Lucrurile care nu se văd

Luca 18:1 Isus le-a spus o pildã, ca sã le arate cã trebuie sã se roage necurmat, şi sã nu se lase.
2 El le-a zis: „Într-o cetate era un judecãtor, care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina.
3 În cetatea aceea era şi o vãduvã, care venea des la el, şi-i zicea: „Fã-mi dreptate în cearta cu pîrîşul meu.”
4 Multã vreme n-a voit sã-i facã dreptate. Dar în urmã, şi-a zis: „Mãcar cã de Dumnezeu nu mã tem şi de oameni nu mã ruşinez,
5 totuşi, pentru cã vãduva aceasta mã tot necãjeşte, îi voi face dreptate, ca sã nu tot vinã sã-mi batã capul.”
6 Domnul a adãugat: „Auziţi ce zice judecãtorul nedrept?
7 Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigã zi şi noapte cãtre El, cu toate cã zãboveşte faţã de ei?
8 Vã spun cã le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va gãsi El credinţã pe pãmânt?”

Ni se spune că, dacă vom cere ceva după voia Domnului, cu credinţă, ne va da. Ni se spune să ne rugăm neîncetat. În fiecare secundă? Minut? Cât de neîncetat? Femeia care s-a înfăţişat judecătorului a insistat. Cât a insistat? Până la primul refuz? S-a retras politicos şi a spus: „Bine, dacă aşa spui, atunci nu mai vin să-mi faci dreptate.” Dacă ar fi renunţat să insiste, ar mai fi primit?

Acum, e drept că sunt temperamente şi temperamente. Personalităţi extrem de diferite, de asemenea. Unii cer frumos, alţii poruncesc să li se dea.

Vrei să mă ajuţi la calculator puţin?

sau

Hai repede, că am nevoie acum! N-ai venit încă?

Unii cer o dată şi apoi aşteaptă, cuminţi şi respectuoşi, să primească. Dacă nu primesc, nu mai amintesc. Alţii se ţin scai de om să li se dea (Nu mă învoiţi de la engleză ora asta? Că trebuie să merg în cutare loc…); ştiu că nu e corect ceea ce cer, ştiu că nu se face sau nu s-a făcut până atunci, ştiu că ei ar fi trebuit să fie mai atenţi în chestiunea cu pricina, ştiu toate acestea, dar insistă şi se ţin de capul tău până te scot din sărite. În engleză e to hit the ceiling (traducere mot-a-mot – a lovi tavanul); o iei în sus, ca fumul (ce iese pe urechi, de nervi). Aceştia nu ştiu când să se oprească; te imploră şi te roagă în mii de feluri, până ori pleci tu de lângă ei, ori faci cum vor.

Am exemplificat comportamente extreme, pentru a trasa nişte caracteristici. Însă insistenţa nu vine neapărat la pachet cu lipsa de reverenţă sau respect. Nici cuminţenia sau reţinerea nu vine neapărat la pachet cu integritatea model.

Lui Dumnezeu, cum îi cerem?

Unde-s mulţi, Numai puterea creşte

O prietenă mi-a arătat pagina unei echipe româneşti de fotbal. A Universităţii Cluj. Cu un scop anume.

Nu mai e o noutate, acum, că noua campioană a României la fotbal este CFR Cluj. Simpatizanţii şi mai nebunaticii fani ai fostelor câştigătoare, cu care s-au obişnuit în ultimii ani (Steaua, Dinamo…), nu sunt singurii revoltaţi. Să vedem cum arată clasamentul care a fost afişat pe site-ul Universităţii Cluj.

Şi totuşi, cine e pe locul 1?

Aţi spune că nici nu avem câştigători. Însă are număr de meciuri disputate, meciuri câştigate, pierdute, puncte, golaveraj. Numai numele nu a fost trecut. Dar când ne ferim în asemenea hal să pronunţăm numele cuiva? Spunem „ducă-s-ar pe pustii”, nu-i spunem numele, într-atât ne e de drag. CFR Cluj nici nu a meritat să fie onorată cu afişarea numelui, într-atât e de iubită de către admiratorii (un termen, de altfel, mult prea elegant pentru ei) U. Cluj.

Mi-am mărit pupilele, ca să văd mai bine. Poate mi se pare mie. Însă n-am probleme cu vederea la distanţă mică. Numai la distanţă foarte mare.

Şi sunt doar 2 echipe din acelaşi judeţ. Dacă erau mai multe? Desigur, ştim ce e în Bucureşti, din punctul acesta de vedere. Însă punem întrebarea pentru problematizare.

Aud

Un tunet larg
ca al ploii torenţiale de vară
iar eu îl inspir
tulburată şi clară
căci aceasta e bătaia
inimii tale
care, azi, cutremură
şi auzul meu.
Printr-un nepriceput
îl apuc
tocmai eu.
Frumoasă îl ascult
cum radiază,
căci azi sunt
şi aud.
Şi îţi aud îngerul cum locuieşte
între aceste tunete terestre,
îndrăgostindu-mă din nou
de El.

O zi a Bărbaţilor

Păcat că în legiferarea Zilei Bărbatului, adică cea de 5 mai, s-a implicat o companie de bere. Asocierea care se face, astfel, şi poate nu fără justificare dacă aşa stau lucrurile, va fi între bărbat şi băutură. Ce ar fi mai rău, între bărbat şi lipsa de luciditate.

Personal, nu mi se pare o idee rea aceea de a exista o zi a bărbatului în calendar. Unora le place să glumească pe seama asta, spunând că bărbaţii vor să fie egali cu femeile, care au 8 Martie (aşa am avut pretext să schimb imaginea blogului o zi). Una peste alta, ideea în sine e bună. Felul în care ştiu românii să o pună în valoare, însă, …. Ei bine, aceasta e o cu totul altă poveste. Sărbătorim până cădem sub masă. S-o fi văzând mai bine realitatea de acolo. Sau o fi bucuria mai deplină atunci când nu suntem treji.

