Am fost ieri la conferinţa lui Puric despre omul frumos şi, la venire acasă, am simţit nevoia de a spune despre. Am auzit mai multe păreri împotriva persoanei lui sau împotriva unora din ideile lui ori cel puţin dezamăgite de Puric – vorbitorul sau filosoful.
Teoretic, nu am greutatea necesară a-mi exprima părere despre el. Nu am asistat la toate conferinţele lui de până acum, nu i-am citit cărţile scrise până la această oră, nu i-am căutat posibile bloguri sau site-uri personale ca să îi ştiu concepţiile, crezurile. Am citit doar pe ici, pe colo ce s-a scris despre; persoană sau discursuri. Şi, bineînţeles, spectacolele lui de pantomimă.
Personal, ieri nu m-am simţit dezamăgită; mă aşteptam să dau şi de o doză de spectacol, că oricum vorbim despre un actor; indiferent cât de mult ar încerca să se disocieze (dacă ar vrea, deşi nu găsesc un motiv foarte întemeiat pentru asta) de meseria lui de actor, întotdeauna va rămâne măcar o umbră din manifestarea spectaculoasă – punct slab, ar spune unii – în discursurile pe care le ţine. Nu cred că seriozitatea de la A la Z (şi, la urma urmei, despre ce fel de seriozitate vorbim? că cea a bunului-simţ nu a lipsit, iar cea a expresiei, a mimicii eu nu o văd necesară neapărat, dimpotrivă) într-un discurs este un element cheie şi obligatoriu sau că el conferă o mai mare autoritate sau emană o mai mare credibilitate. Nu acea seriozitate.
Apoi, tot vizavi de spectacol, era de aşteptat ca el să existe într-un discurs care se vrea ŞI o prezentare de carte. Însă şi cartea respectivă a apărut după ideea cărţii; dacă are o idee cartea, atunci e atins un obiectiv important.
Lucrul pe care l-am considerat de apreciat a fost faptul că a pledat pentru omul frumos, a fi frumos spiritual, nu doar de dragul unei moralităţi, unui spirit civic, unei prestanţe apreciabile în societate sau în numele vreunei integrităţi sau demnităţi omeneşti, ci în numele lui Dumnezeu, în numele scopului pentru care El ne-a adus la viaţă. Şi asta mi s-a părut deasupra oricărui îndemn la moralitate de dragul bunei înţelegeri între oameni pe care l-ar putea da cineva.
Apoi Frumosul care e scos din realitatea înconjurătoare de pe toate posturile de TV, din cărţi, reviste, pentru a afişa în faţa privitorilor Urâtul care trebuie exhibat cât mai mult şi cât mai îngroşat, ca să se umple audienţele şi ca lumea să fie, de bună-seamă, „informată”. Atitudinile pozitive care sunt eliminate şi trecute absente din istoria noastră: în perioada comunistă sub formă de frică de autorităţi (nu respectul cuvenit, ci frică), iar azi – sub formă de democraţie dusă la extreme şi transformată în Urât.
Ca necunoscator în “domeniul purician ca filosof sau vorbitor”, probabil nu am privirea de ansamblu pe care o aşteaptă majoritatea celor care citesc impresii după acest de fel de evenimente. Eu am asistat la un moment şi am rămas cu asta. Nu cred că trebuie absolutizat, am luat ce am considerat bun şi mă simt mulţumită că există oameni de popularitatea lui, admiraţi în aşa măsură de atâţia, care să spună ceea ce a spus el cu ocazia asta.
Am fost ieri la
conferinţa lui Puric despre omul frumos şi, la venire acasă, am simţit nevoia de a spune despre. Am auzit mai multe păreri împotriva persoanei lui sau împotriva unora din ideile lui ori cel puţin dezamăgite de Puric – vorbitorul sau filosoful.
