Numai că… eu, când n-am nici o treabă, nici nu pot scrie. Trebuie să fiu foarte ocupat, să nu-mi văd capul de treburi ca să pot să mă aşez şi la masa de lucru. Atunci mă plâng că n-am condiţii, că nu mai pot, o să-mi iau câmpii, m-am astenizat etc. Dar scriu! Nu suport situaţiile de provizorat şi mă adaptez greu. Pot s mă scald cât m-aş scălda… dacă nu vine nimeni să-mi fure hainele, parcă nu simt hazul…
Marin Sorescu, Jurnal, p. 46-47
Dacă nu aş fi trecut prin aceleaşi simptome (de exemplu, în ultimul an de facultate am scris cele mai multe versuri şi analize pe versuri), aş fi zis, probabil, că e o ciudăţenie a persoanei în particular şi că nu gândeşte logic, că nu gândeşte practic. Aş fi zis, de asemenea, că e o lipsă de inspiraţie (adică de inteligenţă) că mai şi scrii despre propriile ciudăţenii pentru ochii publicului cu atâta lejeritate.
Însă mulţi sunt mai lejeri cu confesiunile personale în faţa unei hârtii de scris decât în faţa unui public pe care îl vede aievea în faţa ochilor. Mircea Eliade scria, de exemplu, acest fapt; însă cu regretul de a fi înţeles că, având dispoziţia de a fi atât de sincer în faţa foii de hârtie, a făcut rău unora, pomenindu-i într-un mod nefavorabil. Unele lucruri sunt conştientizate ca fiind parte din propria persoană de abia atunci când sunt formulate de alţii. Aşa mi-am dat şi eu seama, citindu-l, că mi se întâmplă şi mie. Deşi aţi spune că e ciudat. Public are şi cartea, şi articolul. Doar că tu, ca autor al acelor gânduri, nu apuci să şi vezi reacţia de pe feţele lor. În faţa microfonului, reacţiile izbucnesc prea brutal în faţa ta şi nu te mai poţi preface că nu le-ai auzit.
Aşadar, nu cred că ceea ce spune Sorescu e o ciudăţenie a persoanei, ci a firii umane. Am văzut-o şi la mine, şi la alţii. Faptul că o recunoaşte nu e o lipsă de inspiraţie, nici de inteligenţă. E curajul autoironiei, fie că e o ironie adresată propriei persoane, fie că e întregii umanităţi.
Apoi, ar mai fi un lucru: atunci când evenimentele dau să te confişte întru totul este momentul în care simţi nevoia să te recapeţi. Iar acel sentiment e foarte intens. Şi vrei să te recapeţi stând cu tine de vorbă, spunându-ţi ce nu ţi-ai mai spus de mult, lăudându-te, criticându-te, amintindu-ţi iubirile.
Aş zice că nevoia aceasta grabnică şi vulcanică de scris tocmai atunci când ţi se ia timpul e tocmai încercarea de a evada din timp, de a te elibera de presiuni, de cotidian. E reacţia de apărare a sufletului şi a minţii împotriva confiscării totale. Şi, cu tot paradoxul pe care îl afişează la prima vedere, la a doua pare foarte normală.
Port netrezirile spre afară
Ca spre un port încă închis
De-o pleoapă
Deloc amară.
Dincolo de uşa somnului,
La descătuşarea dimineţii,
Hârtiile încep să se facă păsări.
Nu ştiu unde zboară, dar zboară frumos
Pe deasupra părului meu adormit.
Îşi fac orbitele nesimetrice
Şi răpitoare.
Frunzele se fac vapoare.
Nu ştiu dacă navighează undeva,
Dar aleargă graţios.
Tramvaiul este un mare hamac
se leagănă
sau mi se pare?
Dar mă las în voia lui.
Geanta pendul de ritm
Al unei muzici care nu ştiu unde se născu,
Dar o ascult cu un zâmbet în colţul ochiului.
Drumul se face un dans prelung
Încă nu ştiu dacă dansez cu cineva
Dar sunt trează şi-mi continuu dansul.
Gândul la tine.
Singurul care mă trezi.
Dacă nu aţi avut ocazia să citiţi Jurnalul lui Marin Sorescu, nu ar fi o idee rea. Multe lucruri pe care le spunea atunci sunt la fel de valabile şi azi. Şi se aplică atâtora. Bunăoară,
Spectacolele devin un mijloc de comunicare, în lumea intelectualilor.
- Ai văzut… cutare?
- Da.
Şi încep să vorbească. Dacă unul se întâmplă să nu fi văzut spectacolul respectiv, n-au ce să-şi spună. Din cauza asta, toţi caută să vadă mereu ce e nou şi, zilnic, sunt atâtea lucruri noi deodată. Şi umblă toţi, ca ogarii, cu limba scoasă, după un vânat care e de domeniul inefabilului. Poate că totuşi face bine această goană, mai pune spiritul în mişcare.
Nu e rău să fii în temă. Nu e rău să ştii ce se întâmplă în lume; cu condiţia ca lucrurile despre care afli că se întâmplă să nu fie o selecţie luată exclusiv de la ştirile de la ora 5, 4 sau alte ore la care vezi numai şi numai bâte şi pistoale (apropo, pentru aşa ceva, există de multă vreme action movies). Nu e rău să fii informat şi nu e rău să discuţi despre informări.
Dar dacă tot ce ştim să ne spunem sunt doar aceste noutăţi, aceste acţiuni şi trăiri ale altora, atunci unde sunt trăirile noastre, viaţa noastră, sufletul nostru? Propriile noastre trăiri există? Iar dacă există, nu se califică a fi discutate sau ceilalţi nu sunt calificaţi să le asculte? Dacă ele nu există, de ce nu există?
O fi bine, o fi rău?
Mi-am amintit azi de un fragment ce îmi place teribil de mult dintr-o povestire de Shalom Alehem (care îmi place tot atât de mult), pe care am citit-o de câţiva ani buni. Tevi, lăptarul.
***
- De pildă, ce ar fi, zic, dacă Şprinţe a noastră ar ajunge o milionăreasă?
Mă întreabă nevastă-mea:
- Ce se cheamă o milionăreasă?
Zic:
- Milionăreasă se cheamă nevasta unui milionar.
Mă întreabă ea:
- Şi ce se cheamă un milionar?
Zic:
- Un milionar este un om care are un milion.
Mă întreabă ea:
- Şi cât e un milion?
Zic:
- Dacă tu eşti aşa de proastă şi nu ştii cât e un milion, nu-i păcat că mai stau de vorbă cu tine?
(Opere alese, Editura pentru Literatură Universală, 1968, pg. 260)
***
Acum, dacă omul e încuiat şi nu pricepe, înţelegi. E din naştere, asta e. Nu ai ce-i face; ori îi explici băbeşte şi îl suporţi, ori în laşi în pace, că nu trebuie el să ştie atâtea nici aşa dacă nu-l duce mintea. Dacă mintea e mică, nu te poţi enerva pe el. Adică te poţi, dar nu e justificat. Şi inutil, că oricum nu-l vei deşteptăţi cu insistenţe.
Dar mai sunt cei care doar se prefac că nu înţeleg, se prefac că nu îi duce mintea şi nu pricep o iotă din ce spui pentru că nu le convine adevărul pe care îl pui în faţa lor la masă. Şi atunci caută întrebări clarificatoare la nesfâşit şi, cel mai adesea, caută dovezi exacte, caută pagina şi virgula de unde te inspiri ca să se asigure că există o portiţă de scăpare prin care se pot strecura şi pe unde pot ieşi cu faţa curată.
Poate că şi reuşesc să iasă cu faţa curată. În faţa oamenilor. Însă ceea ce contează mai mult e sufletul care nu are faţă şi spate şi care nu poate fi falsificat, prefăcut, retuşat, editat, modificat. Cel care se uită la el vede prin toate perdelele.
Iar în discuţia cu aceştia din urmă, e chiar mai inutilă treaba. Cu cât explici mai mult, cu atât îţi dai seama că celălalt pricepe foarte clar ce îi spui, dar închide urechea la cuvintele care îl defavorizează şi o deschide la cele care îl pun în lumină bună. Totul e conştient. Problema nu mai e la minte, ci la suflet. Şi da, e păcat că stai de vorbă cu ei.
De aceea, e mai productivă discuţia cu un prost decât cu un prefăcut.
Sunt lucruri, oameni, îndeletniciri foarte apropiate sufletului cândva, foarte familiare şi obişnuite programului zilnic, pe care nu le mai vezi mult timp, pe care nu le mai practici de o groază de vreme.
Despărţirile sunt întotdeauna tragice. Ştiu că tragic se foloseşte în contexte mult mai grave decât despărţirile normale, însă omul o percepe ca tragică pentru că se duce o parte din el împreună cu persoana care pleacă, se dizolvă de dor o porţiune a sufletului care tânjeşte după prezenţa celuilalt sau după locul în care s-a simţit mirific o perioadă. Ruptura dinăuntru e resimţită mai puternic decât ne-ar plăcea să o recunoaştem, nu?
Prima perioadă după ce revii dintr-o zonă foarte îndrăgită, prima perioadă după ce nu mai ai lângă tine persoanele dragi ca înainte este cea mai greu de trecut. Ca inerţia obiectelor de a continua să se mişte şi după ce nu mai presează asupra lor nici o forţă, însă ele se rostogolesc înainte, împinse de forţa din trecut care le-a pus în mişcare întregul „organism”. Atunci roade cel mai sonor dorul şi atunci îl simţi ca pe un personaj nou, nepoftit înăuntrul fiinţei ca un musafir nedorit care a umplut locul gol rămas în urma rupturii.
După ce intervine obişnuinţa şi resemnarea, intervine şi uitarea, astfel că nu mai percepi golul la fel de mult şi chiar ai impresia că toate sunt – în definitiv – înlocuibile.
Surpriza vine, însă – şi aici voiam să ajung – atunci când are loc reîntâlnirea, reunirea, revederea, reluarea. Atunci, când ai omul în faţă din nou, când îl poţi auzi şi vedea, când îi recunoşti toate gesturile şi inflexiunile vocii, muzica pe care o produce (fiecare om are câte o muzică a lui), abia atunci îţi dai seama cât de dor ţi-a fost şi îţi e de el chiar şi în acel moment.
Abia atunci realizezi că nici o experienţă nu e înlocuibilă total cu vreo alta, doar atât că uitarea te face să o pierzi din vedere şi să evoluezi spre altceva pentru că aşa e sănătos. Că nici un om nu poate fi de fapt înlocuit cu altul, pentru că muzica aceea nu o auzi decât la el. Atâta doar că spiritul de conservare te împinge la a face schimbări ca să se poată produce supravieţuirea (la început), iar apoi fericirea dacă se poate.