Anul acesta nu a reuşit să se legifereze 5 mai. Poate la anul, când nu vor fi parlamentarii ocupaţi cu alegerile. Însă o sărbătoare se poate marca şi fără declarări, strigări, semnături, băuturi.

Am mai adus în discuţie acum câteva articole trăsături ale bărbatului (poate cu alte ocazii voi reveni şi cu un punct de vedere mai psihologic, pentru că ar fi o discuţie interesantă) sau ale Bărbatului, pornind de la oglindirea dată de sportul rege. Şi atunci, şi acum spun la fel: el este mult mai mult decât imaginea care răzbate de pe ecranul unui meci, mai mult decât adjectivele pe care i le atribuie o companie de bere sau alta, mai mult decât apare într-un film cu Sylvester Stallone sau Steven Seagal.

Gândindu-mă la o imagine şi o ‘definiţie’ a bărbatului (nu că s-ar putea cuprinde pe de-a-ntregul doar într-una), mi-am reamintit ieri

Adevărata faţă

Ce vrem să vedem atunci când ne privim în oglindă? O imagine care să ne determine să mai întârziem măcar puţin în faţa ei, bineînţeles. Nu o imagine din faţa căreia să ne apuce dorul de ducă în pustie.

Aşa vroia şi Dorian Gray. Stătea în faţa unui tablou ce îl înfăţişa pe el în toată frumuseţea. Tabloul îl fascina şi întrista în aceeaşi măsură. Era frumos. Asta însemna că era el frumos. Şi era totuşi doar un moment, doar o perioadă. Nu va fi toată viaţa aşa cum era atunci, acolo. Va îmbătrâni. Nu se poate face nimic în privinţa asta? O înţelegere cu cineva, o afacere ca să poată el rămâne tânăr şi doar portretul să îmbătrânească? Nimic, nimic?

Aceasta ar fi intriga romanului Portretul lui Dorian Gray, scris de către controversatul scriitor irlandez Oscar Wilde, văzând lumina tiparului pentru început într-o revistă de povestiri în 1890. Legătura dintre scriere şi viaţa autorului se pare că a fost foarte strânsă, ele având destul de multe puncte comune. Totuşi, romanul invită la o atitudine autocritică şi dă impresia a fi izvorât dintr-o trăire asemănătoare. Însă ceea ce a urmat în viaţa lui Wilde părea a fi doar de acolo încolo adevăratul declin, chiar dacă semne în acea direcţie s-au arătat încă din adolescenţa lui. Să fie o prefigurare…? Să simţi atunci când te apropii de ceea ce e rău şi totuşi să nu poţi opri…

Ce suntem în stare să facem pentru ceea ce apare în oglinda noastră? Atât fizică, cât şi spirituală. Ceea ce părem în faţa oamenilor este important. Extrem de important. Aşa a fost întotdeauna. Dar până unde suntem dispuşi să mergem?

Dorian a dorit schimbul de „faţă” cu tabloul. Şi, aşa cum uneori sau deseori, ni se împlinesc cele mai nebunatice dorinţe (să avem grijă ce ne dorim, nu?), s-a îndeplinit. Să primească tabloul toate ridurile, toate urâţeniile sufletului, urmele păcatelor, anii, iar pe el să-l lase intact. În faţa lui şi în faţa oamenilor. În faţa oamenilor, a reuşit; cel puţin o vreme. În faţa lui însuşi, a cam dat-o în bară. Primind cadou propriul tablou, l-a ţinut la vedere cât timp nu a început să se urâţească. După ruperea logodnei de iubita lui, tabloul „s-a mişcat”, prezentând urme de răutate. Şi de aici încolo, tabloul a rămas ascuns sub un văl, într-o cameră de sus.

Revenirea la el se producea, totuşi, de fiecare dată când ştia că a comis un lucru rău, ca o verificare morală a sa în faţa unei autorităţi supreme, pe care o recunoştea doar undeva într-un adânc al fiinţei foarte ascuns. Însă continua să meargă pe acelaşi drum. Şi-a omorât un bun prieten, pictorul tabloului, benchetuia hedonist şi era insensibil la orice principiu moral.

Când a devenit imposibil de suportat imaginea pe care o prezenta pictura, a decis: de ce să mai fie nevoie să-l privească? Îl va rupe în bucăţi cu un cuţit, asta va face! În cameră se auzi un zgomot puternic: servitorii lui au intrat înăuntru şi au dat de o privelişte năucitoare. Tabloul care reprezenta pe Dorian tânăr şi frumos intact. Lângă tablou, jos, stăpânul lor, Dorian, foarte îmbătrânit şi urâţit, mort cu un cuţit înfipt în piept.

Fuga de propria şi reala imagine este imposibilă. Adevăraţii noi ne vor urmări chiar dacă ne punem măşti. Responsabilitatea şi conştiinţa vor striga din noi, chiar dacă ne vom acoperi urechile. Nu există fugă din faţa lor. Fugim în fiecare zi de noi şi de felul în care suntem percepuţi; ne ascundem sau cel puţin încercăm; însă ştim cum suntem, de fapt. Ne ştim mai bine ca oricine dintre cei care ne privesc faţa. Dumnezeu, care nu se uită la faţa omului, ci la inima lui, vede prin faţa noastră. Şi noi, şi El ştim cine suntem. La ce bun să ne mai ascundem?

Paradoxal cum lucrurile pe care vrem mai mult să le ascundem, acelea ajung cele mai expuse, în final.

Lectură plăcută şi stimulativă!

Testul August Rush

Unii spun că viaţa e previzibilă, calculabilă. Alţii spun că viaţa e mai fantastică decât filmul. Când auzim un eveniment care nu se încadrează în măsurile pe care i le-am pus vieţii şi posibilităţilor ei de a „permite” ca anumite evenimente să aibă loc şi ca altele să nu aibă loc, reacţionăm: „Nu se poate aşa ceva! Lasă-mă cu astea! Cu astea vii tu la mine? Mă iei naiv?”