Teoretic, nu am greutatea necesară a-mi exprima părere despre el. Nu am asistat la toate conferinţele lui de până acum, nu i-am citit cărţile scrise până la această oră, nu i-am căutat posibile bloguri sau site-uri personale ca să îi ştiu concepţiile, crezurile. Am citit doar pe ici, pe colo ce s-a scris despre; persoană sau discursuri. Şi, bineînţeles, spectacolele lui de pantomimă.
Personal, ieri nu m-am simţit dezamăgită; mă aşteptam să dau şi de o doză de spectacol, că oricum vorbim despre un actor; indiferent cât de mult ar încerca să se disocieze (dacă ar vrea, deşi nu găsesc un motiv foarte întemeiat pentru asta) de meseria lui de actor, întotdeauna va rămâne măcar o umbră din manifestarea spectaculoasă – punct slab, ar spune unii – în discursurile pe care le ţine. Nu cred că seriozitatea de la A la Z (şi, la urma urmei, despre ce fel de seriozitate vorbim? că cea a bunului-simţ nu a lipsit, iar cea a expresiei, a mimicii eu nu o văd necesară neapărat, dimpotrivă) într-un discurs este un element cheie şi obligatoriu sau că el conferă o mai mare autoritate sau emană o mai mare credibilitate. Nu acea seriozitate.
Apoi, tot vizavi de spectacol, era de aşteptat ca el să existe într-un discurs care se vrea ŞI o prezentare de carte. Însă şi cartea respectivă a apărut după ideea cărţii; dacă are o idee cartea, atunci e atins un obiectiv important, consider că nu i s-ar putea reproşa vreun comercialism sau un discurs care s-ar vrea pur actoricesc întru vinderea cărţii.
Lucrul pe care l-am considerat de apreciat a fost faptul că a pledat pentru omul frumos, a fi frumos spiritual, nu doar de dragul unei moralităţi, unui spirit civic, unei prestanţe apreciabile în societate sau în numele vreunei integrităţi sau demnităţi omeneşti, ci în numele lui Dumnezeu, în numele scopului pentru care El ne-a adus la viaţă. Şi asta mi s-a părut deasupra oricărui îndemn la moralitate de dragul bunei înţelegeri între oameni pe care l-ar putea da cineva.
Apoi Frumosul care e scos din realitatea înconjurătoare de pe toate posturile de TV, din cărţi, reviste, pentru a afişa în faţa privitorilor Urâtul care trebuie exhibat cât mai mult şi cât mai îngroşat, ca să se umple audienţele şi ca lumea să fie, de bună-seamă, „informată”. Atitudinile pozitive care sunt eliminate şi trecute absente din istoria noastră: în perioada comunistă sub formă de frică de autorităţi (nu respectul cuvenit, ci frică), iar azi – sub formă de democraţie dusă la extreme şi transformată în Urât.
Ca necunoscator în “domeniul purician ca filosof sau vorbitor”, probabil nu am privirea de ansamblu pe care o aşteaptă majoritatea celor care citesc impresii după acest de fel de evenimente. Eu am asistat la un moment şi am rămas cu asta. Nu cred că trebuie absolutizat, am luat ce am considerat bun şi mă simt mulţumită că există oameni de popularitatea lui, admiraţi în aşa măsură de atâţia, care să spună ceea ce a spus el cu ocazia asta.
Sunt lucruri, oameni, îndeletniciri foarte apropiate sufletului cândva, foarte familiare şi obişnuite programului zilnic, pe care nu le mai vezi mult timp, pe care nu le mai practici de o groază de vreme.
Mă uit puţin la televizor. Nu pentru că nu aş avea timp, dar nu am răbdare prea multă. Am câteva emisiuni pe care le mai urmăresc, câteva posturi pe care le frunzăresc uneori şi, în rest, triere multă. Aşa încât ştirile mondene trec şi ele târziu pe lângă mine. Le aflu, uneori, la 3 luni după ce au loc. Ca în cazul plecării (zice-se definitive) din ţară a Mihaelei Rădulescu.
Cât costă adevărul. Costă ceva? Sau altfel: cât costă adevărul dezvăluit?
În timpul zborului
“
