Spre final însă, Hae și Nora ajung să povestească doar în coreeană fără traducere de față cu Arthur, spunându-și lucruri pe care probabil nu le-ar fi spus să fi discutat doar în engleză. Această porțiune, chiar dacă vrea să arate cât de luați de val sunt, mi s-a părut cu totul nepotrivită față de Arthur, care putea bănui orice (oricum învățase câteva cuvinte) și se putea simți în plus. Ce ar fi fost dacă.

Arthur totuși rămâne foarte calm chiar și atunci când Nora revine după ce îl conduce pe Hae la Uber, loc în care avem din nou un moment de intensitate majoră: cei doi se privesc frontal și se îmbrățișează, știind sau bănuind că nu se vor mai revedea în această viață, își amână dialogul pentru următoarea viață. Nora se întoarce acasă plângând, îl găsește pe Arthur așteptând-o pe scări și luând-o în brațe.

Dincolo de tristețea de ambele părți, și a Norei, și a lui Hae (și chiar și a lui Arthur), Hae îmi pare exemplul de iubire autentică între ei doi. Mi-a displăcut în mai multe rânduri modul de reacție și atitudinea generală a Norei, ce pare mereu orientată asupra carierei personale, împlinirea prin investirea în sine, prea puțin în generozitatea emoțională față de ceilalți. Și e totuși înconjurată de oameni care sunt generoși în acest fel, atât Hae, cât și Arthur. Pare să nu-i merite pe niciunul. 🙂 Arthur este înțelegătorul și calmul suprem, Hae este romanticul incurabil și constant, fidel.

Dacă e să rescriu povestea, cred că dacă ea nu întrerupea dialogul în urmă cu 12 ani, ci lăsa lucrurile să decurgă în mod normal, e posibil să fi existat un alt rezultat al relației lor. A meritat vizita lui Hae după atâția ani? Sunt convinsă că da. Întotdeauna merită văzut de aproape și simțit celălalt, e o comuniune în această vedere la față în același timp și spațiu. Comuniunea cu omul nu poate fi egalată de împlinirea profesională, intelectuală etc.
Joacă bine toți, toți sunt reușiți. E un film ușurel, de văzut cu plăcere într-o seară. Și de dezbătut relațional.

De notat că imaginea cu care începe filmul e și imaginea cu care aproape se termină. Ei trei stând la masă în restaurant, asupra cărora niște privitori își dau cu presupusul: ce relații există între ei, cine vor fi fiind ei? Colegi? asiaticii sunt căsătoriți, iar americanul e vreun ghid? Sau invers? Hae să fie fratele ei?

Cu aceleași întrebări suntem și noi lăsați cumva spre final, și poate chiar și personajele înseși. Cine sunt eu în raport cu acești doi? De ce sunt aici? Putea fi altfel? E bine că e așa?

Reținuții din Holdovers

THE HOLDOVERS, un alt nominalizat la Oscar.

Are personaje care evoluează. Și ele însele pe parcursul evenimentelor din film, și în felul în care ne apar nouă de la început spre final. La început, pare oarecum plictisitor pentru că acțiunea se anunță a se desfășura în perimetrul unui liceu cu internat, în care urmează a rămâne consemnați pe perioada vacanței de Crăciun câțiva elevi fără posibilități de mers acasă, un profesor „dădacă” pe care picase măgăreața și bucătăreasa. Plus că, nefiind vreun film de investigație de vreo crimă/ infracțiune la, ce se poate întâmpla atât de interesant să mă țină, nu? 🙂 Probabil că e relațional atunci. Așa și e.

Să fiu sinceră, m-am bucurat când s-a răcorit numărul elevilor rămași în internat la unul. Toți par destul de morocănoși, iritați că nu pot merge acasă, mai ales văzându-i pe majoritatea plecând. Cel mai dramatic moment aici e surpriza pe care o mamă i-o face fiului ei liceean, Angus, pe care îl vom avea în atenție în acest film: atunci când acesta așteaptă cu bagajele gata să fie luat acasă, primește un apel de la mama care îl anunță brusc că nu-l mai poate lua pentru că s-a hotărât pe loc să își sărbătorească luna de miere cu noul soț (deci deducem că nu tatăl biologic al copilului, despre care nu știm nimic) exact atunci. De la sentimentul abia așteptat de evadare din atmosfera școlii în raiul de acasă, se vede catapultat direct în angoasa de a rămâne prizonier acolo două săptămâni. Pe lângă asta, e și sentimentul că nu e dorit în acest nou cuplu, că nu mai sunt o familie. Acest Angus pare cel mai inteligent și mai responsabil din grupul elevilor rămași în internat și rămâne și singurul în campus după ce unul dintre părinții înstăriți îi duce pe ceilalți într-o excursie de ski. Această fațadă de om responsabil se va mai dezintegra în momentul în care rămâne singurul elev sub supravegherea profesorului, probabil necesitatea opoziției pentru afirmarea sau căutarea identității.

Profesorul rămas dădacă este văzut prost de către colegi și conducere din cauza evaluărilor lui prea drastice și a sincerității prea brutale. Așa că acești doi nefericiți și deopotrivă de irascibili trebuie să găsească acum un teren comun de comunicare și supraviețuire împreună. Liantul potrivit pentru ei pare a fi deja încorporat în echipă în persoana bucătăresei negrese, ce poartă altă suferință, pe fiul ei mort în războiul din Vietnam. O prezență caldă și împăciuitoare, echilibrată, chiar dacă deprimată sau chiar depresivă în răstimpuri. O găsim mediind între ei uneori și creând o atmosferă de cămin.

O evoluție a personajelor e ca încep, gradual, să îți decojească personajul pe care îl joacă și să lase câte puțin din adevărata lor persoană la iveală, așa cum se întâmplă inevitabil atunci când oamenii sunt constrânși (sau încurajați) să petreacă un timp împreună într-un perimetru restrâns cu responsabilități comune. Angus începe să dea la o parte din masca de copil rebel (mereu aveam impresia că trebuie să fie major, iar ei îmi tot reaminteau că e minor, mai încolo vedem și de ce), sub care descoperim un băiat cu o tristețe profundă, cu maturizări înainte de vreme, care nu a mai avut un Crăciun sărbătorit ca în familie de mult timp și care brusc regăseste o sclipire din acea comuniune aici în trei, în acest spațiu de școală altfel considerat ostil.

Profesorul, Hunham, ascunde și el sub masca de dur și exigent un suflet căruia i s-a furat șansa de a deveni profesor la o instituție importantă după ce fusese acuzat în mod fals de plagiat de fiul unui sponsor (adevărul fusese pe dos, de fapt) și exmatriculat de la Harvard, iar plagiatorul ajunsese universitar.

Desi Angus mărturisește la un moment dat că tatăl lui e mort, o scenă care ne lasă crispați, rămânem din nou surprinși când acesta dă să fugă dintr-un cinema în care se afla cu Hunham (da, Hunham se lăsase convins să își întrețină elevul în oraș contrar regulilor școlii) pentru a-și vizita… tatăl. Tatăl adevărat. Care nu era mort. Dar era ca mort. Angus avea dreptate pe undeva zicând că e mort. Pentru mama lui, era cu siguranță mort. Se afla internat într-un azil de boli mintale, mama sa divorțase de el, iar el bineînțeles că nu avea habar. Emoționantă această secvența în care Angus pare să fi ajuns în sfârșit acolo unde se simte iubit și unde iubește, chiar dacă nu ne e foarte clar la început dacă tatăl lui îl recunoaște pe de-a-ntregul, și îi povestește ce face la școală, cum o duce. Despre ceea ce faci și cum o duci îți vine să povestești din proprie inițiativă cu cei care îți sunt cei mai dragi, cu cei care sunt confortul tău, evadarea ta. Pentru Angus, tatăl lui nu e mort, e cât se poate de viu, dar suferă teribil pentru că mama sa îl consideră mort. Indiferent cum ar fi tatăl său psihic, el rămâne tatăl său, trecut nu se șterge, iubirea nu se uită.

Între Angus și Hunham se formează o afecțiune sinceră, o comuniune tată-fiu în care chiar ajung să se acopere unul pe altul pentru a se proteja reciproc, care ne dă de înțeles că va continua și după căderea cortinei, deși cei doi sunt despărțiți pentru că regulile școlii (și ale părinților) sunt încălcate. Regulile acestea sunt uneori mai presus de binele oamenilor, însă oamenii trebuie să lupte cumva să bată sistemul prost gândit, ca să poată rămâne oameni, să supraviețuiască oameni într-o junglă a pilelor, a sabotărilor. Sau ca să se recupereze ca oameni după ce sistemul i-a redus la executanți.