August Rush (2007) este un film care ne testează vederile, previziunile, limitele speranţei sau chiar limitele credinţei. Cât de puternic eşti dispus să crezi în ceva? Cât de repede eşti dispus să renunţi şi s-o iei pe alt drum? Nu testează matematica din noi. Testează matematica sufletului. Brusc, îmi amintesc acum că, dacă am avea credinţă cât un bob de muştar, am putea muta munţii din loc. Merită văzut chiar şi numai pentru acest test!

August Rush este numele de „scenă” al unui copil de orfelinat de 11 ani (Evan Taylor), numele pe care i-l dă şeful bandei de copii ai străzii – numit „vrăjitorul” (îl vedeţi, cu ocazia asta, şi pe Robin Williams într-un rol negativ, surpriză) – în mijlocul căreia va nimeri după ce va fugi de la orfelinat. Este un copil sensibil la muzică, aude toate sunetele, simte ritmul muzical în fiecare mişcare a naturii, gustă din plin armonia pe care o pot ele crea laolaltă, involuntar. În urechea lui, toate involuntarele se adună pentru a forma o armonie. Întrebat fiind la un moment dat dacă îi place muzica, răspunde: „Mai mult decât mâncarea!”. Iată trailerul.

Are tot timpul convingerea că părinţii lui trăiesc undeva, că l-au iubit întotdeauna şi că muzica e un mod prin care el îi poate auzi şi, în final, găsi. E surprinzător ce îi răspunde Evan unui coleg de orfelinat care vrea să-i scoată din cap gărgăunii cu iubirea şi căutarea părinţilor. „De ce să-ţi pese de ei? Nu vezi că nu vin niciodată să te caute?”, la care Evan găseşte răspunsul: „Dacă nu mă caută ei, înseamnă că trebuie să-i caut eu!” Iată o probă a dragostei…

Părinţii lui pierd legătura unul cu celălalt în urmă cu 11 ani. Mamei, având un accident cât timp e însărcinată (sarcină nedorită de către tatăl ei) i se spune că a murit copilul ei. Află de acest copil abia acum, la 11 ani după, când tatăl ei îi spune înainte de a muri, moment în care căutarea devine reciprocă. Evan ajunge la o şcoală de muzică foarte renumită, geniul lui muzical fiind descoperit de către un dirijor de cor dintr-o biserică. Mama – violonistă, tatăl – solistul vocal al unei trupe rock. Să vedem descoperirea chitarei.

E evident că talentul lui pentru muzică s-a moştenit în „cantitate considerabilă”. S-a moştenit chiar echilibrat din punct de vedere al „surselor”, stilul pe care îl cântă fiind o combinaţie uimitoare între clasicul mamei şi modernul tatălui.

Finalul îi aduce în acelaşi context. Împreună, ca un premiu al veşnicei speranţe a lui Evan că într-o zi îi va găsi.

Nouă ne rămâne să ne facem un test de speranţă, de credinţă sau de optimism dincolo de raţiune. Sigur că filmului i se poate reproşa excesul de realitate excepţională; sau de irealitate. Însă nu e viaţa fiecăruia în parte un excepţional diferit de „realitatea” pe care şi-o imaginează celălalt?

Învierea înăuntru şi afară

Apa reflectă ceea ce se află deasupra ei. Astfel, şi atunci când privim în jos, putem privi în sus, fără să ne ridicăm ochii, capul. Când am făcut aceste fotografii, simţeam nevoia să privesc mai mult în pământ. Sus era orbitor de senin, aerul cald şi dezinvolt, soarele descoperit într-un mod rebel care aproape mă provoca să mă lupt cu el. Nu ne asortam deloc, dar căutam totuşi o neutralizare. Temperarea creaţiei asupra omului.

În goana după umplerea gândului până dincolo de acel peste suportabil, văd că nici sus, nici jos, nu scap de ceea ce se află sus.

click pe imagini

Acasa îmi aminteşte mereu că e casă.

Înăuntru ardeau întrebări. Cum se poate sta departe de El. Cum se poate să-L cauţi fără să-L găseşti. Cum se poate respira fără El de mână. Cum se poate muri fără să învii. Cum se poate trăi.

Noi ce reflectăm pentru ceilalţi? Noi suntem un alt fel de apă ce arată înspre altceva sau altcineva.

Am avut melodia aceasta în minte două zile. Iată că asortarea are loc mai surprinzător decât credeam.

Fires Burn

Delirious

All around the world the fires burn,
They burn for You, for what is true.
And Your bride across the earth is pushing through,
And we’re glorious when we mirror You.

Oh this world’s on fire, for You are our great desire.

Jesus, born to take us home,
And home is where the heart is.
Jesus, come and take us soon.
Your home is where my heart is.

All around the world the fires burn,
To light the way for Your return,
We know one day You’ll split the sky in two,
And we will fly to be with You.

Să arunce primul

Ioan 8:7 Fiindcã ei nu încetau sã-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: „Cine dintre voi este fãrã pãcat, sã arunce cel dintâi cu piatra în ea.”
8 Apoi S-a plecat iarãşi şi scria cu degetul pe pãmânt.
9 Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor, şi au ieşit afarã, unul câte unul, începând de la cei mai bãtrâni, pânã la cei din urmã.

Matei 18:21 Atunci Petru s-a apropiat de El, şi I-a zis: „Doamne de câte ori să iert pe fratele Meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?”
22 Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.

Lucru dificil. Iertarea nu e ceva care se dă sau se cere uşor. E dificil să stai şi de o parte, dar şi de cealaltă. Chiar dacă în ochii Domnului greşelile sunt toate la fel, în ochii noştri sunt foarte diferite şi împărţite pe multe ierarhii. Iar de aici, şi trăirile interioare care însoţesc regretul sunt pe măsură.