E ciudat cum doar atunci îţi dai seama că ai uitat un lucru esenţial, un lucru memorabil care nu poate fi uitat. Şi că, oricât de bine şi-ar face treaba uitarea (pentru că şi-o face), atunci conştientizezi cel mai acut cât de puţin contează toată acea uitare în momentul revederii faţă către faţă, când parcă – deşi trecuseră secole – nu a trecut nici un minut de când nu v-aţi văzut. Şi chiar îţi vine în cap întrebarea „cum am putut rezista?”.
Poate ceva asemănător ni se va întâmpla şi când vom trece de porţile cerului.
Cum să Te arăt cu degetul că eşti aici, lângă orice frământare ce îmi fuge pe dinaintea pleoapelor şi lângă orice exaltare care mă redenumeşte în feluri în care doar Tu le ştii cu adevărat?
Cum să Te trasez într-un desen şi să Te prezint în cuvinte care nu Te încap pentru ca lumea să Te priceapă ca pe o ecuaţie concretă şi exactă?
Cum să Te programez la întâlnire cu veşnicii flămânzi de miracole şi minuni ca să Te pun pe masa de vânzare în pieţe pentru reclamă?
Cum să Te transform într-un produs ce se cumpără la oferte avantajoase, rentabile?
Să Te prezint ca pe cea mai bună afacere a anului? A anului acesta sau cel viitor? Să le spun că vor primi discount dacă beneficiază de oferta de a Te cumpăra până la finalul lunii? Să le spun că faci într-o zi ce alţii se laudă că fac într-un an?
Cum aş putea să Te reduc la demonstraţii omeneşti în lumea tridimensională, când Tu vii dintr-o lume pe care noi nici nu avem fantezia şi îndrăzneala să o visăm?
Noi doi avem un limbaj cunoscut în cămăruţă. Cine se poate încumeta să ni-l descifreze cu instrumente ştiinţifice şi să aibă dreptate?
Mă ştii dinainte de a ghici pământenii că pământul e rotund. Pot ei să se îndoiască de iubirea mea pentru Tine şi să rămână drepţi?
Mi-ai construit universul înainte ca oamenii să bănuiască ce e un univers uman. Cum ar putea ei să mă despartă de mâna Ta ce a creat atât ochiul, cât şi visul meu?
Cum să Te încap în litere neputincioase pe Tine, atotputernicul?
În ce mod să Te exprim pe înţeles pe Tine, inefabilul?
Cum să nu Te iubesc pe Tine, care Eşti? Se poate rezista unei astfel de iubiri?
Dacă nu ţi-a mers bine cu ea, care era visul tău, cu cine îţi va mai putea merge bine vreodată?! (Cesare Pavese, Meseria de a trăi)
***
Ne mişcăm cuvintele
Pe deasupra asfaltului
Încă o dată
În această zi a sufletului.
.
Nu-mi amintesc să fi venit noaptea
Tu mă mai ştii din cuvintele de ieri?
.
Am confiscat mugurele de primăvară
Dăruit toamna
într-o clipă de neatenţie a ochiului.
.
El umple şi ziua şi noaptea, ştii?
.
Când părăseşti plaja
Urma ta rămâne încă un anotimp
Jumătate.
.
Dacă o desenez,
Anotimpurile se succed nelimitat.
Cândva am postat un poem, Ai trecut. Acum postez varianta lui în engleză:
…..
YOU WENT BY
While flying
to the next minute,
things forgot
how to obey
the gravitational force
in their natural
fall
down to earth.
They froze.
And neither did I eye
any bird,
any waterwave
or breathe my own breath
as you went by.
Oamenii – pe care îi ştiu şi pe care nu îi ştiu – spun că vor să fie iubiţi aşa cum sunt. Multe versuri de melodii strigă acelaşi lucru. Dorinţa de a fi iubit nu o contestăm, că nu avem de ce. Omul nu poate trăi fără dragoste. S-au făcut cercetări, studii, în care s-a văzut clar cum creşte o fiinţă fără afecţiune. Nu voi căuta linkuri pentru aşa ceva; e prea evident ca să mai demonstrez că unu plus unu fac doi.
Dar, uitându-mă în jur, am constatat de destul de multă vreme că oamenii nu ştiu ce pretind.
Spun că vor să fie acceptaţi aşa cum sunt, dar se prefac. Se prefac că le convine moda ca să nu fie notă discordantă între ceilalţi, care s-ar uita chiorâş la ei. Se prefac că au convingerile de credinţă pe care le consideră desuete în adâncul inimii, ca să fie simpatizaţi. Se prefac că au principii identice cu interlocutorii, ca să poată fi apreciaţi şi să se spună despre ei cât de corecţi sunt. Se prefac că iubesc stiluri de viaţă pe care le detestă, de fapt.
Oamenii nu vor să fie iubiţi aşa cum sunt. Pentru că nu se comportă aşa cum sunt. Ci aşa cum ştiu că vor fi demni de iubire. Şi, când au reuşit să-i convingă pe ceilalţi că au toate calităţile pentru care merită să fie iubiţi şi chiar au reuşit să fie iubiţi, atunci se relaxează şi devin ei înşişi.
Atunci toarnă peste ceilalţi adevăratele lor principii, adevăratele lor preferinţe, adevăratele lor convingeri pe care nu au vrut să le recunoască (uneori nici faţă de ei înşişi). Iar atunci se plâng că nu sunt iubiţi aşa cum sunt, pentru că îi şochează pe cei din jur cu nepotrivirea între ceea ce era şi ce se arată acum.
Regret că nu mi-am notat citatul din Falsificatorii de bani (A. Gide) atunci când l-am întâlnit (poate îl voi căuta odată), unde se regăsea aceeaşi idee a fricii de a fi cel care eşti de teamă să nu fii respins (pentru că fiecare om are imperfecţiunile lui), iar, după ce intervine obişnuinţa între cei doi, abia atunci adevărurile cele mari ies la suprafaţă. Abia când frica a fost înlăturată, abia atunci putem să ne descătuşăm măştile şi să devenim noi. Când suntem siguri de celălalt, când simţim că suntem stăpâni, că avem putere.
Nu degeaba circulă vorba: dacă vrei să ştii cine este un om cu adevărat, dă-i putere. Nu degeaba avem pilda robului nemilostiv, care foarte umil cerşea milă cât timp era datornic şi care a devenit brusc nemilos când a avut de-a face cu datornici la rândul lui.
Dacă spunem că vrem să fim iubiţi aşa cum suntem, ar trebui să ne gândim cât de consecvenţi suntem cu ceea ce pretindem.
PS: un fel de ilustraţie muzicală, dacă tot am pomenit de versuri de melodii - Illegal
Într-o instituţie, un director cu una dintre colege-subalterne:
- Eşti incompetentă! De ce nu iei lecţii de la colega ta, Protocolici? E o angajată exemplară! S-a descurcat foarte strălucit, montând pe elevi să strângă fonduri pentru binedispunerea celor care urmau să-i evalueze la examenele finale. Ai văzut ce note mari au avut? Şi n-o picat nici unu’! Tu de ce nu puteai face la fel? Aşa, acuma tre să suportăm consecinţele!
**
Am mai scris aici despre părerea pe care o am vizavi de ceea ce se întâmplă sub ochii noştri. Au scris şi alţii. Vocile acestea nu se aud destul de grav peste gardurile peste care ar fi nevoie. Iar dacă se aud, nu sunt considerate suficient de generalizate încât să reprezinte un pericol. Iar dacă sunt sonciderate suficient de generalizate, oricum nu pot schimba ele nimic, pentru că ele sunt jos, iar ceilalţi sus. Cuvântul tău împotriva cuvântului meu! Cine te crede?
Iar oamenii sunt aceiaşi. Iar, dacă nu sunt aceiaşi, sunt foarte aceiaşi în afară de numele din buletin, aspect fizic şi membralitate în partide.
Cum aţi reacţiona în locul subalternei?
A fi sau a nu fi „evanghelic”. Cu denumirea, cu gândul, cu fapta… Dacă a fi evanghelic presupune a citi, a asimila şi a înghiţi ca mâncare „tare”, „bună” tot ce scriu unii sub acest nume, înseamnă că m-am dilit eu de cap şi de suflet sau s-a întors lumea pe dos (nu de azi-noapte, asta e clar).
A te numi reprezentant evanghelic ar trebui să însemne confecţionare de zeci de episoade, cu un efort detaliat extraordinar doar pentru a distruge ce e clădit bun, pentru a murdări propria identitate cu atâta uşurinţă, pentru a-ţi judeca propriile procese şi a-ţi găsi propriii călăi, pentru a te găsi victimă în orice meci şi pe price stradă calci, pentru a demonstra până la firul de praf cine are dreptate, cine e mai presus de logică, cine e credinciosul adevărat şi victima.
După unii.
Nu asta înseamnă acest fel de reprezentanţă?
Trebuie să ne actualizăm, înseamnă, să ne updatăm, să venim la zi, suntem demodaţi, nu aşa se „face” credinţa, nu aşa se poartă înţelepciunea pe stindard. Oamenii trebuie dovediţi gunoaie umblătoare pentru că ne fac rău la fiecare cuvânt şi începem şi încheiem discursul cu a fi evanghelic, ca şi cum singurul gând ar fi să reprezentăm, într-adevăr, naţional, un trup sufletesc dedicat Domnului. Ca şi cum acesta e singurul mobil care ne face să urâm oamenii şi să iubim ura.
Nu cred că e foarte surprinzător dacă îmi vin în minte acum brusc ştirile de la ora 5, nu? Nici prea deplasat. Facem trafic, ne exhibăm propriile coşmaruri, găsim rapid vinovaţii şi apoi semnăm: reprezentant de seamă al muncii salahorice…
Nu dau nici un link, nu mă interesează discuţia nominală, ci factuală şi conceptuală.
Să ne dea Domnul înţelepciune!
Mă uit puţin la televizor. Nu pentru că nu aş avea timp, dar nu am răbdare prea multă. Am câteva emisiuni pe care le mai urmăresc, câteva posturi pe care le frunzăresc uneori şi, în rest, triere multă. Aşa încât ştirile mondene trec şi ele târziu pe lângă mine. Le aflu, uneori, la 3 luni după ce au loc. Ca în cazul plecării (zice-se definitive) din ţară a Mihaelei Rădulescu.
Motivele şi le-a expus aici. Cearta cu presa. Grija pentru copil.
Problema vieţii hărţuite a vedetelor nu e nouă în Romania. Şi, mai mult decât atât, nu e nouă niciunde pe glob. Sunt cazuri prea bine cunoscute de vedete terminate – într-un fel sau altul – de către presă. Şi sunt cazuri mult mediatizate, sigur se ştiu foarte bine. Numai dacă ne gândim la prinţesa Diana şi deja ne e de-ajuns, chiar prea mult.