Rolurile sunt jucate bine de toți. Povestea are gradație, e drăgut de urmărit într-o seară și cu idei benefice în urmă. Mi-a plăcut descoperirea oamenilor din spatele imaginilor pe care și le creează aceste personaje pentru a se proteja, descoperind în final că a fi vulnerabil și sincer față de cei potriviți aduce adevăratul sentiment de acasă.
Eu zic că nu e un film de Oscar. Dar e un film cu miez. Să vedem voi ce ziceți.

Omorârea omului și timpului în Killers of the Flower Moon

Nu vreau să scriu multe despre el. Doar o chestiune, două. Fiind nominalizat și având distribuția drăguță, am zis să nu-l scap printre degete.

DiCaprio face un rol excelent de tâmpițel ușor influențabil chiar și în cazurile importante pentru el; doar la moartea copilului pare să se trezească realmente și să reacționeze. M-a scos din sărite de mai multe ori. Și timp a avut, pentru că filmul durează 3h20′. Excesiv de mult pentru ce au de arătat, mai bine îl făceau direct o miniserie.

Nu înțeleg de ce a fost nominalizat De Niro pentru rol, e chiar rolul lui obișnuit de „mafiot”, pe care îl trage după el de o viață, nu are de intrat într-un personaj nou, cu care să nu fie deja familiarizat și răsfamiliarizat, iar prezență în film – puțină. Merita, în schimb, să fie nominalizat DiCaprio pentru toate turnurile de atitudine de la o aparentă fermitate, la ezitare, la teamă, la reținere, la naivitate, la neputință, la agresivitate, la blândețe. Rolul lui DiCaprio e un rol complex, plin, matur.

M-a plictisit, regia nu m-a atras, dar este un film important pentru istoria americanilor băștinași. Merită cunoscută, dacă aveți răbdare multă. Concurent pentru Oppenheimer, însă, nu îl văd. Să vedem și alte impresii.

Echilibrare

Tu îmi vâri sub picioare
câte o treaptă
pe care știi că o pot urca
pe care știi că o voi urca
pentru a jubila apoi
împreună de creștere
ca de învierea naturii
primăvara.

Eu aleg cuvinte
pentru a transforma
faptele tale ascunse
în sărbători naționale
și să jubilăm împreună
ca de apariția fructelor
toamna.

În universul în care unii
se dărâmă,
nouă ne place
să punem în scenă
creația
la nivel uman
și să ne (re)construim
în fiecare zi.

Căderea relațională din Anatomy of a Fall

Anatomy of a Fall este o dramă judiciară – din câte pare după încadrarea oficială – dar am putea spune că e mai mult de atât. E și o dramă relațională. Scrisă de un cuplu, acțiunea vizează și ea un cuplu în cadrul căruia pare de la început să existe o tensiune în aer atunci când soția primește în casă o studentă venită să o intervieveze. Un lucru interesant e că acest scenariu a fost scris în mod deliberat a fi jucat de către actrița Sandra Hüller, iar personajul se numește tot Sandra; potrivirea numelui soțului, Samuel, nu a mai fost intenționată, dar s-a nimerit de minune.

Aș putea spune că filmul este o dezamăgire pentru că nu are un final explicit, însă.. în postmodernitate avem voie să fim deranjați de finalurile lăsate deschise? Nu știu, dar îmi rezerv dreptul de a mă aștepta la un final anume, mai ales la cele de anchetă-investigație. Fie sugerat, cât de fin vor ei, dar să aleagă unul. Însă se pare că filmul are un succes mare tocmai din motivul care m-a deranjat pe mine.

Cuplul locuiește într-o zonă izolată din Franța, amândoi cu fond de scriitori, însă doar unul din ei practicând efectiv scrisul. Cu succes. Soția. Ea germană, el francez se întâlnesc pe teritoriu englezesc și convin să comunice într-o limbă neutră, engleza, să se întâlnească la mijloc. Odată cu mutarea în Franța în locuința copilăriei lui – mutare pe care ea nu și-o dorea – cei doi devin mai izolați de lume și se înstrăinează și reciproc. Copilul lor are deficiențe de vedere, dar a învățat să cânte la pian extraordinar.

Ceea ce m-a surprins de la început a fost că nu ne este arătat soțul. Știm că este sus, e cel care face gălăgie exact când soția are un interviu de dat la parter și, în timp ce meșterește la casă în mansardă, pune muzica de fundal la un volum atât de sonor, încât interviul nu poate avea loc, femeile abia se pot înțelege. La scurt timp după plecarea studentei, copilul familiei iese la plimbare cu câinele drept ghid și, pe când se întoarce înapoi, îl găsește pe tată aterizat jos în zăpadă, zăcând mort, cu muzica încă răzbătând din toată casa. Figura lui și personalitatea lui ne este lăsată mult în baza sugestiei, în baza relatărilor membrilor familiei despre el și în baza unei înregistrări audio difuzată în timpul procesului (în care cei doi soți ne sunt și arătați interacționând). Această absență a soțului anterioară morții lui ni-l menține undeva departe, nu putem ajunge la el nemediat, ceea ce creează frustrare pentru că totul trebuie refăcut, intuit din piesele de puzzle subiective redate de ceilalți despre el. Soțul este nevăzut, copilul nu vede, iar soția nu știm dacă este vinovată sau nu.

Filmul este investigația acestei morți suspecte – este crimă? este sinucidere? sau este doar un accident? – în care Sandra este suspectă de crimă, iar fiul lor orb aproape complet este singurul martor sau aproape martor. Investigația, pregătirea apărării și procesul în sine. Cazul e inedit tocmai prin absența de dovezi și a mărturiei nesigure, ezitante și – am putea spune – necredibile sau mai puțin credibile a martorului care nu vede sau nu știe să interpreteze corect ceea ce aude.

Alt aspect surprinzător este că pe tot parcursul filmului, căutând vinovatul – sau măcar delegarea morții lui Samuel – găsești mereu argumente plauzibile pentru fiecare dintre variante. Poate mai puțin pentru cea de accident. Însă ești liniștit că, la final, vei afla rezultatul investigației lor și a propriei tale investigații. Sau că, cel puțin, vei afla destule argumente pentru una dintre variante. Surprinza e că, ajuns la final, făcându-mi o idee destul de sigură asupra rezolvării cazului și stând de vorbă cu prietenă asupra receptării filmului, descoperim că fiecare bănuiește varianta opusă și ajungem să dezbatem dovezile și argumentele pro și contra. Ajungem la concluzia că filmul este intenționat construit cu acest final deschis și pluri-posibil, dacă se poate spune așa.

Percepția fiecărui partener într-o relație este subiectivă. Care este agresorul și care este victima? Poate că unul într-un moment, altul în celălalt. A cui e mai adevărată versiunea asupra vieții lor conjugale? Declarația psihiatrului soțului sau relatarea soției? Fiecare dintre cei din exteriorul familiei (inclusiv avocații, judecătoarea etc.) cunoaște un fragment din relație. Cei doi parteneri, în schimb, cunosc totul. Din păcate unul e mort, celălalt e suspect.

Ce mi s-a părut fascinant în film – poate singurul lucru sau aspect – e prezența copilului, Daniel. Și două momente aici. Modul lui de judecată, reacțiile lui, deciziile lui. Înainte de ultima sa declarație în cadrul procesului, Sandrei și lui Daniel li se pun în vedere că nu au voie să comunice nimic legat de proces. Daniel alege ca mama să plece peste weekend în alt loc, iar el să rămână doar cu supraveghetoarea de la tribunal. Mama bineînțeles că interpretează totul a fi în defavoarea ei și suferă în tăcere. Însă ea mereu îl încurajase să declare ceea ce știe el a fi adevărat, să nu își facă probleme cu privire la ceea ce ar trebui să declare.

În timpul petrecut fără mama lângă el, având dubiile lui, testează asupra câinelui o supradoză de aspirină ca să verifice un anumit moment din trecut în care mama declarase că tatăl încercase să se sinucidă. Lămurindu-se că reacțiile sunt identice, devine mai sigur că mama este nevinovată. Totuși este dificil să își dea seama cu siguranță care e adevărul pentru că nu are toate datele. Supraveghetoarea îl îndeamnă să hotărască el care e adevărul atunci când nu are destule date pentru a stabili adevărul.

Momentul pe care l-am văzut cel mai important este cel care urmează la proces, în care Daniel spune:

– Dacă ar fi făcut-o mama, nu aș înțelege. Dacă ar fi făcut-o tata, aș putea înțelege.

Singurul martor al vieții părinților laolaltă este el. Această reacție îmi pare a fi – dincolo de finalul deschis și argumentele posibile și de o parte, și de alta – esențială pentru dă redă nu doar o impresie de moment, ci rezultatul tuturor impresiilor pe care Daniel și le-a format de-a lungul anilor de când există în viața părinților. Marele asistent, marele martor al iubirii și urii părinților este acest copil, care la vârsta de vreo 10 ani caută plauzibilitatea. Caută lama lui Ockham. Se îndreaptă spre ceea ce are sens cel mai mult pentru el.