Ni se întâmplă deseori, cred, să călcăm pe cineva pe picior în tramvai sau stând la coadă la cumpărături; să dăm cu cotul în cel de lângă noi în timp ce ne deschidem poşeta; să împingem din greşeală pe cineva când ne grăbim spre o ieşire. Pardon. Mă scuzaţi. Scuze. Totul merge natural. Ne întoarcem în rând şi stăm liniştiţi, ne vedem de drum şi uităm. Scuzele acestea se adresează uşor.

Mai greu ne e cu scuzele pentru actele mai grave din ierarhiile noastre. Că ne gândim prea mult la noi, că înşelăm aşteptări, că am dezamăgit, că am trădat, că am fost lipsiţi de dragoste, că – dimpotrivă – am fost lipsiţi de raţiune, că am urât, că am ucis cu vorba sau cu tăcerea. Acestea creează în noi tensiuni care încleştează limba mult mai mult decât după o călcare pe picior. Ce greu ne e să spunem că regretăm, că dorim a fi iertaţi pentru acestea altele.

Iar acordarea iertării e o viceversa a cererii. Ne e mult mai uşor să dăm un gram de iertare, decât un kilogram. Inima se deschide repede dacă trebuie să o deschidem doar 5 centimetri; dar la jumătate de metru, tendinţa e să o tragem imediat înapoi. Pentru că ne vedem mai buni ca celălalt, mai albi, mai curaţi. Avem atâtea pietre în mâini pentru ceilalţi, că pentru noi nu mai avem loc.

Paradoxul e că rămânem cu impresia că, neiertând, suntem mai puternici sau mai liberi. Dar nu suntem liberi cu adevărat decât atunci când aruncăm pietrele şi ne eliberăm mâinile pentru a se putea ruga. Isus nu a luat piatra să dea în noi pentru toate ignorările, injuriile pe care I le-am adus. Ne-a spus că ne iartă şi că moare pentru noi.

„Căci nu este dragoste mai mare decât ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii Săi…”

Acesta e gândul cu care intru în aceste sărbători de Paşti şi gândul cu care închid ochii. Dacă nu iertăm noi, cum să aşteptăm să fim iertaţi…?

“Nu sunteţi bărbaţi!”

Din cugetările cugetate de unii cugetători:

„Azi, consiliul ISO a aprobat o nouă unitate de măsură: Bekalul. Bekalul măsoară cantitatea de prostie din om. Simbolul standard aprobat este Bk. Ca unitate superioară, avem KBk (Kilo Bekalul). Pentru minorităţile din această categorie, s-a introdus de asemenea şi o subunitate: Vanghelul. Simbolul standard aprobat este Vg. Ca echivalent, 1 Bekal = 10 Vanghel.”

Ce mă întrebam era dacă Bekalul, fiind mai greu, arată o prostie mai grea decât a celuilalt (poate surprinzător) sau dacă greutatea arată valoarea mai grea.

Sigur că s-or fi asemănând sportul cu politica în multe situaţii, nu îmi doresc o comparaţie aici şi acum. Şi pentru faptul că politica nu e un punct forte; există anumite puncte de tangenţă uneori, de interes, însă cam rar susţinut. Dar şi pentru anumite interviuri din lumea fotbalului care se întâmplă să îmi mai şuiere pe lângă ureche. Unul foarte recent, zilele trecute, mi-a sunat cu un oarece ecou mai răsunător în etape multiple:

“Nu ştiu dacă se poate numi blat acel meci dintre CFR şi Rapid, însă este clar că rapidiştii nu au fost bărbaţi. Asta apropo de cazul bricheta, când au spus că noi nu am fost bărbaţi şi am plecat de pe teren“, a declarat Mirel Rădoi, căpitanul echipei de fotbal Steaua Bucureşti.

Acum, dincolo de motivaţiile răzbunătoare ale celui care întoarce complimentul (o fi existând şi o eleganţă a întoarcerii complimentelor, nu? Nu e frumos să beneficiezi singur de vorbele de bine.), ceea ce mi-a atras atenţia a fost complimentul în sine. Mai ales contextul în care acesta a fost făcut prima dată. Acum îl denumesc haioso-infractoricesc şi mafiot „cazul bricheta”, ca un fel de urmare, episod 2, al „cazului ţigaretei”.

Am mai discutat aici, destul de recent, despre curajul sau lipsa de curaj invocată de unii cu privire la decizia luată de arbitru: a opri un meci atunci când regulile de bază sunt încălcate. Şi anume că a pune drept criteriu pentru astfel de decizii rezistenţa participanţilor la eveniment (şi dacă era omorât unul dintre ei, îi pasă cuiva?) şi nu faptul că un principiu a fost încălcat este absurd. Pentru că nu mai importă valoarea principiului, a regulii de joc, a decenţei, a bunului simţ, a corectitudinii etc., ci pe forţa animalică; fie ea de rezistenţă sau de ofensivă. Principiul cade, câştigă selecţia naturală. Ni se pare sau chiar sună a junglă?

Mai departe, complimentul adresat celui care a luat decizia (indirect) şi celor care au ajuns beneficiarii în final (direct) ne pune pe gânduri (de multă vreme, nu doar de acum, însă, cu aceste ocazii, tot mai evident, mai sonor şi mai repetitiv) cu privire la acest nume, substantiv şi adjectiv totodată: bărbat.

Concluzia, aşadar ar trebui să o tragem cam aşa: a fi bărbat e a accepta nesimţirea altora fără a lua atitudine, a ignora regula de dragul demonstrării că eşti mai tare, a scoate orice arme pentru a fi primul, pentru că scopurile bat „mijlocurile”. Nu aşa?