De aceea, incriminarea României ca loc imposibil de trăit pentru persoane publice faţă de alte locuri nu prea stă în picioare. Tragedia de care pomeneam mai sus se întâmpla într-o ţară prea civilizată ca să poată fi suspectată (dinainte) că ar prezenta un asemenea pericol.
Personal, nu cred că poţi fi atât de cunoscut şi apreciat într-un loc de faimă şi civilizat (cum e şi Monte Carlo, de exemplu – destinaţia din final a vedetei) şi să nu fii şi injurat, hărţuit de camere, împiedicat să dormi liniştit noaptea etc. Îmi e greu să cred – dar bine ar fi să mă înşel – că altundeva oamenii nu devin nebuni când devin fani sau… un fel de ziarişti.
În sport, e aceeaşi poveste. Azi eşti cel mai bun jucător pentru că ai marcat gol. Vei ţine prima pagină a ziarelor o săptămână cu articole în care îţi vor fi lăudate toate acţiunile din istoria ta până în momentul prezent. Săptămâna viitoare nu vei marca gol, iar atunci vei deveni subit cel mai prost jucător de pe faţa pământului, iar toate acţiunile din istoria ta de până acum au fost proaste.
Cred însă că statutul de persoană publică, vedetă (din orice domeniu), aduce la pachet – vrând, nevrând – atât extazul admiraţiei unora, cât şi agonia urii şi respingerii altora. Aşa a fost întotdeauna. Şi peste tot. Din păcate, dar… Iar această dualitate pe care o implică acest gen de meserie nu văd cum ar putea fi ruptă. Aceste aspecte atât de contradictorii aparent (admiraţia excesivă şi ura excesivă) nu sunt separabile.
Probabil tocmai din cauza existenţei uneia din aceste extreme există şi cealaltă.
Astfel că nu cred că poţi alege de care consecinţe să beneficiezi după ce ai ales o meserie. O meserie vine cu toate la pachet.
În rest, să auzim de bine.
Am promis romantice.
În prelungirea cântecului lui Andrieş, Zile egale, poate speria atât neîmplinirea unui vis, cât şi împlinirea lui? Care din ele are putere de intimidare mai mare?
Zile egale Telefonul pentru mine e un dusman,
Il tin pe podea, ascuns dupa divan,
Pentru mine niciodata nu suna,
Si cind suna, nu-i zi buna,
Zau, nu,
Tu nu esti la celalalt capat...
De ce nu, nu stiu, e-n jur pustiu
Si-atunci la plimbare pe strada ies ! Rareori ma saluta cineva
Si-asta doar dac-are nevoie de cite ceva,
Eu cu toata lumea m-am purtat frumos
Dar lucrurile mi-au iesit mereu pe dos,
Zau,
Azi as fi avut nevoie de tine,
Te-am sunat, te-am cautat, dar in zadar:
Incerc miine iar ! Zile egale peste mine apasa,
Inchid fereastra sa nu intre-n casa,
Da' ele se strecoara prin geamul crapat
Si se-aseaza peste tot, pe masa, pe pat,
Pe scaun...
Urma lor fina
Transforma camera mea in vitrina...
N-ai vrea sa intri, sa cumperi ceva ?
Semnalez, pentru iubitorii de fotografie, existenţa unor reviste electronice, în care pot găsi portofolii ale unor artişti şi diferite idei de fotografiere corectă şi editare.
Încep cu cel românesc, al cărui design m-a şi atras. Pagina se mişcă în sus şi în jos doar la mişcarea mouse-ului, foarte practic. Lectură bună cu FotoClas.
Pe celelalte, în limba engleză, le-am descoperit azi. Unele conţin şi concursuri foto.
Îmi rămâne şi mie să le descopăr mai îndeaproape. Deocamdată, titlurile anunţate a fo dezbătute se arată interesante.
Lumină lină!
Unele lucruri nu se schimbă. E bine ca, între celelalte lucruri mari, intangibile şi stabile de obicei (ca locul în care stai, familia unde tragi, meseria pe care o ai), să fie câteva care nu rămân la fel (ca perdelele de la ferestre, muzica ce o asculţi, culorile care te înconjoară).
Uneori, rămân la fel cele pe care le-ai dori evoluate odată, dezvoltate în sfârşit, ajunse la maturitate. Ca felul în care se mişcă în fiinţare sistemele din ţară.
Altele au o trăsătură asemenea, chiar dacă îşi schimbă actorii.
Am fost o săptămână la munte, între oameni noi şi vechi. Oamenii vechi sunt buni ca vinurile, oamenii noi sunt buni ca frântura de aer curat ivită în mijlocul unei canicule. Exact ca aerul de munte, tare şi nepoluat, străin de haosul şoselelor.
Cu fiecare om nou descoperit în frumuseţea lui, descopăr un univers nemaiîntâlnit. Îmi spun că orice tristeţe personală ar păli în faţa comorilor pe care Dumnezeu le-a pus în „cuferele” umane pe care ni le scoate în faţă. Universuri cu inimă care dă pe dinafară de modestie liniştită, amestecată cu înţelepciune rezervată şi senină. Oameni care te fac să te gândeşti că ai fi ratat una dintre cele mai reprezentative părţi ale creaţiei Lui dacă nu ai fi ajuns să-i cunoşti pe pământ.
Azi l-am reascultat Alexandru Andrieş. Nu toate lucrurile se schimbă. Unele rămân la fel şi după 20 ani. Una din piesele lui mi-a dat exact acest sentiment. Poţi cânta piesa asta şi azi cu aceeaşi convingere. Scrisoare deschisă. Iat-o!
Scrisoare deschisă
Cu toţii vrem să schimbăm cîte ceva,
Da’ asta nu-nseamnă să dai buzna în camera mea…
Oameni ciudaţi apar la televizor,
Mi-e plină sufrageria de minciunile lor…
Toată lumea crede că ştie
Ce-nseamnă să trăieşti în democraţie:
Lozinci, bîte şi muşchi de oţel !
Toată lumea se simte datoare
Să-şi spună părerile în gura mare,
Toţi au informaţii de nezdruncinat,
Adevărul lor e cel mai adevărat…
Au difuzoare din care-ţi vorbesc,
Au platforme pe care le tipăresc,
Isus n-a avut difuzoare,
Isus n-a cerut ajutor…
Alimentara mea e goală mereu,
Cred că n-am exportat niciodată decît minereu.
Nu vrem lumină pe străzi dosite,
Am învăţat s-ajungem acasă şi pe pipăite.
N-am nimic de cerut, nimic de cîştigat,
Nu vreau portofolii, nu vreau funcţii de stat,
Domnule Preşedinte, vreau doar să trăiesc normal !
Domnule Preşedinte, cu toţi vrem să trăim normal !
Din câte se pare, cele mai mari încercări, cele mai ascunse cotloane ale minţii şi sufletului, cele mai urâte defecte sunt încercate, testate, verificate prin anumiţi prieteni. Mi-e teamă întotdeauna de asemenea verificări. Mi-e teamă pentru situaţiile în care ele intervin cu oameni cu care nu aş fi vrut să aibă loc. Nu ei voiam să fie cei care să îmi cunoască tăişurile, să-şi pună întrebări precum: “chiar ţine la mine sau e o bătaie de joc?”, să nu fie ei cei care să-şi spună că prea multe defecte s-au îngrămădit unul peste altul într-un om,… caz irecuperabil.
Nu cred că lucrul de care mă tem e demistificarea propriei „perfecţiuni”. Nu cred că descoperirea greşelilor în sine îmi e terifiantă. Terifiant îmi e gândul că acele greşeli i-ar putea îndepărta de mine, i-ar smulge pentru totdeauna tocmai pe cei pe care i-aş păstra mai aproape. Gândul că ar fi prea dezamăgiţi de cine sunt şi că tot ce am bun nu ar mai conta, ar cădea în insignifiant sau nici nu ar mai apuca să fie descoperit.
S-au afişat notele de la bacalaureat. Se vede de la 1 kilometru – atunci când cunoşti elevii – unde s-au adăugat chimicale în supă, care sunt cele care doar umflă după ce ajung în stomac şi care sunt supele naturale, sănătoase, cu verdeţuri de pe câmp, netratate.
Se vede de la 1 kilometru cum regula biblică „cei din urmă vor fi cei dintâi” se aplică în mod invers în contexte de felul acesta. Nu le amintesc pe toate, că vreau să şi termin articolul, dacă l-am început.
Se vede cu ochiul liber (şi nesilit de nimeni) cum pe aceeaşi bancă, la aceeaşi cravată şi acelaşi zâmbet îi găseşti şi pe luminaţi, şi pe orbi. Măcar dacă i-ar duce mintea să nu se evidenţieze în asemenea hal în nedreptatea şi josnicia lor; măcar dacă ar avea inteligenţa (că înţelepciunea e clar) să rămână discreţi în prostia lor neobrăzată. Măcar-urile acestea… nu pentru că ar deveni moral sau corect; dar să vezi că sunt conştienţi de ceea ce (nu) pot. Însă a şti şi a putea recunoaşte cât de puţin ştii cere, deja, să fii măcar puţin înţelept.
Toţi ştiu, nu toţi recunosc, însă trec problema tacit la capitolul „lucruri obişuite” şi mărunţişuri; nu te miră, nu mai are cum să te mire – după atâta vreme în care vezi aceeaşi evoluţie/involuţie (după cum preferă fiecare) ani de-a rândul. Nu te miră, dar te enervează.
Te enervează în primul rând pentru nedreptatea pe care o resimte cel ce se străduieşte un an de zile sau patru sau doisprezece să devină om, să progreseze, să ajungă mai bun şi, când să arate lucrul acesta, i-o suflă un motociclist pierde-vreme-indiferent-de-anotimp, care scuipă peste toţi.
Sigur că noi ştim că el chiar a devenit om şi chiar a ajuns mai bun şi calităţile acelea nu i le poate fura nimeni şi i le spunem. Dar unul de 18-20 de ani nu poate gândi aşa. Rămâi cam fără cuvinte potrivite dacă e vorba să-ţi aperi propriul sistem, când nu ai nimic de apărat. Şi atunci îţi rămâne să apelezi la simţul lui moral, civic şi la justiţia divină. Pe care ei o înţeleg au ba.
Singura consolare pe care o găsesc pentru mine (pentru ei nu ştiu) e că totuşi cei din urmă vor fi cei dintâi şi că dincolo aplicarea nu va fi după regulile pământeşti.
Cât costă adevărul. Costă ceva? Sau altfel: cât costă adevărul dezvăluit?
Un film făcut după fapte reale, cu personaje încă în viaţă. Jeffrey Wigand (Russell Crowe), vicepreşedinte la o companie renumită producătoare de tutun (Brown & Williamson) şi chimist, concediat de câteva ore, este provocat să traducă în limbaj accesibil un document voluminos de 500 de pagini primit anonim de către producătorul unei emisiuni TV, Lowell Bergman (Al Pacino), foarte urmărite.