Pe lângă aceasta, redă o convorbire pe care a avut-o cu tata cândva când mergeau cu câinele la veterinar, pe care Daniel și-o amintește acum ca fiind posibil o trimitere la el însuși (tata), nu doar la câine. Vă las să descoperiți care.

Și desigur rămâne să vedem care credeți voi că e adevărul pentru că aveți parte de multe informații și de o parte, și de alta. 🙂

Sunet și dinamică în Maestro

Sunt foarte multe de spus despre Maestro, mai ales comparativ și nu doar comparativ cu Oppenheimer.

Prima parte a filmului poate atrage atenția prin regie; felul suav în care trece de la un cadru la altul ca un melanj între o culoare și alta prin punctele comune dintre cadre dă o dinamică și o curgere frumoasă între scene. Însă dinamica aceasta nu e susțină pe parcursul filmului, ci cade într-o lâncezeală după ce ne-am prins care sunt lucrurile și oamenii care contează pentru Bernstein, care e felul lui de viață. Filmul pare să se desfășoare cumva pe pilot automat, fără crescendo pentru că nu anunță sau nu dă impresia că ar pregăti un punct culminant undeva pe parcurs. Dimpotrivă, dă impresia că lucrurile continuă la fel și interesul față de film începe să fie în cădere aproape liberă. Pe lângă asta, dezgustul față de Leonard începe să crească, iar empatia față de Felicia crește surd și sigur; sau chiar enervarea pentru răbdarea Feliciei, dar și pentru acceptul ei de la bun început – deci în cunoștință de cauză – față de viața pe care știa că o va duce cu el.

Ritmul acesta scăzut și lâncezând reînvie odată cu cearta dintre cei doi despre subiectul care a rămăsese pe toată durata filmului până atunci lăsat doar ca sugestii, tratat aluziv sau scurt, aparent fără emoție, fără afectare. Până în momentul certei, îmi vine să spun că filmul este mai mult (sau aproape doar) tehnică, personajele nu se apropie prea mult de noi. Odată cu explozia adevărurilor între ei, odată cu verbalizarea identităților și a dorințelor, personajele în sfârșit se conturează în ceva mai mult decât personaje: devin persoane, intrăm în sufletul lor. Până aici, bănuiam. Acum în sfârșit simțim ceea ce simt ele dincolo de cuvintele afișate. La fel atunci când aflăm de boala Feliciei: aici cei doi care voiau să poată respira liber unul fără altul devin dintr-odată una. Nu știu dacă să spun redevin sau devin. Poate că acum devin mai mult decât erau în prima parte a dragostei lor pentru că, de exemplu, Leonard este în stare să renunțe la proiectele sale după ce – odată cu despărțirea lor – anunțase extrem de apăsat cum artistul are nevoie de libertatea sa, de a dispune de timpul său cum vrea; cu alte cuvinte, să-și ia viața înapoi.

Însă această apropiere și totodată și modificare a dinamicii emoțiilor în film nu ține mult. Acum când personajele începeau să capete viață și interesul spectatorului crescuse, ce fac ei, producătorii, scenariștii, etc.: sar exact peste moartea Feliciei, pe care doar o sugerează că va urma în viitorul apropiat și ne trezim în mijlocul unei perioade tonice a familiei care e… fără ea. Moartea Feliciei îmi pare a fi fost momentul de care puteau profita pentru a crea un punct culminant de conexiune între cei doi spre care să ducă tensiunea pe care au reușit să o creeze odată cu separarea și apoi reunirea lor în boală. Toată această tensiune ajunsă acum la intensitate ridicată se deșiră pe jos sec, arid când familia ne este arătată gata trecută peste eveniment ca și cum ar fi fost o simplă mutare de la un domiciliu la altul, ca și cum ai clipit și din noapte au ajuns la zi, la zilele lor obișnuite. Ca un contrast, nu s-a făcut însă rabat de arătarea în detaliu a trăirilor accentuate ale lui Leonard în activitatea lui: ni se arată din plin pasiunea muzicii care îl ține în viață, dar ne ascunde destul de mult din durerea despărțirii de Felicia; sau… poate mai exact ar fi să spun că o reduce la o durere resemnată, după care viața dezordonată de dinainte revine ca o normalitate.

Tot apropo de acest moment al morții Feliciei nefructificat în film, inevitabil m-am gândit la o scenă similară din Oppenheimer: moartea fostei amante a lui Oppenheimer și reacția lui disperată, pierdută a omului care se consideră vinovat de moartea unei ființe dragi și care găsește insuportabil tot tumultul de emoții prin care trece. Lângă el apare soția lui, care îl scutură bine, la o distanță de vreo 10 centimetri între ochii lor, și îi spune: „Nu ți se permite să comiți păcatul și să mai și determini lumea să îți plângă de milă pentru că s-a lăsat cu urmări. Adună-te. Lumea depinde de tine.” Au avut înțelepciunea sau inspirația sau știința să nu sară peste un eveniment important (încă o piatră pe sufletul lui Oppenheimer), moartea amantei, fără să dea atât consistență personajelor, cât și forță; spectatorul poate simți împreună cu el, dar și împreună cu ea. Spectatorul e chiar lângă ei, simțind ambele dureri și forțe; sau mai mult: spectatorul simte trecerea de la sentimentul lui de disperare la atitudinea ei tonică și supărată în același timp. Aceasta e scena nr 3 preferată pe care am pomenit-o la prima scriere despre film. Ceea ce vedem acolo sunt persoane cu sufletele lor dezvăluite înaintea tuturor. În Maestro, există o zgârcenie în arătarea acestor laturi care ar fi putut da realitate personajelor.

Leonard – Felicia
Nivelul de energie al celor doi mi-a părut că se inversează progresiv de-a lungul filmului. La început Felicia e cea care îl inspiră, debordează de energie și de viață, de admirație față de el, dorind să-l propulseze, să-l anime de câte ori se află pe marginea deprimării. Tonicitatea și echilibrul ei emoțional îl inspiră și îi oferă combustibil, îi e utilă. Ea oferă până când ajunge să sece, să se usuce și să moară. El pare cumva netulburat la modul esențial – doar așa scurt, cumva superficial pentru că, și după moartea ei, își amintește cuvintele ei de încurajare așa că.. trebuie să își revină pentru a putea crea. Creația lui, opera lui, numele lui, aplauzele lui. Minimalizează dramele pe care le creează soției și copiilor prin aventurile lui extraconjugale pentru că fie așa s-au înțeles de la început, fie copiii sunt destul de mari să înțeleagă, fie sunt doar niște amici care au calități profesionale.. Nu se pune în locul celor dragi ca să simtă dezamăgirea lor, rana lor produsă de el, el nu rănește, el doar își trăiește viața de creator, iar creatorul are nevoie de toate condițiile și cu orice cost.

Felicia este acel cost care știe la ce se angajează intrând în relație cu Leonard, dar nu e în stare să-și estimeze rezistența la rană. Ea o numește o aroganță din partea ei crezând că va fi în stare să se împace cu un astfel de trai, însă eu o văd ca pe o îmbinare între orbirea dragostei de început și fascinație față de personalitatea, popularitatea lui (și față de ochii lui). Felicia îmi pare o țigară aprinsă la începutul filmului (dacă e să rămânem în registrul filmului) care se consumă până la final pentru el, stingându-se în cele din urmă. Și încă destul de ne…fastuos. Întoarcerea ei cu spatele către noi de la finalul filmului peste care apare scris titlul filmului, Maestro, mi-a părut să sugereze părăsirea scenei vieții lui de către ea. Nu doar faptul că pleacă din această viață pământească, ci că pleacă și ca influență din viața lui.

Dinamică Maestro – Oppenheimer
Față de ceea ce am zis deja în prima parte, mai e o chestiune cu care am rămas comparând (și probabil s-ar putea face multe): Oppenheimer a reușit în 3 ore să înceapă cu o tensiune pe care apoi a tot intensificat-o cu fiecare etapă ce avea loc, reușind să creeze câteva momente și intervale de timp de intensitate maximă excepționale (testarea bombei, reacția la aflarea declanșării bombelor, discursul de după lansarea bombelor, scena Oppenheimer – Kitty pomenită mai sus, descoperirea și apoi deconspirarea lui Lewis, ancheta făcută lui Oppenheimer, trădarea prietenilor..). Nu a risipit energia progresivă, ci a construit cu ea într-o intensitate susținută până la momentele mari.
Maestro în 2 ore a reuşit să cam sature, mi-a părut că începe promițător din punctul acesta de vedere, dar curând intensitatea se aplatizează și începe să scadă, după care crește puțin la disensiunile din cuplu și la reunirea lui cu ocazia bolii.