Nu prima oară vedem că orgoliul nebunesc începe cam pe acolo pe unde dispare preţuirea valorilor.

Mă gândeam la:
Fapte 22:12 Şi a venit la mine un om, numit Anania, bărbat temător de Dumnezeu, după Lege, şi pe care toţi Iudeii, care locuiesc în Damasc, îl vorbeau de bine.

Nişte poziţii foarte contradictorii asupra bărbatului: bărbatul temător de Dumnezeu şi bărbatul netemător de nimic. Este cel netemător de nimic mai puternic decât cel temător de Domnul? Cât de bărbat este netemătorul de nimic?

Timpul din care am venit

Stăm să visăm
la lumina orelor gri
cu impresia că ne bronzăm
Suntem într-un timp
scuturat de anotimpuri;
nu acesta e timpul
în care ne-am născut.

Orele noastre ţin o mie de ani
şi se trec într-un clipit de secundă;
Într-un dans reciproc se petrec
şi mor fără să se scurgă.

Aceste ore ce le strângem acum
ne-au fost împinse în mâini
ca bijuterii cu safir;
ne-nvârtim ciclic,
fără a le mai putea trece.

Nu acestea sunt orele noastre;
sunt în Timpul
din care-am venit.

Coelho vs.

Am împrumutat de la bibliotecă zilele trecute două cărţi de Coelho. Una din ele am luat-o din curiozitate pentru o esenţă unificatoare a maximelor lui Coelho. Titlul ei este Viaţa. E o colecţie de citate (aranjate pe teme) preluate din romanele şi articolele lui, apărută la noi anul trecut la Humanitas. Cealaltă, Jurnalul unui mag, am luat-o pentru reclama de posibil mai serioasă sau mai filosofică între romanele lui. Urmează să mă lămuresc asupra ei.

Dintre cele citite deja, am găsit mai interesante Veronika se hotărăşte să moară şi Al cincilea munte. Totuşi surprinzătoare mi s-a părut reclama şi renumele acestui scriitor brazilian, având în vedere că nu s-ar putea spune că fascinează prin idee, tehnica scrisului sau limbaj. Sau poate o chestiune de gust?

Însă nu romanele vroiam eu să le aduc în discuţie şi sub lupă, ci această colecţie de citate, selectate ca fiind cele mai reprezentative, probabil, cele mai de răsunet, mai memorabile din scrierile lui. Până la pagina 32 (are 128 de toate, împreună cu ilustraţiile unei norvegience), am reuşit să găsesc un citat asupra căruia să mă opresc. Şi acela îşi are străfundurile în Biblie. Şi pe care l-am discutat cu alţii în alte contexte, fără să îl fi citit la Coelho. Voi reda citatul respectiv cu litere îngroşate mai jos între altele din colecţia de citate.

Citind zicerile lui Coelho, care mai subţiri, care mai general cunoscute, care mai de basm parcă, mi-am amintit de zicerile altcuiva. Însă, prima dată, serviţi puţin Coelho concentrat:

Ce-ai, dragă? Ceai? Satură?

Mi-am cumpărat de la supermarket un ceai nou. Printre altele. Ceai verde chinezesc cu trandafiri. Beau de o vreme ceai verde, de-al nostru, şi mă declar încântată. Îmi plac ceaiurile, mai ales cele cu arome diverse. Mă uitam lung la cele englezeşti, dar nu poţi decât să le iei, admiri şi să le pui înapoi şi îţi spui… Ăsta pentru clasa I, ca la tren. Maybe one day.

Ceaiul chinezesc avea şi doze mai mici, aşa că mi-a făcut irezistibil din ochi. Gustul bun. Excelent! Nu e nimic de comentat la el. Dar m-a intrigat eticheta cu efectele pe care le are asupra organismului. Nu că neapărat aş pune la îndoială ce scriu ei acolo. Nici că foarte tare aş crede chiar fiecare cuvânt. Însă unul a ieşit tare în evidenţă: „potoleşte setea”. Primele reacţii au fost mirare amestecată cu amuzament teribil.

Îşi pot face reclamă bună şi numai cu asta. Potoleşte setea, nu mai căuta în altă parte. Mai ales vara, pe canicule, bei la apă, cu bulbuci şi fără, sucuri şi alte minuni în prostie. Şi eşti tot nesătul. Nu-i aşa? „Acum am băut o cană plină de apă şi iar mi-i sete!” Îţi vine, la un moment dat, lene parcă să bagi lichide la infinit aşa… ca spartul. Ca sacul fără fund.

Să zicem că ar fi adevărat ce scrie pe pachet. Nu contează dacă e sau nu. Presupunem.

Mi-am amintit că omul trebuie să bea cel puţin 2 litri de lichide pe zi. Atunci eu beau ceai chinezesc de trandafir ca să mă satur şi o las baltă cu hidratarea. Ideea e să nu mai simt sete, nu? Adevărul e că de aceea bem: pentru că ne e sete. Şi ca să nu ne mai fie. Sau cel puţin să ne fie mai puţin decât înainte. Şi ce e rău în a-ţi trece setea, dacă acesta e şi cauza şi scopul? Uite asta cred eu că e rău. Calmant luat atunci când nu vrei să te tratezi, dar vrei să nu mai simţi că e ceva în neregulă.

Dar, altfel, îmi place ceaiul chinezesc cu trandafiri şi beau.

Doar că lucrurile care satură nu se găsesc chiar aşa… prin supermarketuri, la vedere. Nu stau nici ascunse pe sub canapele, dar trebuie căutate în locurile potrivite.

Ioan 4:14 „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţîşni în viaţă veşnică.”

Iar acum ar trebui să spun „Urmează-ţi setea!”, nu?