Bergman duce muncă de lămurire cu Wigand, pentru că, în urma plecării lui de la Brown & Williamson, pot fi consecinţe neplăcute dacă se dezvăluie secretele companiei; iar, pentru a preveni lucruri de acest gen, se semnează întotdeauna declaraţii de confidenţialitate, a căror încălcare poate duce până la închisoare.
Wigand acceptă explicarea documentului cu condiţia de a nu trebui să îşi dea vreo opinie sau să reveleze vreun secret. Revelare asupra căreia se va răzgândi însă la un moment dat şi acceptă să dea un interviu (încă nedifuzabil), pentru că este pus în faţa situaţiei următoare: fie se protejează pe el şi familia lui de scandaluri, chiar posibile răpiri sau omoruri, tăcând, fie spune ceea ce ştie despre procedurile ilegale de confecţionare a ţigărilor, dăunătoare sănătăţii oamenilor, realizând astfel conştientizarea masei care va lua decizii cu adevărul în mână.
Ca orice adevăr adevărat care vrea să iasă la lumina zilei, creează panică între televiziuni, care refuză difuzarea lui din cauza ameninţărilor care sunt promise sau bănuite. Se pot pierde slujbe, se pot distruge vieţi dacă acest adevăr se află tocmai din gura unui om cu autoritate în domeniul sănătăţii şi, mai mult, fost angajat şi parte a bordului de conducere în mari companii de tutun. Când vorbim despre firme mici, fără putere financiară (care înseamnă fără orice putere), ameninţările care pot fi lansate şi puse în practică sunt jucării faţă de ceea ce pot face companiile gigantice cu zeci de ani de viaţă în spate, unde s-au dezvoltat mafiile necesare pentru susţinerea ei în viaţă în caz de orice încercare de anihilare sau reducere măcar.
Aşa că, după eforturile depuse pentru a rosti adevărul, au urmat eforturile de a face rostirea publică. La ce bun un adevăr ţinut în pivniţă, nu?
Dacă există costuri pentru acest adevăr sau nu, vă las să descoperiţi şi să urmăriţi filmul. Consider că merită văzut măcar pentru un motiv: ce fac cu adevărul care poate salva alte vieţi, însă îmi poate face rău mie dacă îl spun?
Am fost ieri la conferinţa lui Puric despre omul frumos şi, la venire acasă, am simţit nevoia de a spune despre. Am auzit mai multe păreri împotriva persoanei lui sau împotriva unora din ideile lui ori cel puţin dezamăgite de Puric – vorbitorul sau filosoful.
Teoretic, nu am greutatea necesară a-mi exprima părere despre el. Nu am asistat la toate conferinţele lui de până acum, nu i-am citit cărţile scrise până la această oră, nu i-am căutat posibile bloguri sau site-uri personale ca să îi ştiu concepţiile, crezurile. Am citit doar pe ici, pe colo ce s-a scris despre; persoană sau discursuri. Şi, bineînţeles, spectacolele lui de pantomimă.
Personal, ieri nu m-am simţit dezamăgită; mă aşteptam să dau şi de o doză de spectacol, că oricum vorbim despre un actor; indiferent cât de mult ar încerca să se disocieze (dacă ar vrea, deşi nu găsesc un motiv foarte întemeiat pentru asta) de meseria lui de actor, întotdeauna va rămâne măcar o umbră din manifestarea spectaculoasă – punct slab, ar spune unii – în discursurile pe care le ţine. Nu cred că seriozitatea de la A la Z (şi, la urma urmei, despre ce fel de seriozitate vorbim? că cea a bunului-simţ nu a lipsit, iar cea a expresiei, a mimicii eu nu o văd necesară neapărat, dimpotrivă) într-un discurs este un element cheie şi obligatoriu sau că el conferă o mai mare autoritate sau emană o mai mare credibilitate. Nu acea seriozitate.
Apoi, tot vizavi de spectacol, era de aşteptat ca el să existe într-un discurs care se vrea ŞI o prezentare de carte. Însă şi cartea respectivă a apărut după ideea cărţii; dacă are o idee cartea, atunci e atins un obiectiv important, consider că nu i s-ar putea reproşa vreun comercialism sau un discurs care s-ar vrea pur actoricesc întru vinderea cărţii.
Lucrul pe care l-am considerat de apreciat a fost faptul că a pledat pentru omul frumos, a fi frumos spiritual, nu doar de dragul unei moralităţi, unui spirit civic, unei prestanţe apreciabile în societate sau în numele vreunei integrităţi sau demnităţi omeneşti, ci în numele lui Dumnezeu, în numele scopului pentru care El ne-a adus la viaţă. Şi asta mi s-a părut deasupra oricărui îndemn la moralitate de dragul bunei înţelegeri între oameni pe care l-ar putea da cineva.
Apoi Frumosul care e scos din realitatea înconjurătoare de pe toate posturile de TV, din cărţi, reviste, pentru a afişa în faţa privitorilor Urâtul care trebuie exhibat cât mai mult şi cât mai îngroşat, ca să se umple audienţele şi ca lumea să fie, de bună-seamă, „informată”. Atitudinile pozitive care sunt eliminate şi trecute absente din istoria noastră: în perioada comunistă sub formă de frică de autorităţi (nu respectul cuvenit, ci frică), iar azi – sub formă de democraţie dusă la extreme şi transformată în Urât.
Ca necunoscator în “domeniul purician ca filosof sau vorbitor”, probabil nu am privirea de ansamblu pe care o aşteaptă majoritatea celor care citesc impresii după acest de fel de evenimente. Eu am asistat la un moment şi am rămas cu asta. Nu cred că trebuie absolutizat, am luat ce am considerat bun şi mă simt mulţumită că există oameni de popularitatea lui, admiraţi în aşa măsură de atâţia, care să spună ceea ce a spus el cu ocazia asta.
Datorită anumitor circumstanţe (pe care le consider binefăcătoare), am ajuns în contact cu povestea scrisă şi ecranizată a Pollyannei. Auzisem despre ea din coplărie, dar niciodată nu ştiam exact ce se întâmplase în ea atât de fantastic pentru a fi populară.
E o poveste simplă, o lectură uşoară, care nu atrage deloc atenţia ca formă. Deloc pretenţioasă în limbaj (cartea) sau în regie (filmul). Ceea ce m-a fascinat la ea a fost ideea din miezul ei.
Personajul principal, Pollyanna, este o fetiţă rămasă orfană de mică, ce îşi trăieşte viaţa căutând mereu motive să fie mulţumitoare lui Dumnezeu pentru lucrurile minore ce i se întâmplă. Astfel, ea îşi creează o stare permanentă de bine şi îi uimeşte pe oamenii din jurul ei prin sentimentul pozitiv pe care îl emană. Îi atrage cu atitudinea şi îi provoacă să îşi schimbe morocăneala şi nemulţumirea în gratitudine pentru ceea ce au, să refacă relaţiile pierdute sau să clădească unele nebănuite.
Ca orice copil, cel mai uşor înveţi obiceiurile pe care le poţi transforma în sau numi joc. Tatăl Pollyannei o învăţase să joace acest joc al mulţumirii. Jocul a început în momentul în care Pollyanna a primit cadou nişte cârje şi s-a întristat, fiind nemulţumită. pentru că nu ştia la ce le-ar fi putut folosi.
Răspunsul tatălui a fost unul surprinzător:
- Bucură-te că nu ai nevoie de ele.
Sigur că felul acesta de a privi viaţa şi lumea poate părea (şi chiar este!) lipsit de echilibru, de raţiune, de simţ al realităţii. Însă simţul echilibrului (din acest punct de vedere), al realităţii nu aduc la pachet în mod necesar şi bucuria de a trăi sau un avantaj faţă de cei care le au.
Nu despre lipsa lucidităţii vorbesc, nu despre a nu vedea partea goală a paharului, ci, tocmai, văzând-o şi fiind conştient de răul din jur (pentru că nimeni nu e scutit), să găseşti măcar o fărâmă pozitivă, să alegi un Bun care stă ascuns de vederea superficială.
Pentru mine, a fost şi este o provocare. Dacă reproşul care i se poate aduce acestei idei e că poţi da în naivitită din cauza acestei perspective, aş răspunde că – fără ea – poţi da, de asemenea, în nemulţumită, cinită, deprimită, nefericită (cronice) şi alte de genul… Nu sună chiar necunoscute acestea din urmă, nu-i aşa?
Un prieten a fost la Auschwitz. M-am uitat la fotografii aşa cum nu te uiţi la film.
La film, eşti pregătit dinainte să vezi ceea ce a scormonit şi inventat imaginaţia omului; fie el şi film inspirat din fapte reale. La film, stai relaxat în fotoliu că nu vine peste camionul care dă să iasă din cadrul ecranului, nu te fereşti de gloanţele din poveste etc.
Deşi la film eşti mai tentat să fii sensibilizat, pentru că filmul e o poveste, în care oamenii râd, plâng, suferă în tăcere, vizibil sau pe ascuns şi ni se întâmplă să uităm de caracterul imaginar al filmului în anumite momente. Dar suferinţa noastră empatică se întinde până la o limită. Ştim că aşa ceva se întâmplă şi în realitate, poate chiar ne revedem pe noi în unele secvenţe, dar ştim că la un moment dat, filmul se încheie. Şi la un alt moment dat, totul va fi uitat.
La fotografii te uiţi altfel. La fotografiile ne-prelucrate. Ştii că ceea ce se înregistrează acolo e un moment care e real, care respiră prin simpla prezenţă, care nu e fabulat, nu e rezultat al interpretării cuiva. E un fapt, iar acel fapt nu poate fi contestat de nimeni. L-au văzut ochi. Iar acei ochi l-au înregistrat într-o poză care va rămâne, cu o istorie care nu poate fi ştearsă.
Ceea ce a rămas din Auschwitz rămâne nu doar ca fotografii. Rămâne ca realitate a trecutului care îşi lasă dârele de suferinţă peste tot viitorul care îi urmează.
Această fotografie m-a năucit.
Are o poveste teribilă. Sunt doar nişte şine de tren, e drept. Nişte şine de tren care duc încotro? Par să nu ducă niciunde. Cel puţin în momentul de faţă, ele chiar nu duc niciunde. Locul unde duceau – şi anume locul în care ele se întrerup – era clădirea unde evreii urmau a fi gazaţi. Dacă vă întrebaţi de ce ea nu mai există în timp ce restul clădirilor sunt toate la locul lor, este şi un răspuns. Germanii au vrut să şteargă urmele atrocităţilor lor.