Cel mai frumos moment muzical: Mahler: Symphony No. 2 in C Minor „Resurrection” în Ely Cathedral, când tot Felicia vine la Leonard în momentul lui de glorie. Nu pentru regie, interpretare, deși cred că e ireproșabil. Pentru muzică, pur și simplu pentru muzică, sună extraordinar. Și, da, momentul de la final în care el aleargă să o îmbrățișeze, uimit că a venit deși erau despărțiți, este emoționantă.

Vocea lui Cooper îmi părea mereu că nu e tocmai a lui, ceva îmi părea schimbat. M-am uitat însă acum la un interviu cu el despre Maestro în care spune cum a repetat vocile diferite ale lui Bernstein (de tânăr, de bătrân) ca să-i pot asculta timbrul natural. Și și pe Bernstein. Îmi pare că a făcut o treabă bună și cu vocea, și cu interpretarea generală a lui Bernstein. Apropo de teatralitatea lui Bernstein, da, îmi pare că i-a prins teatralitatea și volubilitatea bine. Daaar aici Dio e expertul, l-a ascultat pe Bernstein mai mult decât mine. 😃

Nu mi se pare totuși un film de premii mari (poate de rol feminin), dar.. să vedem, nu? Având în vedere că regia e semnată de însuși Bradley Cooper și a reușit să fie nominalizat deja de atâtea ori, e deja o realizare.

Doi nemuritori

Comunicăm în atât de multe limbi
Tu îmi vorbești în foșnirea frunzelor
Eu îți răspund în culorile apelor
Tu rostești fraze în mișcarea mâinilor
Eu îți răspund în râsete armonioase

Lianele ce cresc între noi
au muzici din epoci diferite
ca și cum ne-am fi născut
nemuritori
la începutul lumii
și am străbătut secole
rezistând erelor
după limbajele lor
construind piramide
ridicând catedrale
pictând vitralii
visând impresioniste
într-un ping pong
perpetuu.

fotografie: Albert Dros Photography

(Operațiunea) Anthropoid 2016

Rezistența cehoslovacă asasinându-l pe nr. 3 al Reichului, Reinhard Heydrich, șeful poliției secrete. Un film răscolitor. Doar câteva cuvinte și două aspecte impresionante.

Până la un punct în film, mă gândeam „ce bine că n-am citit descrierea completă, detaliată, că nu știu dacă supraviețuiesc, așa că pot să sper”. De la un punct (greu identificatibil) încolo, gândeam „ah, ba chiar ar fi trebuit să citesc detalierea, speranța asta îmi face teribil de multă tensiune”. Așa că de plictiseală nu e vorba.

Dincolo de faptul că e inspirat din evenimentele reale ale Cehoslovaciei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și rămâi efectiv cu bucăți de istorie în minte și ca temă de studiat, am apreciat niște lucruri în film.

Colegii de rezistență – nu doar Jozef Gabčík și Jan Kubiš, personajele principale, ci și ceilalți din grup – se susțineau reciproc în momentele de tensiune, de atacuri de panică, momente care nu erau puține în astfel de condiții. Fiind conștienți de riscul la care se expun și de viețile pe care le pu în pericol (nu doar ale lor), consumul nervos era mai mereu la maxim sau aproape de maxim. Așa că cel pe moment rezistent, calm îl îmbrățișa strâns pe cel în criză și îi repeta să respire, după care îl punea să facă ceva concret, să introducă câte un glonț în magazia pistolului. Tehnica tipică în atacuri de panică. Doar că nu era aplicată de un străin, ci de colegul devenit prieten pe care îl simți că ține la tine și te cunoaște. Așa că avea efect. În ziua următoare, rolurile se puteau inversa. Nu era ocolit nimeni de ratări, așa că frontul trebuia să fie comun și era comun. În grupul larg, existau și Gică-Contra, existau și trădători, dar asta urmează a fi descoperit.

Un alt aspect admirabil și năucitor în același timp a fost că, în ciuda conștientizării inevitabilului, au continuat să lupte cu naziștii în biserica în care fuseseră adăpostiți până la ultimul glonț.

Acesta e (alt) un film după care ai nevoie de timp ca să-ți revii. Lumea noastră atât de frumoasă, în care riscurile sunt mult mai mici și care ne tensionează atât de mult.

Alături de afiș, fotografia cu persoanele din realitate, Jan Kubiš și Jozef Gabčík (1941).

The Royal Game – rezistența tăcută

Un film nemțesc care m-a urmărit, de asemenea, e The Royal Game (sau Chess Story), o ecranizare din 2021 a romanului Schachnovelle, Jucătorul de șah al cunoscutului Stefan Zweig, scris în 1941, publicat în 1943. L-am văzut acum o săptămână și l-aș mai revedea după lectura cărții. Spre deosebire de alte filme despre Holocaust, filmul acesta arată altceva. Aproape deloc violență fizică asupra omului – cred că sunt două scene – și mult mai mult presiunea psihică asupra deținutului pentru a obține de la el informațiile dorite. Plus – și aici e tonicul filmului în mijlocul deprimării – modul de rezistență mentală. Filmul e un război al nervilor, din care nu știm exact cine iese, până la urmă, învingător. Dar aș zice că în mod clar personajul nostru principal, deținutul – un deținut select, de lux – nu iese un învins, ceea ce nu e puțin lucru. Supraviețuirea e, însă, ca de obicei, o chestiune relativă.

Deținutul de care vorbim, Josef Bartok (un maghiar evreu) e un deținut aparte, cu tratament special, un notar ce gestiona în Viena conturi ale unor bogați. Asta însemna că avea acces la sume uriașe de bani. Îl găsim împreună cu soția în mijlocul scandalurilor legate de referendumul care va decide dacă Austria dorește să se unească cu Germania, el însuși având încredere că „dacă am rezistat turcilor, vom rezista și germanilor”. Lucrurile se precipită în câteva ore, când e anunțat de un prieten ajuns în mijlocul unui bal să fugă chiar în acea noapte, cu următorul tren, iar apoi peste ocean, cât mai departe, pentru că se află pe lista nemților de ridicat. Își trimite soția înainte, iar el arde câte documente poate între timp și memorează coduri de acces până îi bat la ușă naziștii.

Ceea ce urmează e diferit de ceea ce ne-am aștepta de la o închisoare. Naziștii vor codurile de acces la conturile gestionate de Bartok, iar el nu vrea să le ofere, ba chiar face mișto de jocul de șah la care este invitat de presupusul comandant, Schuch, un tânăr obraznic și devreme țanțoș. Locul în care este adus și închis este cel mai luxos hotel, unde îi este servită mâncare zilnic, dar este privat de orice informație, distracție, angajare în dialoguri. Nici chiar chelnerul nu îi adresează vreun cuvânt, nu știm nici măcar numele lui. Un anonimat complet, o plictiseală totală într-o luxoșenie supremă. De câte ori este reinvitat să scrie lista cu coduri, fie refuză, fie scrie o bucată de poezie. Tortura la care e supus e mai degrabă psihică prin această privare de libertate și de ocupație, dar și prin urletele de durere pe care le aude prin gurile de aerisire ale camerei.

Într-un moment de neatenție al echipei germane care arunca la greu cărți, reușește să pună mâna pe o carte oarecare ce se afla la îndemână pe rafturile de lângă el, pe coridorul de lângă biroul lui Schuch. În cameră, vede cu dezamăgire că este un manual de șah. Dar începe aventura. O învață din scoarță în scoarță, îi e ciudă doar că nu are set de șah. Însă totul se poate inventa cu minimum de condiții. Baia are gresie cu pătrățele, numai bună de tablă de șah, iar piese își construiește din hârtia igienică înmuiată cu apă, iar apoi vopsită – pentru „oponent” – cu pasta de dinți. Acesta mi se pare un moment extraordinar în film, o secvență de o energie fantastică. Unii terapeuți (de exemplu, Mihaly Csikszentmihalyi, dar probabil nu singurul) consideră că fericirea stă în a avea mintea ocupată, concentrată la ceva important pentru om. Cu cât mai concentrat, cu atât mai fericit. Nu știm dacă e așa, putem doar bănui, analiza de la caz la caz, spera, dar cert este faptul că lipsa de ocupație naște monștri în interior. Iar Bartok începea să o ia razna mental tot mai mult, însă această nouă ocupație îi ocupă mintea deprimată de plictiseală și timpul, care înainte putea trece dormind, cu raze de soare intrate pe fereastră, iar apoi tot mai întunecat, până ajunge la ferestre zidite.

Trauma căpătată în această cameră luxoasă de hotel se îmbină cu pasiunea recent izvorâtă pentru șah într-o confuzie aproape permanentă și derută generală cu privire la realitate. Deși reușește să scape din hotelul-închisoare nevătămat fizic, într-un fel de cedare neputincioasă a lui Shuch – din câte am înțeles eu, cel puțin – cu cuvintele „Ai învins”, iese cu moartea prietenului lui ca povară pe suflet, pe care îl omorâseră în fața lui pentru că alesese să nu cedeze nici atunci.