Aşa arată for real:

Lup phoenixian

Fragmentul pe care îl redau mai jos face parte dintr-un roman care se va merita discutat, într-o zi, şi în ansamblul lui, nu doar secvenţial. Romanul e Lupul de stepă, Hermann Hesse (pag. 79, 80). Însă mă gândesc că şi secvenţial poate creşte un apetit pentru lectura completă:

Seara a decurs, aşadar, corespunzător aşteptărilor. M-am oprit dinaintea casei cunoştinţei mele, uitându-mă în sus la ferestre. […] Mi-am luat inima în dinţi şi am intrat; în casă mă întâmpină o servitoare cu şorţ alb […]
Probabil că tabloul nu era întru nimic mai stupid decât toate celelalte tablouri de acest gen, care-i înfăţişau pe toţi aceşti mântuitori, apostoli, eroi, corifei ai spiritului şi oameni de stat zugrăviţi de mâinile zeloase ale unor meşteşugari ai artei; poate că mă irita atât de mult tocmai datorită virtuozităţii sale artizanale; dar oricum, imaginea aceasta vanitoasă şi plină de sine a bătrânului Goethe mă întâmpina ca un ţipăt strident fatal, arătându-mi tocmai mie, care şi aşa eram destul de surescitat şi încrâncenat, că nu aveam ce căuta acolo. Aici se simţeau la ei acasă numai vechii maeştri, frumos stilizaţi, şi celebrităţile naţionale, iar nu lupii de stepă.

De ar fi apărut acum stăpânul casei, aş fi reuşit probabil să mă retrag invocând un motiv plauzibil. Dar a apărut soţia lui, iar eu m-am lăsat în voia soartei, cu toate că aveam presimţirea unei mari nenorociri. Ne-am adresat obişnuitele formule de salut, iar după primul dezacord urmară numeroase altele. Femeia îmi adresă felicitări pentru faptul că arătam bine, în vreme ce eu eram perfect conştient de faptul că îmbătrânisem mult de tot în anii care se scurseseră de la ultima noastră întâlnire; chiar în clipa în care îmi strânse mâna, durerea din degetele suferinde de gută îmi aminti în mod fatal de acest lucru. Da, şi pe urmă mă întrebă ce mai face scumpa mea nevastă, iar eu m-am văzut nevoit să-i spun că nevastă-mea mă părăsise şi că ne despărţiserăm.

Aici s-a produs o tensiune care a împiedicat, pe moment, continuarea lecturii. Am întors cartea invers…

*

Cutremurarea vaporului
îmi furtună barca
în care îmi duceam trezia
senin.

Restul dintr-o dată
a dispărut într-un triunghi
Bermudian

Vederea îmi nedevine clară
se lungeşte până după perdeaua
de apă prezentă

Până dincolo de auz
strig cele două
bucăţi de navă
care se epavă

Vederea o închid
cu un strigăt sfârşit
şi neterminat
.
.
.
De atunci visez întruna
phoenixiana readucere
la suprafaţă
de o mână uriaşă
într-una.

*

Timpul, o plastilină

La rând la doctor, mulţime de lume în aşteptare. Pe lângă poporul adunat, mai vin. Bine că mai şi ies unii. Când mai iese doctorul, ne adresează simpatic:

- Un minut!

Lucru care te face să zâmbeşti. Ştii că nu va fi un minut, dar încuviinţezi din cap că ai receptat. După o vreme (atunci când aştepţi să intri, vremea trece atât de încet, ceva nedrept trebuie să fie la mijloc, trece mai încet şi mai insuportabil decât cu alte dăţi), te uiţi la ceas. Trecu ceva. Mai dai cu ochii de doctor, care zice:

- O secundă!

Până reuşeşti să intri efectiv, trec cam trei sferturi de oră. Timpul lui trebuie să fie cu totul diferit de al meu, înseamnă. Einstein avea dreptate. Mare dreptate! Poate puţin modificate anumite date ale problemei.

Acum, sigur ni se întâmplă – cel puţin din când în când – să întârziem la vreo întâlnire. Sigur ni se mai spune şi:

- Uai, am crezut că nu mai vii! Stau aici de jumătate de oră să te aştept!

Iar tu te uiţi la ceas şi vezi că trecură 10 minute…

Care e, atunci, treaba? În ce fel se scurge şi mutilează timpul în mâinile unora sau altora? Sunt unii mai calzi şi li se topeşte în mână, iar alţii gheaţă de îl reţin în loc?

Nu cumva atunci când ne priveşte pe noi, când e în interesul nostru şi noi suntem actanţii, timpul trece extrem de încet. Dintr-o dată, se dilată şi avem timp enorm la dispoziţie. Dăm în stânga şi-n dreapta şi încă ne mai rămâne! Cui să mai dăm? Nu ţi se întâmplă nimic dacă întârzii acum un minut, două. Nu-ţi fă griji, ajungi. Vai, stresat eşti! Şi scoţi la minute cu duiumul ca un iluzionist eşarfele din buzunar, de ai zice că nu se mai termină odată! Iar celălalt trebuie să fie obsedat de se grăbeşte în halul ăsta.

Iar când e vorba de timpul celuilalt, când el e actantul şi este în interesul lui, timpul subit se reduce. Din marele elefant ce era, se transformă într-un mic purice. Nu mai deţinem nimic. Nu mai avem timp! Ni s-a strecurat printre degete tocmai atunci şi am rămas săraci de timp. S-a dus, trebuie să fug! Dacă ai şti ce ocupat sunt! Nu-mi văd capul de treburi, tu mă ţii aici de vorbă, iar eu ar trebui să fiu în cutare loc. Dacă nu stăteam să te aştept pe tine, eram acum acolo! Şi iată cum, ca prin minune, eşarfele ne-au dispărut din buzunar. Nu avem decât pentru noi astăzi. Iar celălalt nu ne înţelege niciodată că activităţile noastre chiar sunt importante (nu ca ale altora) şi de aceea ne grăbim.

De cine avem timp şi cine are timp de noi?