De cine să le şteargă? Din cauza oamenilor? Care oameni? Cei care trăiesc în medie 70 de ani şi apoi mor? De cine să îţi ascunzi crimele ca ele să nu mai existe? Sau ochii cui îi poţi acoperi ca să ştergi istoria?
M-am uitat la aceste fotografii aşa cum nu te poţi uita la un film. Acolo a fost şi ceea ce a fost nu poate fi nici uitat, nici şters. Iar acest instantaneu surprinde extraordinar o crimă şi fuga autorului de ea.
Însă bucăţile de oase rămase la vedere pe pământ pentru că nu se topiseră complet cine le va putea acoperi vreodată?
PS: Mulţumiri lui G. M. pentru fotografii.
În timpul zborului
spre celălalt minut,
obiectele uitară
să mai asculte
de forţa gravitaţională
în căderea lor
tradiţională
la pământ.
Au stat.
Şi nici eu
n-am mai respirat
nici o pasăre,
nici o trecere,
nici o zbatere de ape
când ai trecut.
Un moment care se cere ţinut minte atunci când eşti fericit. Un moment care se vrea readus în memorie când eşti pe punctul de a uita ce ai şi pentru câte poţi fi recunoscător.
Una din zilele în care mergeam la fotografiat în oraş. În vacanţă ieşisem în fiecare zi, era o nevoie intrinsecă imperativă. Fotografia devenise (deşi nu tocmai subit, se manisfestase de multă vreme în mine) mobilul energiei zilnice devastatoare şi a repetatei dispoziţii de a continua această îndeletnicire, de a mă smulge din oboseală cu aceeaşi activitate, fără a simţi că pierd ceva din mine. Sau că pierd fără să-mi doresc. Fără a simţi că pierd timpul, ci că-l investesc.
Eram în tramvai. Mă îndreptam spre vechea cetate şi îmi imaginam deja diferite unghiuri şi poziţii de fotografiere. Îmi întorc privirea spre oamenii din tramvai şi observ, dintr-o dată, un om cu privirea neclară. Vedea totuşi, se descurca singur şi părea să o facă destul de binişor, dar îmi dădeam seama că nu cu aceeaşi uşurinţă ca noi, restul…, ceilalţi normali din jurul lui.
Doar câteva fracţiuni de secundă l-am zărit.
Eu mergeam să fotografiez, să văd frumuseţi, să suprind ce e mai frumos în lumea în care mă mişc…, iar alţii abia dacă văd drumul pe care păşesc, abia se pot deplasa singuri. Cum aş fi eu într-o lume neclară ca aceea acum, când parcă abia încep să descopăr latura aceasta – atât de gigantică şi diferită – a frumuseţii de a vedea? Acum, când oriunde ies pe stradă şi oriunde privesc, aranjez elementele instinctiv ca pentru posibile fotografii şi le încadrez într-un dreptunghi imaginar aşa încât să încânte şi alte priviri…
La vederea lui, m-am cutremurat. M-am sensibilizat la gândul că mi s-a dat atât de mult şi că, deşi ştiam întotdeauna ce har divin e să poţi vedea, niciodată nu mi-am dat seama cu atât de multă gravitate ca în acel moment. Să înţeleg raţional nu e suficient, uneori, pentru a înţelege la adevărata „mărime”.
Şi uneori mă mai gândesc că cei care nu văd poate văd cu ochii spirituali cu atât mai bine faţă de noi, cei normali. Normali, un adjectiv relativ, la urma urmei.
Aşa că, de aceste Paşti, mă bucur că am vedere şi o am din plin şi mă rog ca cea spirituală să nu rămână în urmă, ci să crească. Să ne fie cu vederea Celui mort şi înviat, să ne fie cu trăirea sacrificiului şi cu bucuria darului vieţii veşnice în inimă!
Am primit o ştire despre concursul de fotografie „Pe locuri! Fii gata! Print!” organizat de către Epson în perioada 15 aprilie – 15 mai, 2009. Se adresează atât fotografilor profesionişti, cât şi celor amatori.
Secţiunile în care se pot înscrie fotografiile: peisaj, portret şi temă liberă. Adresa de web unde se poate face înscrierea este:
http://www.concursfotoepson.ro/
(dacă nu este funcţională încă adresa, reveniţi, acum se lansează site-ul)
Pozele vor fi jurizate de către artişti fotografi profesionişti: Dinu Lazăr, Simion Buia, Francisc Vaida, Bogdan Panait.
Premiile vor fi după cum urmează:
Premiul 1 – Imprimantă foto profesională A2 Epson Stylus Pro (4112 ron)
Premiul 2 – un atelier special cu Dinu Lazăr, “Fotografia şi miracolul printării”.
Premiul 3 – Multumedia Viewer Epson P-4000, memorie 80GB (1974 ron)
Alt premiu: toţi fotografii înscrişi “în concurs beneficiază de o reducere de 10% la achiziţia, prin magazinul F64, a mai multor echipamente foto profesionale Epson – imprimanta Epson Stylus Photo 1400, imprimanta Epson Stylus Photo R1900, imprimanta Epson Stylus Photo R2880, imprimanta Epson Stylus Pro 3800 şi Multimedia Viewer-ul P-6000.”
Un alt fel de premiu: “50 dintre fotografiile participante la concurs, selectate de către juriu, vor fi tipărite pe suport Fine Art la cele mai înalte standarde de calitate a printului, folosind tehnologia Epson, şi vor fi înmânate autorilor.”
Vă urez după cum am văzut că se salută fotografii între ei:
Lumină lină!
Se întâmplă şi la case mai mari. Li se întâmplă şi celor cărora ai zice că nu li se întâmplă, pentru că or fi protejaţi de destin sau de aura de scriitori; deşi scriitorilor li se întâmplă cele mai multe evenimente (pe cap de scriitor) sau sentimente dramatice sau interpretate dramatic, cu care ne identificăm atunci când le citim scrierile. Sunt şi cei cărora nu li se întâmplă nimic, dar au ajuns totuşi cunoscuţi pentu că au un talent fabulos în a scrie despre nimic.
Bunăoară, nevoia de a da. Pe lângă nevoia de a primi, indiscutabil exsitentă în fiecare, există – surprinzător?, eu zic că nu – şi cea de a oferi. Oricât am fi – şi suntem, fără îndoială – de egoişti şi egocentrici, avem o satisfacţie de a da. Nu fără rezultat. Chiar dacă spunem că dăm fără să aşteptăm nimic în schimb, aşteptăm totuşi, un lucru. Acum, îmi pare rău (sau bine, de fapt) dacă se vor găsi cititori care au trecut de această etapă, eu încă o simt. Aşteptăm să vedem că ceea ce am oferit celuilalt îi e util, frumos, îmbucurător. Şi nu mă refer la mulţumirea care ţi se adresează, ci mă refer la expresia de pe faţă, starea de spirit, turnura pozitivă a evenimentelor din viaţa persoanei. Să coincidă intenţia cu rezultatul emoţional şi faptic în celălalt.
Şi mi se pare normal, omenesc (nu spun că e o aşteptare care duce la fericire, nu, dimpotrivă, dar i ne sustragem cu mare greutate). Pentru că văzând că ai putut fi de folos, ai imboldul de a continua. Astfel, există certitudinea că nu ai făcut un rău persoanei, ci un bine.
Că nu întotdeauna gesturile noastre bine intenţionate sunt luate ca atare sau considerate importante de către destinatar nu e un lucru străin, mă gândesc. Faci o surpriză cuiva şi te pomeneşi că ai jignit cu unul dintre multele cuvinte din frază. Vrei să dai o mână de ajutor într-un eveniment şi eşti luat drept îngâmfat că nu respecţi puterea sau inteligenţa celuilalt. Sau pur şi simplu nu ai nici o reacţie de nici un fel.
Şi e de observat că dorinţa de a da creşte proporţional cu indiferenţa cu care sunt întâmpinate gesturile noastre (până la punctul de saturaţie, în care se renunţă, bineînţeles). M-a amuzat acum câţiva ani să dau de fragmentul acesta al lui Eliade:
„Tot ce e mai bun în noi îl dăm oamenilor care n-au ce face cu darurile noastre… Aşa se întâmplă cu fiecare dintre noi, de ce să ne ascundem? Preferăm să «căutăm», pierzându-ne timpul, decât să ţinem în braţe ceea ce am înţeles de mult că e vrednic de noi.” (M. Eliade, „Despre destinul înţelegerii”, Oceanografie).
O fi irosire sau masochism? Sau pur şi simplu omenesc? Însă, ştiind că am fost sfătuiţi să
“Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Matei 7:6),
Se pare că suntem mulţi care procedăm la fel. Nu cred că ni se cere să renunţăm a fi darnici. Ci doar să deosebim între a fi de folos şi a te irosi.
Ni s-a spus să dăm click cât mai des. Sarcina mai dificilă nu e clickul, ci e alegerea între mai multe rezultate. Alegerea acelor câteva care vor reprezenta munca ta. Asta ni se spunea weekendul trecut la un curs de iniţiere în arta fotografică, ţinut la Stâna de Vale.
Cursul a fost organizat de Universitatea Oradea, DPPPD, şi susţinut de către vicepreşedintele Clubului Fotografic Nufărul, Claudiu Szabo.
Deşi a durat foarte puţin, sâmbătă-duminică, e necesar un astfel de început în ale fotografiei. Deruta în care se află cel care admiră o fotografie, dar nu ştie ce anume îl impresionează se rezolvă abia atunci când intră în contact cu un cunoscător în domeniu sau cu o carte bine scrisă. Desigur, sunt importante simţul artistic şi intuiţia, dar sunt nişte criterii generale care, neştiute, lasă actul fotografic la întâmplare, la nimereală. Or cel pasionat de această artă nu îşi doreşte să nimerească ca orbu-n Brăila (deşi bucuria e foarte mare, recunosc), ci să poată ajunge acolo de câte ori vrea şi, mai ales, să ajungă în Brăila nu pentru că ar fi vrut să ajungă în Bucureşti şi a greşit traseul.
M-am gândit cât de benefic ar fi ca blogurile de fotografie – şi sunt numeroase, este de unde – să dea mici indicii, câteva idei cu privire la ceea ce se consideră subiect bun, încadrare corectă, claritate bună etc.
Neavând un aparat profesionist, nici măcar semi-profesionist, îmi permit să redau lucruri pe care le-am înţeles şi am încercat şi reuşit să le aplic pe mai obişnuitul meu aparat (firmă bună, model compact).
În primul rând, sunt 3 aspecte de care trebuie ţinut cont la o fotografie. În ordinea importanţei:
1. ideea
2. estetica
3. tehnica, claritatea
Din categoria 2, mă voi lega de două aspecte:
Întotdeauna am avut impresia că obiectul, fenomenul, persoana de fotografiat trebuie să stea în centrul imaginii. Nu ştiu de unde ideea, probabil de pe foile explicative de folosire a unuia dintre aparatele „copilăriei” sau din „bună intuiţie”.