Deruta majoră începe, însă, abia acum, la eliberare (sub alt nume, găsit în manualul de șah, Max Van Leuven). Scena cu care începe filmul se reia acum: îmbarcarea pe un vapor spre America, loc în care se reîntâlnește cu soția lui. Deși îi vedem luând masa împreună și cazându-se în cameră de 2 persoane, la o reîntoarcere a lui în cameră, e șocat să descopere că acea cameră e de o singură persoană. Află că de fapt, venise singur, se cazase într-o cameră single, pe lista pasagerilor nu figura niciun nume al soției sale. Acesta e un alt moment extrem de interesant, care ne poate duce cu gândul la Kafka, la A Beautiful Mind.. Avem o realitate care ne este prezentată ca fiind validă și pe care nu simți că trebuie să o chestionezi, după care, în momentele următoare, realizezi că este o realitate fabricată de mintea traumatizată a lui Bartok. Și începe vânarea bucăților de realitate printre mulțimea de frânturi fictive.

Încă o astfel de scenă și vă las, pentru că titlul nu e dat doar de secvența din arest. Pe acest vapor lumea joacă șah. Cine joacă, adică? Tot vaporul joacă, îi răspunde managerul vaporului. Cu campionul mondial actual (cu un nume tot din manualul de șah, Mirko Czentovic). Despre care aflăm că e un geniu analfabet, crescut în condiții dificile, dar care bate tot la șah. Vreo 10-15 mese de șah, toți jucătorii jucând cu acest campion, care e interpretat tot de… dar aici nu vă spun mai mult, fapt care surprinde din nou. Atenția lui Bartok se trezește din derută și deprimarea ultimelor vești și asistă la singurul meci rămas în desfășurare: șeful vaporului cu acest geniu analfabet, care poartă pe mână ceasul lui, confiscat în hotelul-închisoare. Șeful vaporului stă să facă o mutare intuită de Bartok ca pierzătoare și intervine să-i spună prin ce mutări poate salva meciul la o remiză. Luat în râs la început ca delirant, este ascultat apoi, după ce analizează toată linia de mutări pierzătoare. Meciul se termină, într-adevăr, în remiză și i se propune o revanșă, pe care cu greu o acceptă și care pare să-l consume într-atât, încât imaginarul îl acaparează cu totul, asediindu-l și transformând realitatea în elementele traumatice de care nu scapă.

Șahul pare să îi fie atât catalizatorul tonicului și a vieții atunci când e închis, cât și al confuziei și al durerii când e liber. Finalul e deruta finală (sau totală) pentru că îl vedem într-un loc ce seamănă unui azil, cu o tablă de șah în față, povestind pe îndelete, în lumina soarelui de dincolo de geam cu o voce feminină. Vocea feminină capătă un chip, este chipul soției sale, dar dialogul dintre ei pare să fie dialogul dintre doi necunoscuți. My guess was că ei chiar s-au reîntâlnit și probabil el are perioade de memorie clară, iar soția îi ține companie în acest azil din America, în care în sfârșit și-a găsit libertatea fizică, însă nu a mai reușit să își recupereze tot ce i-au luat naziștii.. mental, psihic..

Personajul lui Zweig îi seamănă, el însuși plecând din Europa războiului spre continentul american, chiar dacă spre sud. Bartok este un erou, care alege suferința pentru binele altora. Al altora care poate nici nu vor ști cât de mult l-a costat pe el această suferință. Dar alege să piardă libertate, condiție, statut, prieteni, familie, să se piardă pe el însuși pentru a nu face rău celor care și-au pus avutul în mâinile lui. Responsabilitatea trece dincolo de orice este el, este mai presus de tot. Un personaj extraordinar care luptă să își păstreze mintea întreagă și un actor pe măsură, credibil și carismatic, chiar și cu trăsături mai aspre. Toți actorii mi s-au părut extrem de buni, un film care merita chiar mai multe premii și nominalizări decât câte a primit.

Oppenheimer – un film istoric și filosofic

Sau: filmul care te urmărește și după ce s-a terminat.

Nu-mi place să dau disclaimere și spoiler alerts, vreau să consider că cei care văd primele rânduri ale postării (oricare ar fi ea) își asumă orice va urma dacă continuă lectura. 🙂 Asta pentru că nu vreau să fiu nevoită să îmi măsor gradul de dezvăluire ca să îmi restricționez analiza.

Mi se pare un film foarte bun. Oricum mă atrag filmele bazate pe evenimente reale, în rest, depinde cum sunt făcute. Oppenheimer nu e doar o bucată de istorie ecranizată pe înțelesul mulțimii într-o durată de timp urmăribilă. Aș putea zice că e o bombă de dileme morale pe care ți așază în brațe și pe care rămâi să le desfaci apoi în restul timpului. Vrei să faci dreptate și personajelor, și istoriei.

Zărisem înainte de vizionare că CTP scrisese despre el, n-am citit decât câteva rânduri pe sărite, am preferat să amân lectura pe după vizionare, ca să pot compara. Îmi convine faptul că avem unele impresii diferite, pentru că mă ajută să mi le formulez mai clar pe ale mele. De exemplu, el e de părere că filmul nu are nicio imagine amețitoare, greu de uitat, cum construise Nolan în alte filme. Dimpotrivă, în 2 momente ale filmului (ba poate chiar 3), mi s-a părut că timpul filmului se oprește în loc, că reține și crește o tensiune uriașă. Într-adevăr aceste momente vin mai târziu în film, dar nu în ultima parte – cum spune CTP -, ci în toată a 2-a parte a filmului. Partea a doua o ține tot într-un suspans crescător.

Unul dintre aceste momente e prima testare nucleară Trinity. Discuțiile preliminare, câteva clipe înainte de apăsarea pe buton, momentul în sine și urmările imediate cu încântarea de rigoare. Conștientizarea faptului că dimensiunile exploziei sunt necontrolabile pentru că teoria nu poate prevedea precis concretizarea dă, probabil, primul puseu de tensiune atât în cadrul echipei, cât și spectatorului. La declanșarea exploziei, avem o regie care m-a surprins. Te aștepți să fii asurzit instantaneu de ea, în schimb ceea ce se întâmplă e că se face liniște deplină, iar impactul e doar vizual. Se vede o lumină uriașă pe fețele lor și pe cer și, poate ce e mai important, în privirea lor, mai ales în cea a lui Oppenheimer. În acea privire, se puteau vedea amestecate fascinația și groaza deopotrivă. A reușit și, oare, e bine că a reușit? A fost suficient de puternică, calculele au fost bune, dar oare nu prea dezastruoasă? Abia după aceste imagini, în timp ce meditezi și crezi că ai scăpat de ceea ce a fost mai rău, vine și sunetul. Brutal, puternic, distructiv. După ce au admirat ceea ce se vede, reușita, a venit distrugerea, sonorul de nesuportat și au căutat să se ferească.

Cred că momentul ăsta este emblematic pentru invenția bombei atomice în sine și pentru ideea lui Oppenheimer de a o crea. Poate că e emblematic și pentru orice invenție care apoi va ajunge să distrugă. Fascinația și încântarea reușitei, a victoriei, urmată îndeaproape de calvarul distrugerii și conștientizarea faptului că vestea bună nu e chiar atât de bună. Beția bucuriei, urmată de angoasa/groaza urmărilor. Chiar el spune la un moment dat, când dezbat crearea și folosirea bombei: „They won’t fear it until they understand it. And they won’t understand it until they’ve used it.”

Un alt moment de tensiune extraordinară e chiar folosirea bombei asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki, însă ceea ce ne interesează e primirea lui Oppenheimer la un discurs după această bombardare și retragerea japonezilor. La intrarea în sală, lumea e fericită, îl aclamă pentru încetarea războiului; în timpul discursului, însă, se lasă dintr-odată aceeași liniște și lumină peste el, ca și cum l-ar fi (cu)prins impactul exploziilor, se aude vorbind singur, își aude vocea într-o sală goală și începe să vadă oameni în sală care izbucnesc în plâns. La părăsirea sălii de discurs, afară, vede cum colegilor le este rău fizic după această distrugere în masă. El însuși este înlemnit, abia se mică, abia articulează cuvinte. Dacă omori un om, ești criminal. Cum te numești, însă, dacă ucizi 200.000? Bomba atomică, spunea, este o necesitate, pentru că, dacă nu se grăbesc ei s-o inventeze, o vor crea naziștii și o vor folosi, iar războiul va duce la un dezastru și mai mare. Bun, acum naziștii fuseseră înfrânți, dar rămâneau japonezii. Așa că justificarea obiectivă era construită, însă pare că nu era suficientă pentru o conștiință ușoară. Din nou suprapunerea victoriei cu distrugerea și chiar autodistrugerea.