Mă gândesc că e şi aceasta o modalitate în care ne putem iubi aproapele ca pe noi înşine…

Avem timp de vânzare

Pentru că profilul blogului timposibil este timpul, posibil sau imposibil… de recuperat, de amintit, de schimbat, de iubit, de dispreţuit, am ales câteva ziceri despre timp:

*
Time stays long enough for anyone who will use it. (Leonardo da Vinci)

*
„… dacă se întâmplă să fim atenţi în acele ceasuri (momentele decisive), nu ne mai amintim nimic, în urmă. Atenţia nu are memorie; ea consumă prezentul şi se consumă prin el. Nu ţinem mine decât amănunte din filmul nostru interior…” (Mircea Eliade, Oceanografie)

*
Am uneori sentimentul că totul e zadarnic; că e prea târziu. Sînt închis din toate părţile; nu de ziduri, ca într-o închisoare, căci aş putea avea atunci măcar speranţa, absurdă, că zidurile ar putea fi sfărâmate şi măcar mi-aş putea imagina o ieşire – dar am sentimentul că sînt înconjurat de un zid nevăzut, alcătuit din Timp, ridicat din tot ce nu mai pot avea înapoi, din tot ce s-a întâmplat şi e ireversibil. (Mircea Eliade, Noaptea de sânziene)

*
Timpul nu se măsoară decât după emoţiile cu care îl străbatem. (E. Eustanié)

*
Acum, însă, în aceste clipe, intuia în chip mult mai profund şi mai autentic cât de amăgitoare – o iluzie – era credinţa omului că timpul era asemenea unui drum – pe care, odată aflat, poţi oricând să-ţi dai seama unde te găseşti şi unde, probabil, ai să ajungi -, în loc să priceapă care e, de fapt, adevărul: timpul e o încăpere, un veşnic ACUM, atât de aproape de noi, încât scapă de obicei privirii noastre. (John Fowles, Iubita locotenentului francez)

*
Toate lucrurile acestea s-au întâmplat într-adevăr atât de des sau le-a multiplicat memoria? Poate că mi s-au întâmplat numai o dată şi că m-au înşelat ecourile. (Lawrence Durrell, Cvartetul din Alexandria)

*
(despre un ceas) Ţi-l dăruiesc nu ca să-ţi amintească de timp, ci ca să-l poţi uita când şi când, câte o clipă şi nu-ţi cheltuieşti forţele încercând să-l înfrângi. (William Faulkner, Zgomotul şi furia)

*
Spunea că timpul e mort atâta vreme cât e fărâmiţat de rotiţele acestea; numai când se opreşte ceasul revine timpul la viaţă. (William Faulkner, Zgomotul şi furia)

*
Numai că… eu, când n-am nici o treabă, nici nu pot scrie. Trebuie să fiu foarte ocupat, să nu-mi văd capul de treburi, ca să pot să mă aşez şi la masa de lucru. Atunci mă plâng că n-am condiţii, că nu mai pot, o să-mi iau câmpii, m-am astenizat etc. Dar scriu! Pot să mă scald cât m-aş scălda… dacă nu vine nimeni să-mi fure hainele, parcă nu simt hazul.” (Marin Sorescu, Jurnal)

*
Ecleziastul 3:1 Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui.

*
Proverbe 25:11 Un cuvânt spus la vremea potrivitã este ca nişte mere din aur într-un coşuleţ din argint.

6 zile

(acompaniament pentru stare şi cuvinte)

6 zile de mişcare a globului
de paşi între apus şi răsărit
de pendulare în nori
muzica mea îşi târăşte minutele
dar Tu mi-ai promis

6 zile de coşmar concret
de aer temporar
de halucinare în aburul real
Promis că mă voi lupta

6 zile de mărimi impresionante
de rătăcire în zgârie-nori
de nevoie de lentile
Lupta cu nimic care să mă înfrângă

Alb negru în American Gangster

Frank Lucas: See, ya are what ya are in this world. That’s either one of two things: Either you’re somebody or you ain’t nobody.

Acesta era mobilul care îl motiva pe gangsterul de culoare Frank Lucas (jucat de Denzel Washington) – din anii ’70 americani, presăraţi cu războiul din Vietnam – să trăiască şi să trăiască aşa. Filmul care s-a inspirat din viaţa acestuia, American Gangster (2007), urmăreşte parcursul său ascendent în lumea mafiei şi a drogurilor şi apoi descendent, fiind identificat ca cel mai periculos mafiot al vremii (plus surpriza că era de culoare şi că nu lucrează pentru nimeni altcineva decât el), iar apoi închis. Urmează după aceasta şi un progres, o aproape reabilitare a lui după ce ajută la deconspirarea multor poliţişti corupţi, prinşi în vârtejul caracaticesc al mafiei.

Motto-ul său este suficient de relevant pentru a înţelege că toate detaliile lui Frank erau parte a marelui mecanism de a fi cineva; paşii săi erau gândiţi în acel scop şi nu îşi permitea a face alţii în afara cadranului. Astfel, el era atent întotdeauna să ia marfa de la sursa primară: calitatea atrage clientul; lucru care îi permitea să producă o substanţă de 10 ori mai puternică decât ce se afla în acel moment pe piaţă, însă la jumătate de preţ. Era atent la vestimentaţie, nu vroia să iasă în evidenţă cu costume scumpe şi pretenţioase care ar putea să capteze ochii autorităţilor şi să pară suspect. Seara, era atent să îşi ducă soţia în diferite localuri şi să nu se ocupe de afaceri. Duminica, era atent să meargă cu familia la biserică şi să se roage. Excelent potrivite toate rotiţele mecanismului. „The most important thing in business is honesty, integrity, hardwork… family… never forgetting where we came from.”