Elementul de pozat nu stă, de obicei, în centru, ci într-o parte. Dacă avem un portret, ochii persoanei trebuie să privească spre centrul pozei, nu spre exteriorul ei. La fel dacă se deplasează: porţiunea din drum care urmează a fi păşită trebuie să fie vizibilă. Să nu se „termine” poza prea repede, prea brusc.
Asta a fost una din surprizele cele mai mari. Cealaltă a fost faptul că linia orizontului (fie că e vorba chiar de orizont sau de simplă linie de demarcaţie între un mediu şi un altul) nu trebuie nici ea să fie pe mijlocul imaginii. Să nu se împartă imaginea în două. Să se apropie de 1/3 sau 2/3 din imagine. La unele aparate, se poate seta afişarea acelor “grid lines” care numai întâmplătoare nu sunt.
În imaginea de mai sus, avem atât regula “drumului vizibil”, cât şi a împărţirii, încadrării.
În această imagine, vă rog să urmăriţi poziţionarea liniei de orizont la 1/3 pe orizontală.
Sigur că mai sunt. Poate voi reveni. Deocamdată vreau să mă informez cât mai bine şi mai corect. Pasiunea cere timp.
Important: şi ca temă: puteţi urmări aceste reguli acum în imaginile de la linkul artistului Claudiu Szabo. Observaţia e primul pas înaintea acţiunii. 
PS: Imaginile au fost preluate de pe site-ul http://badorgood.com/membri/cszabo/fotografii şi aparţin aceluiaşi autor (în afară de imaginea a 2-a).
„Uneori, cea mai lungă călătorie e distanţa dintre două persoane.”
Acesta e motoul filmului The Painted Veil (2006), a treia ecranizare a romanului cu acelaşi titlu, scris de către W. Somerset Maugham în 1925.
Ce m-a atras la film şi pentru ce motiv îl recomand spre vizionare: modul în care poţi învia ceva mort (pentru el) şi naşte ceva nenăscut vreodată (pentru ea).
Vi s-a întâmplat vreodată să luaţi un obiect foarte drag şi învechit ca să-l ştergeţi cu o soluţie care să-l facă ca nou? Ce senzaţie aţi avut, văzându-l înnoit? Cam aşa aş descrie filmul The Painted Veil.
Walter Fane (Edward Norton) o ia de soţie pe pretenţioasa Kitty Garstin (Naomi Watts), ştiind că ea nu îl iubeşte şi ştiind, de asemenea, că ea doreşte doar să scape de titulatura de necăsătorită, la casa mamei. Mai mult sau mai puţin surprinzător, Kitty se îndrăgosteşte de un viceconsul britanic însurat – Charles Townsend – cu care are o aventură. Descoperirea lor de către Walter naşte în acesta furie şi dorinţă de răzbunare, punând în faţa soţiei două alternative: ori divorţează de ea pe motiv de adulter, ori rămân căsătoriţi şi ea îl acompaniază în expediţia pe care o va face într-un ţinut din China, unde s-a oferit voluntar (este bacteriolog) a trata bolnavii de o epidemie de holeră periculoasă. read more…
M-am întrebat de multe ori cum ar fi să aduc poezia pe un teren mai puţin poetic – cel în care s-a născut – şi mai mult de alt fel, oricare ar fi el. Pentru a deschide şi alţii uşi spre înţelegerea ei. Poezia, la fel ca celelalte moduri de exprimare a unor idei şi gânduri, e accesibilă iubitorilor de poezie şi mai puţin accesibilă pentru restul.
Frumuseţea ar fi să o facem cât mai accesibilă pe segmente cât mai variate. Se crede că poezia nu are a face prea mult cu raţionamentele, cu ştiinţele exacte. Că e doar sentiment. Sigur că e şi sentiment. Însă nu e doar atât. E un sentiment cu ajutorul căruia ia fiinţă o idee. Iar ideea are o logică pentru a putea fi înţeleasă.
Dacă ar fi să privim matematic o poezie a Anei Blandiana, atunci această poezie aş vrea să fie:
Molecule de calciu
Să nu mă grăbesc,
Să las timpul să treacă,
Fiecare secundă-n cădere
Erodează puţin
Suferinţa.
Să aştept.
Fiecare val ce se sparge
Sapă în stânca
De care-s înlănţuit,
Fiecare fir de rugină
Subţiază lanţul.
Într-un mileniu, în două,
Stânca va fi nisip,
Fierul verigilor pulbere,
Oasele mele, molecule de calciu
Risipite în apă,
Suferinţa nimic.
Prima dată când am citit-o, a trebuit să o recitesc. Nu îmi amintesc de câte ori am citit-o. Revenirea asupra unei poezii e semn de bine. De multe ori. În afară de cazul în care poetul nu a dorit să transmită nimic şi ceea ce a scris e indescrifrabil. Dar de obicei re-lecturarea poeziei înseamnă că e o ecuaţie cu o necunoscută sau mai multe, care trebuie rezolvată. Atrage atenţia prin dificultate şi provoacă la găsirea unei soluţii.
Deci, „să las timpul să treacă“. Timpul vieţii (îl numim T) e în trecere, în derulare; el devine din ce în ce mai mic, pe măsură ce viaţa se termină.
“Secundele în cădere” se referă la acelaşi timp care se scurge. Despre timp ni se spune că erodează suferinţa (pe care o numim S). Fiecăruia îi place cum sună propoziţia aceasta: suferinţa (S) e erodată de către timpul vieţii omului (T).
Adică Timpul (T) trebuie să fie mai mare decât Suferinţa (S) dacă o poate eroda, ucide.
Deci presupunem că,
T > S
Iarna mea
“Aud că, în Israel, evreii de origine românească sînt numiţi “hoţii de români”. Avem, deci, o dexteritate, care bate la porţile “brand-ului de ţară”. A se slăbi cu prejudecăţile, cu demagogia onestităţii, cu mîndria naţională de paradă. Un viciu bine executat e aproape o virtute. Ce-ar fi America fără istoria gangsterilor ei, Sicilia fără mafioţi, Parisul fără cerşetorii de sub podurile Senei sau Amsterdam-ul fără bordeluri? De ce să aspirăm doar la intangibilul premiu Nobel? Un loc în Guinness Book, la o rubrică, nou-înfiinţată, de cleptologie (chiar cleptosofie dacă-mi permiteţi!) ne-ar strica? Experienţa noastră e imens diversificată, pe toate palierele anvergurii şi ale ingeniozităţii. Studiile comparative în domeniu sînt încă la început, dar cred că putem conta, încă de pe acum, pe cîteva performanţe unice. Avem furtul cu panaş, nonşalant, la lumina zilei, al “elitei” politice (cleptocraţie care va să zică). Avem furtul obidit, năuc, sinucigaş, al oamenilor amărîţi, care iau “ochii de pisică” de pe autostrăzi ca să-i pună la căruţă sau la closetul din curte, iau ţevile de la sistemele de irigaţii ca să le pună la cişmea, lemnul din pădure – pentru foc şi petrolul din conductă – pentru contrabandă. Puţin le pasă că pot provoca, astfel, neplăcute efecte colaterale, cum ar fi accidentele rutiere, seceta, prăbuşirile de teren etc. Avem furtul tehnocratic, al speculanţilor hiper-ingenioşi, al informaticienilor geniali, al bricoleur-ilor plini de fantezie. Se pun micro-camere de luat vederi la bancomate, se manevrează astuţios subtile cicluri de vînzare-cumpărare, se exersează pînă la virtuozitate fenta fiscală. Iată o capodoperă de acum cîţiva ani: s-a observat că, dacă umpli cu apă de izvor capacele unor sticle de bere şi le pui în congelator, obţii mici monede de gheaţă, care se potrivesc la fix cu anumite distribuitoare automate de mărfuri – bagi lentila îngheţată şi pică prompt sticla de cola sau ciocolata sau pachetul de ţigări. Avantaj: după ce îşi îndeplineşte funcţia, gheaţa se topeşte şi apa se evaporă; nu rămîne nici o urmă, nici un semn de brutalitate. Crimă perfectă! (Cititorii, adulţi sau minori, sînt rugaţi să nu încerce!) Asta nu înseamnă că ne lipsesc muşchii pentru acţiuni în forţă, de o eficienţă bolovănoasă. În loc să piardă timpul cu laborioase decodificări in situ ale unor seifuri bancare, cîţiva români de ispravă au preferat, de pildă, să priponească seiful nedeschis de un camion (furat) şi l-au scos din clădire direct prin zid, tîrîndu-l, în puterea nopţii, pe asfaltul neted al şoselei, pînă acasă, unde se puteau ocupa de el în tihnă.”
(fragment din Dilema Veche, Anul III, nr.112 – 23 martie 2006, Cleptomania, Andrei Pleşu)
**
Ţin să spun că m-a distrat articolul, în ciuda seriozităţii situaţiilor descrise şi a gravităţii stării generale. M-a distrat şi în ciuda faptului că e vorba de poporul nostru. Poate ar trebui să fiu mai „patrioată” de atât, dacă aş considera că patriotismul stă în read more…
Mi-am adus aminte astăzi de o secvenţă avută la o clasă de elevi de aproximativ 19-20 ani. Mai pe la începutul anului. Le scrisesem pe tablă 3 numere importante pentru mine şi i-am lăsat să ghicească ce înseamnă ele. Cu puţin ajutor, s-au descurcat foarte bine.
Apoi a fost rândul lor. Fiecare trebuia să vină cu 3 numere (din oricâte cifre) care îi descrie pe ei, iar colegii urmau să ghicească semnificaţia. Un joc vesel şi ne-problematic. În aparenţă, cel puţin.
Aşa cum rareori mi se întâmplă, sunt unele momente de „pe scenă” peste care îţi doreşti să treci rapid, pentru că nu găseşti spontan cea mai potrivită reacţie. Cu momentele de obrăznicie, pare – surprinzător – mai simplu. Cu acest moment, a fost mai puţin simplu.
Era la rând unul din cei mai buni elevi din clasă, iar colegii trebuiau să îşi dea seama ce presupunea unul din numerele alese. Au vehiculat toate trăznăile şi ideile normale ce le-au trecut prin cap, dar n-au nimerit. În final, băiatul a fost nevoit să dea soluţia:
- Sunt anii de când a murit mama.
Într-o fracţiune de secundă, mi-au venit în minte o mulţime de întrebări retorice şi de constatări. În acea fracţiune, aveam senzaţia că am ajuns să cunosc – fără să vreau – jumătate din persoana lui. Oarecum brutal şi cu siguranţă dezarmant.