Un alt moment puternic este ajungerea acasă a lui Oppenheimer după sinuciderea fostei lui iubite, pentru care se simțea de asemenea responsabil. Nu insist asupra acestui moment, dar de remarcat interpretarea lui Cillian Murphy și aici. Soția lui Oppenheimer are o prezență cheie în mai multe momente, fiind un detector al adevărului.

Filmul reușește să te determine să te întrebi cine e victima și agresorul și câtă pagubă/moarte poate fi considerată colaterală/inevitabilă ca măsura să fie considerată, totuși, bună; ce măsuri sunt acceptabile într-un război, până unde e autoapărare și de unde încolo e crimă condamnabilă; este Oppenheimer erou sau asasin? În mod cert filmul ajută la empatizarea cu el, mai ales în urma trădării generale instigate de Lewis, cu aportul propriilor lui colegi de echipă și a faptului că toate acuzațiile sunt cusute artificial din motive ascunse, egoiste din partea lui Lewis. Însă, dincolo de jocurile politice, drama și dilemele morale rămân: Prometeu a adus omenirii focul și acum trebuie să trăiască cu urmările faptei lui. Recomandările făcute de el președintelui nu au valoare, i se spune chiar un lucru interesant: „Nu tu ești cel care comite păcatul. Tu ai creat doar bomba. Eu (președintele) am ordonat bombardarea orașelor, eu am decis folosirea ei, eu, nu tu.” Cât de consolator este acest lucru poate decide doar inventatorul, care voia să salveze lumea de război și ajunge să distrugă lumea.

Mie nu mi-a atras atenția prea mult Cillian Murphy până acum, deși l-am văzut în câteva filme. Mi-a făcut mereu impresia unui actor care mizează prea mult pe fizicul lui reușit pentru a fi și actor. În Oppenheimer, însă, mi s-a părut cum nu se poate mai nimerit. Echilibrul dintre autostăpânirea caracteristică unui om de știință atunci când trebuie să susțină niște puncte de vedere și arătarea emoțiilor – existente, fără dubiu pentru spectator, eu așa zic – în momentele cheie a fost bine atins. După filmul ăsta, cred că am devenit un admirator. Nu aș califica jocul lui ca pur exercițiu exterior, fără a fi trăit, cum spune CTP. Ba chiar, pe parcursul filmului, uitam că mă uit la Cillian Murphy, nu-l mai vedeam pe actor, ci aveam senzația că acela chiar e Oppenheimer. Mi se pare un bun test.

Einstein nu este surprinzător potretizat, după mine, sub nicio formă nu mă așteptam la un om „timid, tăcut”, după ceea ce știm despre viața lui. Robert Downey Jr. joacă într-adevăr bine, atât de bine, încât îți vine să-l strângi de gât, însă personajul lui – unsurosul senator Lewis Strauss – nu evoluează, cum s-a zis. Cel puțin mie nu mi s-a părut. Doar se descoperă. Însă semnale ale personalității lui se văd chiar de la primele secvențe ale filmului, când Oppenheimer vine să-l întâlnească pe Einstein și este întâmpinat de Lewis, care este abia perceptibil (însă perceptibil) deranjat de faptul că nu îi este acceptată oferta de a le face cunoștință pentru a asista la discuție, închipuindu-și că se spun secrete despre el.

Matt Damon e surprinzător ca înfățișare, era să nu-l recunosc, însă jocul lui mereu la limita dintre aliat și inamic e solid. Și mi-a plăcut și Rami Malek în rolul celui care urma să dea în vileag adevăratele motive pentru care Lewis s-a străduit să-l dovedească pe Oppenheimer spion al rușilor și trădător. Malek e cel care îmi ștersese apetitul de a vedea Bohemian Rapsody, însă în scurtul rol din Oppenheimer a reușit să îmi trezească interesul prin atitudinea fermă și elegantă totodată din timpul procesului.

Mai am 2 preferați în film, în roluri mici mici (filmul e inundat de actori cunoscuți, asta e, nu știu dacă e bine sau rău): Matthew Modine, pe care îl știu de vreo 20 de ani, și James d’Arcy (Guernica și W.E.), pe care am reușit să nu-l zăresc decât pe lista actorilor, în rolul lui Blackett.

Scriu rândurile acestea având ca fundal sonor coloana muzicală a filmului, în care îmi găsesc multe piese interesant construite. Marele minus al filmului e durata de 3 ore. Nu prea mai cred că se justifică lungirea unui film la o astfel de durată. Fie îl faci serial în piese scurte, fie vreo 2 ore ar trebui să fie suficiente. Frumusețea și impactul unui film pot fi reduse de durata nechibzuită. În rest, îl recomand oricând.

Personajele se întreabă „What have we done?” după ce reușesc ceea ce și-au propus. E ca o urmare după venirea lui Dumnezeu în grădina Edenului și o întreabă pe Eva „Ce ai făcut?”. Acum e rândul omului să se întrebe ce a făcut.

O bucată sonoră:

Mari 2018. O coregrafie a vieții.

De la muzică la film:
Filmul acesta a ajuns la mine prin muzica lui. Prima dată am dat de piesă, într-o reinterpretare pe care o consideram mai spectaculoasă decât originalul, am trimis-o prietenilor, fascinată, iar unul dintre ei, Dio, mi-a trimis pingpong filmul care o folosește drept coloană sonoră. Era clar că trebuia să-l văd.

Asocierea mentală inițială:
Când ascultam piesa, o asociam automat cu „balet”. Fără să știu vreun detaliu despre compoziția ca atare a lui Peter Gregson, piesa îmi părea numai potrivită pentru a baleta pe fundalul ei. Intensitățile, urcările, coborârile, profunzimea, tragicul și lupta se pliau perfect pe ceea ce s-ar putea face pe o scenă, fără cuvinte. Pe testate.

Descrierea făcută piesei în noiembrie trecut fără să știu că există și un film:
„Piesa care mă dă gata în ultima vreme.
Muzica nu are cuvinte, are note, pauze, intensități, blândeți și prin toate emană o stare, o viață.
Asta îmi pare a fi o poveste a unei tragedii care stă să cuprindă sufletul, un tumult care e pornit a asedia viața și care… nu reușește. Forța interioară a sufletului se ridică din sensibilitate, din aparenta înfrângere, ca un phoenix, și crapă pojghița dificultății, răzbind prin greutăți, la suprafață ieșind, în ciuda opozițiilor, toate frumusețile: își deschide aripile și iubește, iartă, învinge, rămâne încrezător, rămâne nu doar supraviețuitor, ci de-a dreptul viu. Viu, așa cum poți fi atunci când ești cel mai prezent în tine însuți, viul care găsește în final pacea”

Punctul comun cu propria copilărie:
Baletul m-a atras de mică, chiar dacă nu l-am urmat. Fără să aibă legătură cu limitele impuse de contextul în care am crescut, ai mei îmi povestesc cum mă luam de o ureche la 2 ani și mă mișcam după muzică de câte ori o auzeam. La o astfel de vârstă, aflată la mare, cică dansam așa pe plajă când au trecut pe lângă mine niște băieți de vreo 20 de ani, s-au oprit distrați „Uite, mă, la asta mică!”, unul m-a luat în brațe, m-a dansat, apoi m-a pus jos și și-au continuat drumul.

Revelația din film:
Surpriza a fost că, văzând trailerul filmului, descopăr că baletul este într-adevăr ceea ce descrie filmul, pasiunea și cariera personajului principal, Charlotte. Actrița (americană, teribil de asemănătoare cu o Meryl Streep tânără) nu e actriță de formație, ci chiar coregrafă și dansatoare. Charlotte, la 30 de ani, primește primul proiect major de coregrafie cu trupa ei, află că e însărcinată cu unul dintre dansatorii din trupă și află că bunica ei, Mari (și titlul filmului), fostă pictoriță – deci fire de artist, ca ea – intră pe ultima sută de metri a vieții, iar familia îi cere să fie alături. La momentele intense ale familiei, membrii se reunesc ca niște trenuri fiecare cu alt traseu de parcurs, cu propriile drame și vise, iar acum trebuie să lucreze împreună, să se rearmonizeze. Fapt care nu prea poate avea loc fără niște nepotriviri, frecușuri, incongruențe, priorități diferite în viață, reproșuri.

Dilema Charlottei:
Oriunde s-ar afla, se gândește la celelalte evenimente pe care le lasă în urmă. Dacă e la repetiții, se gândește la copilul pe care nu știe dacă să-l păstreze sau nu și la familia care are nevoie de prezența ei. Dacă e cu familia, se întreabă cum să renunțe la visul de a face coregrafie sau cum să renunțe la o viață umană, când sora ei numai ce a avut o pierdere de sarcină.