O dată a fost destul să încalce regula vestimentaţiei, afişându-se la un meci de box al lui Muhammad Ali într-o haină de blană foarte scumpă, pentru a începe să-şi dărâme propriul templu în care şi-a implicat şi familia. Nimerind sub ochii unui poliţist (jucat de Russell Crowe) cu proastă reputaţie pentru onestitatea exagerată în muncă (să existe onestitate exagerată în munca de poliţist?) şi însetat de a face dreptate în oraş, şi-a semnat inconştient declinul din viaţa de ‘cineva’.

Poliţistul Richie Roberts şi-a făcut un nume de potenţial turnător de poliţişti,

Lucruri serioase

Avem televizor în cancelarie. Aş fi preferat computer în sala de clasă, în loc, să pot prezenta un film la nevoie sau o piesă muzicală sau o reclamă pe care să port o discuţie. Dar hotărârile înalte rămân acolo unde se nasc.

Ieri, fază. Cineva căuta între posturi un loc pe care să se „aşeze”. Eu recomandam muzică, veşnica mea obsesie. Altcineva, mai în vârstă şi mai cu nume, sare:

- Dă la ştiri, ‘colo, ceva mai serios!

Purtătoarea de telecomandă înfăptuieşte. NATO la mare respect pe ecran. Adică un avion – cu Bush, se pare - care s-a tot pregătit să decoleze atât cât a durat pauza noastră. Poate şi după, n-aş putea spune, că a trebuit să mă „smulg” din faţa ştirii serioase, că aveam oră. Am aruncat o privire către locul persoanei… să văd dacă mai urmăreşte avionul dansând pe pistă. Nici picior de persoană. Deci nu stătu să asiste la lucrurile serioase…

Nu mă pot abţine să nu mă gândesc la felul sonor în care ne manifestăm simpatia, adoraţia pentru lucrurile grele, însă pe care nu le putem înţelege (dar dacă dă bine în ochii celorlalţi, de ce nu?) sau cum alergăm după ele, pentru că ar fi numite serioase de instanţe mai mult sau mai puţin recunoscute, însă lipsite de substanţă şi greutate.

Dă mai bine în faţa „camerei” dacă respingem lucrurile slabe – pe care, poate, în intimitatea casei noastre tot pe locurile fruntaşe se află – în văzul publicului şi luăm în braţe etichetele care zice-se fac cinste a le purta.

A discuta problemele grele ale lumii e o îndeletnicire într-adevăr serioasă. Atunci când ştii despre ce e vorba în propoziţiune. Eu nu mă pot lăuda cu aşa ceva. Însă ceea ce au devenit emisiunile de ştiri (cel puţin la noi) nu mai seamănă de mult cu lozinca pe care ar trebui să o aibă (şi pe care poate o mai au; ca lozincă doar).

Şi apoi, oamenii chiar pasionaţi de lucrurile grele epatează mai puţin şi gândesc mai mult. Eu cred că înţelepciunea adevărată este indirect proporţională cu lăudăroşenia.

Şi acum nişte lucruri mai slabe:

The Shape of My Heart în variantă unplugged admirabilă. Sau dacă doriţi originală.

Ai spus ceva? (2)

Am discutat cu elevii mei despre ceea ce pot reprezenta cuvintele pentru ei. Apoi mi-au spus ce fac cuvintele, acţiunea lor. Am avut nişte categorii între care ei au ales. Cu această ocazie, puteţi şi adăuga la listă, dacă doriţi. Cu siguranţă cuvintele pot reprezenta multe pe lângă ceea ce urmează.

Aşadar, dacă ar fi să găsiţi o metaforă pentru cuvinte, ele ar fi…

Arme

Oglinzi

Măşti

Tablouri

Unelte

Poduri

Şi poate multe altele.

M-a gândit în funcţie de ce anume unele cuvinte se încadrează într-o categorie sau alta. Natura în sine a cuvintelor? Aş spune că intonaţia cu care sunt ele spuse, contextul în care apar şi persoanele care le rostesc. Şi apoi cuvintele în sine.

De exemplu, propoziţia „Nu ştiai?”. Îi voi atribui contexte diferite şi vorbitori diferiţi. Să vedem ce se întâmplă.

1. Spusă de către profesor unui elev care e întrebat dacă şi-a făcut tema. Elevul răspunde:

- Nu ştiam că avem temă.
- Nu ştiai?

Ce atitudine transmite întrebarea?

Ai spus ceva? (1)

Am avut ieri la o clasă o discuţie legată de cuvinte şi importanţa lor  în viaţă, în comunicare etc. La început, spuneţi-mi cu care din cele două strofe vă identificaţi în acest poem scris de Emily Dickinson:

A word is dead
When it is said,
Some say.

I say
It just begins to live
That day.

Sunt două feluri de a vedea comunicarea. De o parte ar fi moartea cuvintelor atunci când ele sunt rostite – avem nevoie de puţin (sau mai mult) mister, nu-i aşa? – şi de cealaltă parte ar fi naşterea lor atunci când sunt rostite – de câte ori nu tăcem, crezând că dincolo ajunge un mesaj pe care nu l-am transmis, de fapt? – şi, în funcţie de perspectiva noastră, aşa vom şi purta comunicarea.

Mi-am amintit instantaneu de o reclamă – elevii mi-au spus că de vodafone trebuie să fie vorba (stau cu memoria uneori mai bine ca mine; dacă şi-ar aminti la fel de bine şi altele) şi astfel am găsit-o. Iat-o:

„Cuvintele ce nu se spun se pierd.”

Nu pot să nu mă gândesc cum ar fi viaţa dacă nu am avea cuvinte; dacă ne-am înţelege strict prin semne, prin expresie, prin gesturi.

Sunt cuvinte ce se vor mai bine rostite decât tăcute?
Sunt cuvinte care nu e de ajuns să poată fi deduse?
Sunt cuvinte care e mai bine să fie doar intuite?
Sunt cuvinte care se pierd dacă nu sunt spuse?
Dar sunt cuvinte care se pierd dacă sunt spuse?