Era pe de o parte frustrarea că o asemenea situaţie mă împiedică să reacţionez într-un mod potrivit pentru cel în cauză; şi era pe de altă parte – foarte mare – o durere şi o părere de rău că, la aşa vârstă, unii trec prin şocuri serioase.
Acestea sunt momentele în care îţi doreşti să nu fii profesorul de după catedră, ci altceva. Să fii mai degrabă prietenul de lângă el, să fii sora mai mică ce se învârte mereu în jur, să fii mama care nu mai e, să fii vecinul care să-l cheme la un sport în timpul zilei. Însă nu profesorul din faţă.
Mi s-a relatat astăzi ştirea ce a apărut la TV în urmă cu vreme bună despre un american ce fusese amendat de către autorităţi pentru că şi-a hrănit câinele atât de mult, încât acesta a devenit supraponderal.
Este o infracţiune mai nou şi aceasta, daaaa! E de mirare că în ţara tuturor posibilităţilor (trebuie, totuşi, să recunoaştem că nu România este, deşi are multe candidaturi valabile) se întâmplă aşa ceva? E de mirare doar pentru cei care nu au mai auzit-o ŞI pe asta!
Am o întrebare doar! O singură problemă arzătoare pe care le-aş ridica-o: în privinţa copiilor supraponderali, pe care părinţii – că, doar cine altcineva?! – i-au hrănit şi învăţat să se hrănească, ar lua măsuri identice? Adicătelea, în privinţa oamenilor, ar face la fel?
Legi care să amendeze, care să condamne la închisoare, coduri de bună conduită cu animalele, asigurarea că sunt bine îngrijite şi că au toate condiţiile de trai bun. Animal Welfare Act (Hotărârea de Protejare a Animalelor)…
E prea mult? E absurd?
Se pare că acolo nu!
2/3 din populaţia Americii este deja supraponderală, iar pentru 2050 se estimează că toţi adulţii americani vor fi supraponderali. Dar ei au legi pentru a nu permite îngrăşarea animalelor peste măsură!
Nu mă interesează din povestea asta atât de mult problema obezităţii. Ci problema importanţei acordate animalelor vs. oamenilor. Am căzut din priorităţi, nu mai e nici o îndoială.
Vom ajunge să scriem animale cu A mare în scurt timp?
Este oare cineva pe pământ
Care să urmărească intriga
Romanului Tău
De la început la final
Fără să adoarmă?
Toţi suntem obosiţi
De punctele noastre
Culminante
Ca să Te auzim pe Tine
Şi Tu ştii că niciunul
Nu-Ţi suntem cititori fideli
Dar încă ne iubeşti
În sărăcia gândurilor noastre
Ne căutăm tot pe noi
Nu este nimeni care
Să-Ţi înţeleagă
Deznodământul
În adevăr
Niciunul care
Să-l îmbrăţişeze
De-a lungul şi de-a latul
Fără a clipi
Şi Tu ne iubeşti
Ca în prima zi
Este cererea noastră
De iertare
Destul de adevărată
Ca să fie suficientă
O singură dată?
Uneori îmi amintesc de prieteni pe care nu i-am văzut de mult timp. Încerc să stabilesc aproximativ de câtă vreme. A, de când am încheiat ceva afacere, sau înţelegere, sau am discutat o tentativă de afacere poate nereuşită. Acela era ultimul semn de viaţă? Hm, se pare că da, totuşi. Dar, înainte de asta, când era, oare? A, când am discutat de cealaltă chestiune pentru care am semnat; deci, în ultimii ani, ne-am văzut tot la evenimente… afaceristice. Dacă intrăm în contact, este tot pentru că vor să ştie cum decurg lucrurile… respective. Bineînţeles, cu ocazia asta, vor să ştie şi cum îmi merge mie personal. Astfel că parcă mi-e şi ciudă că… le duc dorul.
De-asta am un dinte (mare) împotriva afacerilor în care intră cunoscuţii. Afacerilor ce presupun acapararea de cât mai mulţi membri, cu tonele dacă s-ar putea. Acesta e şi viitorul (greşesc, prezentul) afacerilor: accentul pus pe importanţa relaţiilor care pot fi şi vor fi exploatate. Cine e cel mai probabil să intre în afacere cu tine, odată ce ai pornit-o pe un drum important? Cutare, pe care îl ştiu de acolo, cutare pe care îl ştiu cu bani, alt cutare sărac, dar receptiv.
Ceea ce contează e prinderea lor în sistem şi ţinerea legăturii până sunt stabilite lucrurile scriptice. În cazul afacerilor MLM (alte „preferate”), unde e nevoie de întreţinerea permanentă a legăturii cu cei din „subordine”, e puţin mai complicat. Acolo nu te poţi plânge de abandonare; dar te poţi plânge de altceva şi anume de opusul ei: invadare. Eşti căutat mai mult decât îţi doreşti, eşti băgat în seamă mai ales atunci când îţi doreşti ca lumea să te lase la odihnă, ţi se cer detalii cu privire la câte cunoştinţe mai poţi trage după tine în sistem. Dacă nu ai astfel de cunoştinţe, trebuie să îţi faci. Dacă ai, atunci trebuie să le vizitezi, să le spui. De ce să nu beneficieze şi ei de marile descoperiri în materie, de ce să nu trăiască şi ei mai mult sau de ce să nu fie şi ei mai bogaţi?
Ceea ce nu contează este cât de benefic, în mod practic, este acel produs sau acea afacere pentru persoana mea sau a celor convinşi de mine. Acesta este ultimul lucru care contează. Alt lucru care nu contează este relaţia reală pe care o am eu cu acela implicat în afacere. Important pentru el este un număr, o cifră: câţi mai pot veni, cât poţi tu câştiga, cât poate el câştiga, câte pachete poţi vinde dacă, ce bonus ai dacă convingi atâţia sau mai mulţi. Unde te afli tu, ca prieten, ca om cel puţin, pe traseul acesta nu va conta, pentru că acesta e un aspect abstract. Ceea ce contează sunt lucruri concrete precum cifrele.
Şi îmi e imposibil să nu-mi amintesc ce spunea Micul Prinţ:
Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiţi despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată; “Ce sunet are glasul lui?” Ce jocuri îi plac lui mai mult? Face el colecţie de fluturi?” Ci întreabă: “Câţi ani are? Câţi fraţi are? Câte kilograme cântăreşte? Cât câştigă tatăl lui?” Numai atunci cred ei că îl cunosc. Dacă le spuneţi oamenilor mari: “Am vazut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş”…, ei nu sunt în stare să-şi închipuie cum arată o asemenea casă.
Detectivul amator Dupin este vizitat de către prefect pentru a-i prezenta un caz. A fost furată o scrisoare de mare importanţă din apartamentul unei anumite doamne de către ministrul D. Se crede că această scrisoare va fi folosită pentru şantaj. Prefectul a trimis deja poliţia în apartamentul lui D pentru a găsi scrisoarea. Fără rezultat. Au verificat mesele, scaunele cu microscoape, pernele cu ace; în spatele tablourilor, a tapetului, sub covoare. Nu au găsit nimic. Dacă poate detectivul amator Dupin face ceva…
După o lună, prefectul se întoarce la fel de stresat, tot în căutărea scrisorii. Acum oferă şi recompensă 50.000 franci. Detectivul Dupin îi cere să-i semneze cecul, pentru că reuşise să facă rost de scrisoare.
Marea dilemă e metoda prin care a reuşit. Fuseseră căutate toate cotloanele, toate ungherele, toate ascunzătorile posibile.
„Poate că misterul e niţel cam prea la mintea omului… Niţel cam prea vădit.” Atât de vădit, încât e teribil de complicat.
Scrisoarea stătea într-un suport ieftin de carduri, ruptă de jumătate, cu urme de îndoituri suprapuse. Ca o vechitură oarecare, lipsită de importanţă.
„Poliţia este competentă, dar a subestimat persoana cu care are de a face.”
**
Aceasta e un foarte scurt rezumat al povestirii lui Edgar Allan Poe, Scrisoarea furată (The Purloined Letter), publicată în 1844. Este doar literatură, am putea spune. Iar despre Poe s-ar putea spune multe lucruri; nu neapărat bune. Însă are şi idei geniale. Nu ar fi rău, probabil, să îl citească şi detectivii în devenire. Ca să nu mai spun de poliţişti (mai ales zilele astea, când se dau peste cap prin Braşov). Dar şi oamenii „obişnuiţi”.
De câte ori nu căutăm răspunsuri sofisticate la întrebările pe care le avem? În loc să căutăm chiar lângă noi, în faţa ochilor. Răspunsul poate fi atât de vădit, încât să ni se pară prea complicat.
La fel cu frumuseţea, pe care o căutăm în colţurile cele mai depărtate de noi.
Tu desenezi atitudini pale
abia dacă pot urmări
coada liniei
trasată azi-dimineaţă
În frumuseţea ei
uită să nu se deşire
pe foaia întreagă
sau uiţi să restrângi
colţul zâmbetului.
Se face seară în
zâmbetele mele
Mult prea seară
pentru desenul tău
în care trăsăturile
încep tot mai aievea
să nu-mi semene.
Acum un an, în 27 ianuarie, vorbeam cu mine cam aşa:
- Să încep blog, să nu încep? Ar trebui, îmi place să scriu; mă ocup de prea mult timp de întreţinerea unui alt blog şi deja m-am prea familiarizat cu ce e wordpress. Să scriu pentru mine, să scriu pentru alţii? Dacă încep, trebuie să continuu. Dacă îmi tună să renunţ, renunţ? Dacă nu-mi va mai plăcea, fug? Oricând îl pot închide. Dacă nu fac faţă, las baltă. Nu voi fi nici prima, nici ultima. Sper să nu o las baltă. Poate sunt chemată la asta pentru o vreme. Mă verific măcar. Unii mă vor critica, alţii înjura, alţii susţine, care cum. O să pot fi aproape de blogării pe care îi citesc şi vor putea şi ei să-mi fie mie. Oare mă vor citi? Şi dacă mă vor citi, ce vor gândi?
Sign up now
Asta se întâmpla acum un an. Îmi amintesc că am avut emoţii în prima zi după publicarea primului articol. Parcă eram în prima zi din liceu sau din facultate. Cu diferenţa că acolo ştii cine te vede şi te aude. Aici, ai o vagă idee pe lângă câteva cunoştinţe certe (unde mă ajută sitemer sau reacţiile oamenilor).
De exemplu, nu ştiam din proprie experienţă anumite comportamente, doar din văzute:
1. Că poţi scrie comentarii argumentativ şi respectuos şi să primeşti invective care au legătură mai mare sau mai mică cu ceea ce ai scris. Soluţie: să răresc intervenţiile acolo unde dialogul nu este dialog şi nu duce la un rezultat bun, indiferent de eforturi.