Un moment de regie aparte:
Aflată la casa de la țară a bunicii, în timpul antrenamentului inevitabil de dimineață, pe o pistă de role din apropiere, Charlotte își înfundă în urechi căștile care îi asigură fundalul sonor nimerit pentru mișcare. Melodia noastră, Sequence (four). În clipa în care își pune căștile în urechi, suntem decuplați cu totul de celelalte sunete din jur și auzim doar piesa și efortul ei. La un moment dat, una dintre căști iese din ureche bălăgănind și suntem brusc invadați sonor de zgomotul rolelor unui băiat care își avea și el traseul pe lângă ea. La reintroducerea căștii rebele, ne retragem din nou în piesa Charlottei. Ca o intrare și ieșire din visul ei de a-și urma viața care o așteaptă și întreruperile de care se lovește în acest parcurs. Excelentă această secvență sonoră. Accentul cade pe sonor aici, nu pe vizual.

Analogie vizuală:
O altă secvență care ar putea rezuma dilema Charlottei e unul dintre exercițiile de antrenament cu trupa. Ea se lasă să cadă în față, iar colegul ei dansator – și iubitul ei – urmează să o prindă. Secundele de dinaintea înclinării ei spre sol sunt grăitoare pentru tensiunea de a te abandona, prin credință, celuilalt care trebuie să te prindă. Celălalt, în care crezi că te va prinde. Străinul în brațele căruia îți pui viața. Destinul în brațele căruia plonjezi, căruia i te abandonezi. Poate cazi. Poate supraviețuiești. Poate chiar reușești.

Ritmul:
Ritmul filmului e lent, ca într-un film european – majoritatea sunt europeni, un film produs de British Film Institute și BBC Films. Filmul e presărat de tăcere în mare parte, tăcere care aprofundează tensiunea personajelor și a relației dintre ele, și de muzică și dans. Muzica și dansul nu sunt doar mișcare și sunet, sunt intensitate, viață, moarte, durere, luptă.
Acum, după ce am văzut filmul și recitesc impresiile pe care le scrisesem despre piesă fără să știu nimic despre existența filmului, pare să totul se potrivește ca un puzzle și fiecare piesă se așază la locul ei.

trailer

piesa cu pricina: Peter Gregson

Însușire

Tu cel la capătul căruia
nu pot ajunge
Te privesc fără să te sfârșesc
Creația ieșită din mâna
unui Dumnezeu nemărginit
Îi seamănă.

Clipa aceasta trage
perdeaua de pe clipa de ieri
fără să o desființeze.
Adaugă la ea transparență
până când forma ta
devine tot mai vizibilă
și totuși fără să te epuizeze.

Ești interminabil,
creație a divinului.
Văd mereu câte o
lumină
nezărită încă.

„The Poet Recompensed” („Le poete recompense”), 1956, by Belgian surrealist painter René Magritte (1898 – 1967).

Creștere

Du-mă în lumile în care
cerul se îmbrățișează
cu pământul
fără să țină socoteala
timpului.

Du-ne pe străzi pe care
se iubește și se iartă
cu sau fără soare,
revezi cu ochii copilăriei
cine te imaginai
și lasă-mă să trag o privire.

Forma sufletului tău
dezgheață munții
în câteva silabe
înainte să îi mute.

Ambivalență

Fereastră dublă
Eşti.
Spre constanța
Cerească
Şi spre mobilitățile
Interstițiale.
Ca scriitorii Scripturilor.
Ambele coordonate
Arată complexitatea sufletului
Corect.

Naștere

Marea trebuie să te fi inventat
Sau eu într-un vis
Întrupându-te din zbor și cunoaștere
Din întindere calmă și totuși zbuciumată
Ca o creație straniu de nesimplă
a unui Creator ce nu se știe repeta.

A te cunoaște înseamnă
creștere
E cunoașterea văzduhului
a pământului bătătorit și nou
a suflului care vorbește
a ploii care cuprinde firele de tristețe
și de bucurie

Cunoașterea ta e o poartă întredeschisă
dincolo de care se dezvăluie
o narnie văratecă
în care mă odihnesc colorat
și mă consum fără epuizare.

Nepovestibilele. Cântec pentru Ucraina

Copile cu părul alb,
Tu ai văzut
Viața întoarsă
Cu cerul în jos
Umanitatea s-a făcut sloi
Sub privirea ta.

Cât de netulburați
ne trezim în dimineața
de după o astfel de lume?
ca într-o insulă
ruptă de tragediile vecine,
surdă la strigătul
asurzitor neauzit.

Nepovestibilele
Neexprimabilele
ne vor urmări
ca o lașitate proprie
până ne vom hotărî
cumva
să (re)devenim
oameni.

Iubirea imperfectă

Iubirea omenească a lui Makine mi s-a părut ciudat de paradoxală ca impact asupra mea. N-am citit alt roman al lui, nu pot face o analiză comparativă. Are ceva ce îmi place și ceva care îmi repugnă. Sunt pasaje uimitor de profunde, de sensibile, care par să concentreze în ele esențe memorabile. Iar, în rest, acțiunea e cu totul neinteresantă, o trecere prin istoria sa politică/revoluționară, avansez cu greu de la un eveniment la celălalt, iar efortul de a cunoaște personajele pe dinăuntru este extrem de greoi.

Impresia constantă de-a lungul romanului a fost că personajele nu mă lasă să mă apropii de ele, nu pot simți cu ele decât în acele momente de maximă sensibilitate, când acțiunea devine brusc filmică și întrerupe șirul plictisitor, redând mai mult din sentimenele lor, nu doar acțiunile. Elias, personajul principal, pare să trăiască mânat cumva de forțe exterioare, cărora nu li se poate opune și nici nu pare să vrea a li se opune. Se complace să creadă într-un și să urmeze un vis izvorât dintr-o răzbunare ce se vrea justițiară, însă acest vis, lupta împotriva oprimării politice/corupției se dovedește de fiecare dată dezamăgitor, chiar și cu micile lui victorii, nu suficient de mari, însă, pentru a conta în contrabalansarea nefericirii pe care o resimte pentru că nu rămăsese să își trăiască iubirea alături de femeia pe care înțelesese că o iubește, de fapt.

„Dar întrebarea care îl tulbura altădată își păstra claritatea de neînlăturat: ‘Dacă revoluția nu ne schimbă modul de a iubi, la ce bun toate luptele astea?’”. Rămânem și noi cu întrebarea aceasta laitmotiv, provocându-ne. Există un mod sacrificial de a iubi la Elias, care nu poate fi negat, însă acest mod nu pare a realiza iubirea. Pare să o amâne mereu, să o ocolească, să găsească impedimente imaginare în calea ei, să fugă în alte visuri, ca la final să vedem că ceea ce a fost sacrificat a fost – nu doar el, ci – chiar trăirea iubirii resimțite și (încă) posibile.

Orientarea sentimentelor

Tristețea, ca dorul, e un sentiment cu masă, are greutate. Spre deosebire de fericire – un balon cu gaz, ce își începe existența de jos și o continuă în sus, tristețea ia ființă undeva sus, când înțelegem realitatea, și își continuă existența căzând treptat spre inimă până în stomac, unde pare să se oprească, țintuind omul la pământ ca o gravitație mai puternică decât cea obișnuită. De acolo, din când în când, face alternativ câte o implozie, ba explozie, ce reverberează până spre conturul ființei, absorbindu-l, deșirându-l.

Intensitatea infernului

Peste vuietul cenușiu
sacadat al pancartelor
ce crește
sub noi, în jur
și dă să ne înghită
ca un ocean de rostiri,
înghesuindu-ne
și furându-ne
tăcerea,
ne-am privit.

Urletele au încremenit
undeva sub linia ochilor noștri
linie de care n-au fost în stare
să mai răzbată nici frânte.

Zgomotul infernal
părea să fi amuțit
undeva între solaritatea ta
și lichiditatea mea,
infernul însuși
părea să se crispeze
în fața nedezbinării noastre
nepământești.

Scindarea inexterioară

Într-o dimineață
mi-am întins mâna
după tine,
însă lumea se frânsese
peste noapte
în cioburi dușmănoase.

De dincolo de gardul
despărțitor,
mi-ai aruncat
o frântură de suflet
cu urechea deschisă.

Pe nesimțite, începeam să aud
strigătul de după zid
mut până atunci,
deasupra solului crăpat
între noi
în afara timpului.

Scindarea inexterioară
ne-a tras în spărtura
pe care am făcut-o tot noi
în viteza cu care ne-am izbit
de granițele propriilor categorii.

Victoria trebuie să fie
undeva în această
frângere dublă
interminabilă
generatoare de viață
totuși.
Sufăr pentru mine
pentru tine
într-una întruna.

Greutate

Ființarea
ta
defragmentează
sufletul.