2. Că lumea te poate bârfi şi pe internet. E greu de spus „în lipsa persoanei”, că internetul e un ocean în care te poţi scălda din orice oraş. Însă sunt preferinţe de adunare la clacă unde se fac insinuări şi se aduc critici ca la o bârfă. Mai degrabă decât să ţi se spună direct cu bune intenţii, ca atunci când vrei să salvezi o relaţie, fie ea şi virtuală. Soluţie: uneori e bine să te faci că nu auzi tot ce se spune.
3. Că nu se răspunde la toate comentariile pe care le ai în alte locuri. Realizez că nu toţi au suficient timp liber şi că nu toate comentariile merită răspuns. Aşa că aici am încercat să mă detaşez.
Bucuria numărul 1 a fiecărui blogăr este să primească reacţii. Acesta e primul semn că scrierile lui sunt citite. Că nu scrie degeaba. Că oamenii au o părere şi că vor ca tu să o ştii, fie că te cunosc personal, că te ştiu doar din poze sau că nu au idee de nici una din acestea. Mulţumesc tuturor celor care mi-au scris de-a lungul timpului. Reacţiile voastre au fost o mare încurajare să continuu. Aţi dat din timpul vostru să citiţi şi să îmi comunicaţi. Indiferent că eram la metri distanţă unii de alţii, la kilometri sau la mii de kilometri.
Unii au rămas într-un con de umbră, dar continuăm să ne scriem, alţii şi-au arătat chipul, pe alţii i-am cunoscut personal. Iar pe alţii îi ştiam de dinainte de întemeierea… wordpress-ului. De fiecare mă bucur. Cu oamenii e cel mai dificil şi cel mai fascinant de lucrat şi comunicat. Nu regret.
Bucuria imediat următoare e ca reacţiile să fie pozitive. Însă este foarte corect că cele critice ne ajută să progresăm. Am învăţat unele lucruri de-a lungul unui an, am învăţat şi din ale mele, şi din ale altora. Am stat mult în umbră până să mă hotărăsc să încep. Vroiam să semene cu mersul pe bicicletă; o dată învăţat, să nu-l uit, chiar dacă nu-l practic mereu. Mulţumesc pentru încurajări şi confirmări. Apoi mulţumesc pentru îndreptări. Din ideile diferite rezultă mersul înainte.
Nu am pomenit bucuria cu care începe orice blog, cu care continuă şi cu care uneori se termină sau datorită absenţei căreia se termină. Vizitele. Nu toţi cititorii vor să comunice impresii, dar faptul că citesc e important. Despre mulţi probabil nu am cunoştinţă (în afară de localitate); alţii îmi spun personal. Şi unora, şi altora le spun că apreciez şi mă bucur. Şi poate într-un viitor apropiat ne şi „auzim” public.
Mulţumesc Domnului că a îngăduit să ajung la un an. Sunt boboc.
Prima dată mi-am spus că e o altă ocazie de ceartă înainte de alegeri, de care se va alege praful. Era toamnă şi anul şcolar abia începuse. Mi-am spus că e rost de grevă şi, astfel, de stat acasă. Nu era rea nici această soluţie de forţă majoră. Şi ca acţiune de întreprins, şi ca posibil rezultat pozitiv.
50% mărire. Suna mult peste puterile mele de crezare. Lângă mine, unii şopteau că e bine şi dacă primim mai puţin de atât, că important rămâne să cerem mult ca să putem ajunge la un procent respectabil în final.
Scandalurile şi negocierile interminabile se grăbeau să provoace greaţa de mult anunţată. Înainte de alegeri se renunţă şi la ideea grevei. Ce să mai insistăm acum la acest guvern care va dispărea oricum în câteva zile?! Lasă că vom insista la viitorul guvern, care oricum se arată foarte receptiv încă înainte de a fi ales. Carevasăzică DOAR înainte de a fi ales. Am mai văzut episodul acesta, rugăm dacă se poate să trecem direct la următorul. Mă plictiseşte să ştiu finalul chiar de la început.
Noul guvern, cu forţe proaspete, promite 37%. Nu se poate 50%, aţi cerut şi voi mult prea mult dintr-o dată. Nu poate nimeni da atâta. Îţi dai seama că toate celelalte categorii ar sări în capul guvernului să li se dea la fel. Deci furnica stă să răstoarne un avion sau cum? Profesorii pun economia în pericol, nu se gândesc la binele ţării, se gândesc doar la ei. A, vor să intre în grevă, nu le pasă de elevi, normal.
Nu parlamentarii cu sute de milioane de lei salar plus nu ştiu câte beneficii lunare şi combustibil asigurat pentru că străbat ţara în lung şi-n lat de câte ori poftesc (nu de câte ori sunt obligaţi), pentru că scaunele din parlament (sau se scrie cu literă mare? Iar dacă da, de ce?) le sunt masă şi casă în cel mai dulce stil, adicătelea pentru dormit şi mâncat (şi sperăm că doar atât). Nu tot parlamentarii care îşi votaseră în toamnă – dacă nu mă înşel – pensii mai mari, ca să nu rămână bătrâni uitaţi de lume, calici lipiţi pământului odată ce societatea îi va da uitării şi îi va scoate în pensie. Ei nu destabilizează economia. Profesorii, da.
Ieri, ni s-a adus la cunoştinţă un alt procent. Din ce în ce mai real. Tot mai real. Foarte real. Extrem de real. 33%. Dar nu toţi deodată, staţi, nu vă călcaţi în picioare! În două reprize. Ştiţi, ca la fotbal. Iar pauza dintre reprize va dura cât diferenţa dintre lunile aprilie şi octombrie.
Ni se spune că unii profesori universitari au norme la n facultăţi. Adică profesorii universitari (însă măririle se răsfrâng în primul rând asupra preuniversitarilor mult mai numeroşi, deci argumentul e rău intenţionat) cu pile, cunoştinţe şi relaţii. Adică tot parlamentari, if you know what I mean.
Aşadar, mărirea e în cădere liberă. Mărirea presupune că un ceva ar deveni mai mare decât era iniţial. Să fiu curioasă până la cât poate ajunge un procent de aşa-zisă mărire?
Mai bine mă rog să ne dea Domnul mulţumire şi înţelepciune să ne descurcăm cu puţinul pe care îl avem.
Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?
Am urmărit ieri un film de desene animate la recomandarea făcută de un prieten în urmă cu ceva timp. Indiferent cât de copilăroase li s-ar părea unora, filmele de desene animate pot surprinde prin profunzime şi relevanţă, în orice vreme ar fi vizionate.
Dinosaur (2000) e un film despre supravieţuire. Lupta de supravieţuire – cea pe care o trăim mai intens sau mai uşor fiecare din noi zilnic. Coloana sonoră e compusă de James Newton Howard, deci vă veţi bucura de o muzică de excepţie. Regia e foarte interesantă, unghiurile de redare sunt ingenioase.
Un ou de dinozaur -Aladar – ajunge în colectivul unor maimuţe care nu se îndură să-l arunce, ci se angajează să-l crească. După căderea unui meteorit, maimuţele sunt nevoite să îşi găsească un alt loc de viaţă. Astfel dau peste un grup larg de multe specii de dinozauri, conduşi de un lider autoritar şi de necontestat, Kron, care se află într-un exod. Exodul are loc tocmai pentru supravieţuirea de pe urma pustiului lăsat de meteorit şi a dinozaurilor carnivori, care se află în preajmă şi le pot ieşi în cale oricând.
Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?
Pentru că un colectiv e format atât din puternici, cât şi din slabi; atât din tineri, cât şi din bătrâni, unii nu au putut ţine pasul. Aladar s-a văzut confruntat cu dilema de a alege între a merge cu restul grupului înainte sau de a-i susţine şi proteja pe cei mai înceţi. Eforturile lui de a comunica cu liderul nu au dat nici un rezultat favorabil. Selecţia naturală e cea mai bună soluţie. Şi ce dacă jumătate din turmă poate astfel muri? Înseamnă că, de fapt, este salvată cealaltă jumătate. Deci se continuă traseul în acelaşi ritm.
Nu aşa se întâmplă în lupta noastră de supravieţuire cotidiană? Nu dai din coate sau ajungi primul, rămâi în urmă. Rămâi în urmă, iar lumea nu te mai ştie. Pentru ei eşti inexistent. Îţi promovezi persoana, câştigi. Îi susţii pe alţii, nu vei fi niciodată un învingător. Accentul cade mereu pe acţiunea întreprinsă în interesul propriu. Defel în interesul celorlalţi. Lucrezi pentru alţii, ai pierdut. Lucrezi pentru tine, eşti om.
Aladar preferă să rămână în urmă şi să ajute. Grupul se deplasează cu viteză înceată şi riscă să fie devorat de carnotauri, ba chiar unul din ei moare pe traseu sub nişte stânci. Însă drumul pe care se află ei va fi mai scurt şi mai sigur decât cel al echipei mari. Munca în echipă pe care o încurajează Aladar şi grija purtată reciproc le sunt răsplătite prin găsirea destinaţiei pline cu verdeaţă înaintea celorlalţi.
Felul în care ajunge întreaga turmă de dinozauri în micul paradis rămâne să descoperiţi singuri; şi deznodământul poveştii de dragoste dintre Aladar şi sora liderului încăpăţânat.
În realitate, afecţiunea şi purtarea de grijă nu duc neapărat la finaluri fericite. Asta nu înseamnă, însă, că ele nu mai trebuie trăite. Uneori avem de ales între a avea succes şi a arăta iubire, pierzând. A fi primul care trece linia de sosire sau a-l ridica pe unul căzut pe pistă.
Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?
A rămas şi pentru mine o întrebare.
Vizionare plăcută!
And the winners are…
1. Observatorul,
*
*
primul care s-a aventurat în descifrarea imaginilor vedetelor. Observatorul vede la apropiere şi la depărtare. Stă atent şi conştiincios, urmărind acţiunile, tensiunile, împlinirile şi eşecurile, apoi înregistrează informaţia. Puţine îi scapă unui observator.
Observatorul vede cel mai bine cine trece pe roşu. Aşa că o piesă premiu: Speeding Cars, Imogen Heap.
Mulţumiri pentru participare şi identificare.
2. Marius B, adică Aequilibrium (chiar dacă nu-şi face reclamă),
*
*
Echilibrul e cel mai greu de găsit, indiferent de timpul despre care vorbim. Însă, cu toate acestea, căutarea lui ar trebui să ne caracterizeze.
Pentru că ştiu că eşti un admirator Coldplay şi ultimul album al formaţiei îţi e cel mai drag dintre toate ale lor, am ales un premiu din acest “sac”: Lovers in Japan. Cu motiv: urarea de ‘the sun will come out‘ peste 100 şi ceva de zile!
Mulţumesc şi ţie pentru prezenţa participantă şi pentru identificare!