Deconspirare

Frânturi de mască
se rup, infime,
de pe suprafața
sufletului
sub forța adierii
tropicale,
a timpului care
dă în vileag
ascunsul.
Sau poate doar
sub imperiul
corespondențelor
invizibile mărunte
și semnificative.

În spatele măștii
ce se înlătură,
se vede ceva mai mult
decât așteptata
posibilă dezamăgire.
Nuanțele unui univers.

Lentilă

Firavi și puternici
înlănțuiți în credință,
această lentilă spre viitor
ce trebuie să existe acum
pentru a se vedea
mai târziu,
invizibilul ce trebuie
deslușit înainte de vreme
prin ziduri
prin porți
prin morți
ca, la vreme,
să se întoarcă
la noi
în chip de realitate.

painting: Pennie Mirande

Strigătul unei învieri

Poate că li se mai întâmplă și altora ca o anumită piesă a unui artist, a unei formații să fie marele declanșator al atenției ce se va îndrepta apoi și spre celelalte piese. Una, care iese la suprafață, care se remarcă prin ceva față de restul pieselor. Other Side of Sea a fost o asemenea compoziție dintre cele semnate de Haevn. Apoi au urmat și altele.

Dramatică, ca și cum s-ar sfâșia interiorul, nu prea putea să treacă neobservată. Povestea din spatele piesei, însă, am descoperit-o mult mai târziu. Scrisă de Marijn van der Meer (solistul) la 23 de ani, în timpul celor 3 ani în care a fost mai mult la pat, între intervenții chirurgicale din cauza unei tumori, ea redă o parte din el. Ce a spus despre piesa aceasta e că nu spera că va mai avea când să o și cânte în fața unui public. Acum că a apucat nu doar să își revină, să o cânte în fața multora, inclusiv în fața doctorului care l-a operat și cu care ține legătura, e convins că vremurile bune sunt trecătoare și că trebuie să știi să le apreciezi atunci când le trăiești. Acum poate că sună altfel și versurile.

Unora le poate părea prea melancolică, poate chiar fără vlagă, pesimistă. Însă nu e doar tristă piesa aceasta. E puternică și tristă în același timp. E ca un strigăt după o înviere. O înviere care a și urmat. La cât mai multe asemenea învieri!
This is it. Poate îmi spuneți și reacțiile voastre.

Comunicare

Mă surprind în răstimpuri
furându-ți reflex
înclinația capului
privirea spre mări
ușor dubitativă
Și găsesc subit
că ți-aș gândi
gândul
cu mintea ta
cu mintea mea
Ca într-o contopire
nepământească
încă pe pământ
mai bogată
decât altminteri.

Paradox

Două mâini ca stâncile etretatului
prăbușindu-se, de pustii,
spre fundul oceanului.
Lumina, această
viață și moarte simultan,
fără lumina ochilor,
îmi trezește și ucide
câte o frântură
conștiința.

Eroism

Nu am mai auzit
primăvara prelungindu-se
în suflet până la
anotimpurile
de dinainte
și de după ea.
Primăvara are sunet
de viață.

Călcam peste pietre
mai mari decât vremurile
Și, tocmai atunci când
îmi alunecă pasul în gol
spre capătul prăpastiei,

ai întins o treaptă

ce părea să mă aștepte
nevăzută,
gata să capete trup
în întâmpinarea
vitală.

„Cotidianul” din 1917

Acesta e un film pe care am vrut să-l văd după ce am ascultat coloana sonoră. Procesul invers, pentru că, de regulă, prima dată vezi filmul și abia atunci descoperi eventualele sunete interesante, demne de căutat și păstrat în arhive. În special una dintre piese, ultima a filmului: Come Back to Us. O melodie surprinzător de romantică pentru un film de război. Însă, până nu vezi filmul, nu știi ce poate fi emoționant în el. Dacă chiar se găsește ceva.

Reclama filmului spune că e inspirat din evenimente reale și că regizorul, scenaristul, producătorul Sam Mendes s-a folosit de amintirile bunicului său pentru a-l produce. Totuși, evenimentele – s-ar putea spune „prea eroice pentru a fi adevărate” – nu sunt adevărate, dar ar putea fi. Așa scriu cronicile. Există frânturi disparate care au fost relatate, dar firul roșu al filmului nu li s-a petrecut personajelor exact așa.

Nu credeam că mor după filme de război, cel puțin așa spun eu 🙂 , dar m-am uitat și continui să mă uit la câteva pe care le-am găsit emoționante, vibrante, memorabile. Spun că nu mor după ele din cauza violenței fără margini, a dramelor inimaginabile prin care au trecut oamenii – chiar dacă probabil nu fix așa ca în film, ci în condiții mult mai aspre. Cred că e genul de filme care ne arată realitatea, cu tot ce e mai rau și totodată și mai bun din ea. Ceea ce m-a impresionat în 1917 e tocmai doza asta de eroism ce nu poate fi certificat și de vulnerabilitate (care cred că ar putea fi certificată fără probleme).

Doi soldați englezi sunt trimiși din batalionul lor în celălalt batalion al Aliaților cu un mesaj de anulare imediată a unui atac, ce urma să se sfârșească într-un masacru. Pentru a preveni tragedia, trebuiau să treacă de linia frontului, prin terenul zice-se abandonat de către germani. Pe drum este omorât soldatul care are un frate în batalionul-destinatar și care era cel mai direct interesat să ajungă acolo cu mesajul. De aici urmează un parcurs eroic al soldatului rămas în viață ce reușește, în cele din urmă, să ducă mesajul și să-l și cunoască pe fratele prietenului său.

Ce m-a impresionat, dincolo de acest eroism: hotărârea de a duce la capăt sarcina la care s-a angajat, indiferent de evenimentele imprevizibile, de dificultate etc. E idealizat, sigur că da. Cu toate acestea, toți cunoaștem pe lângă noi oameni care sunt eroi datorită aceleiași hotărâri de a termina ce încep, de a-și ține cuvântul indiferent de condiții, de a fi om până la capăt. Uite de-asta mi s-a părut impresionant filmul. De-asta – sau și de-asta – merită văzute filme ca acesta.

După vizionare, melodia a căpătat o altă semnificație, chiar mai profundă, și o altă justificare. O nuanță a umanității care trece de granițe.

Aceasta e piesa… declanșatoare:

Un punct

Nașterea abrazivă
A dorului
Nu are loc la pierdere,
Ci la întrezărirea
Pierderii.
Fără să fi pierdut încă
Nimic,
Îl vezi apropiindu-se
Amenințător,
Ca un val
Ce se pregătește
De eroziunea stâncii
Pe care încă respiri
În voie.

Fațete multiple

Și această expresie
plină
este a ta
și unghiul puțin încruntat
susținut de concentrare,
și adierea șmecheroasă
ce transformă
cotidianul în film
ești tot tu

și cuprinderea melancolică
a viilor și a neviilor
căci toți sunt nemuritori
de fapt,
și clipa săltăreață
mișcată într-o sprânceană
tânără

Toate sunt tot fațete ale tale
ca niște ipostasuri
ale unei bijuterii
ce se învârte
astfel încât
imaginile multiple
să alcătuiască în mișcare
acel unu
complex.

Premonition

Premonition nu este o ficțiune
El ni se întâmplă
dimineața în vreme ce trăim
speranța ca inevitabilul
aflat
să fie o scrisoare
trimisă la destinația
greșită.

Adevărul pe care îl întârziem
la intrarea în suflet
după ce intrarea în minte
se va fi produs
de mult.

Conturul unei absențe

Absența își construiește
Un timp
Al ei
La limita căruia începe
Să devină vizibilă.
Își stabileste o durată
Aproape precisă
De latență
După care își dezlănțuie norii
Audibil.

Trasează conturul
Figurii
Ca un desen
Tocmai început.

Distingi reprezentarea
Fără să ai tabloul.
Conturul gol
Stă ca o prezență
Absentă
Hipnotizantă.

Rostire

Ai rostit dimineața
de anotimp cald
cu o singură adiere.
M-a ajuns devreme
când încă visam
și, zărindu-te,
mi se părea că stau
chiar dedesubtul
stelei polare,
iar celelalte stele
dansează într-un cerc
divin conturat
în jurul lor
și al tău.

Rotația pământului
se făcuse vizibilă,
tu atât de concret,
încât am deschis
o pleoapă
să-ți văd ochiul
treaz
la câțiva ani lumină.
Să-l rețin pe retină
cât lipsește.

Transfigurarea dramei

drama transformată într-un frumos de dimensiunea mării

Finețe

voce și compoziție. these guys…

Eternitate

Invizibilele
și intangibilele
se împletesc
ca trunchiurile copacilor
peste spațiu
spre nevăzutul
și tot mai aproapele
albastru.
Necunoscute brațe
prietene
în Duhul unui singur
Dumnezeu.