Cât costă adevărul. Costă ceva? Sau altfel: cât costă adevărul dezvăluit?
Un film făcut după fapte reale, cu personaje încă în viaţă. Jeffrey Wigand (Russell Crowe), vicepreşedinte la o companie renumită producătoare de tutun (Brown & Williamson) şi chimist, concediat de câteva ore, este provocat să traducă în limbaj accesibil un document voluminos de 500 de pagini primit anonim de către producătorul unei emisiuni TV, Lowell Bergman (Al Pacino), foarte urmărite.
Bergman duce muncă de lămurire cu Wigand, pentru că, în urma plecării lui de la Brown & Williamson, pot fi consecinţe neplăcute dacă se dezvăluie secretele companiei; iar, pentru a preveni lucruri de acest gen, se semnează întotdeauna declaraţii de confidenţialitate, a căror încălcare poate duce până la închisoare.
Wigand acceptă explicarea documentului cu condiţia de a nu trebui să îşi dea vreo opinie sau să reveleze vreun secret. Revelare asupra căreia se va răzgândi însă la un moment dat şi acceptă să dea un interviu (încă nedifuzabil), pentru că este pus în faţa situaţiei următoare: fie se protejează pe el şi familia lui de scandaluri, chiar posibile răpiri sau omoruri, tăcând, fie spune ceea ce ştie despre procedurile ilegale de confecţionare a ţigărilor, dăunătoare sănătăţii oamenilor, realizând astfel conştientizarea masei care va lua decizii cu adevărul în mână.
Ca orice adevăr adevărat care vrea să iasă la lumina zilei, creează panică între televiziuni, care refuză difuzarea lui din cauza ameninţărilor care sunt promise sau bănuite. Se pot pierde slujbe, se pot distruge vieţi dacă acest adevăr se află tocmai din gura unui om cu autoritate în domeniul sănătăţii şi, mai mult, fost angajat şi parte a bordului de conducere în mari companii de tutun. Când vorbim despre firme mici, fără putere financiară (care înseamnă fără orice putere), ameninţările care pot fi lansate şi puse în practică sunt jucării faţă de ceea ce pot face companiile gigantice cu zeci de ani de viaţă în spate, unde s-au dezvoltat mafiile necesare pentru susţinerea ei în viaţă în caz de orice încercare de anihilare sau reducere măcar.
Aşa că, după eforturile depuse pentru a rosti adevărul, au urmat eforturile de a face rostirea publică. La ce bun un adevăr ţinut în pivniţă, nu?
Dacă există costuri pentru acest adevăr sau nu, vă las să descoperiţi şi să urmăriţi filmul. Consider că merită văzut măcar pentru un motiv: ce fac cu adevărul care poate salva alte vieţi, însă îmi poate face rău mie dacă îl spun?
Am fost ieri la conferinţa lui Puric despre omul frumos şi, la venire acasă, am simţit nevoia de a spune despre. Am auzit mai multe păreri împotriva persoanei lui sau împotriva unora din ideile lui ori cel puţin dezamăgite de Puric – vorbitorul sau filosoful.
Teoretic, nu am greutatea necesară a-mi exprima părere despre el. Nu am asistat la toate conferinţele lui de până acum, nu i-am citit cărţile scrise până la această oră, nu i-am căutat posibile bloguri sau site-uri personale ca să îi ştiu concepţiile, crezurile. Am citit doar pe ici, pe colo ce s-a scris despre; persoană sau discursuri. Şi, bineînţeles, spectacolele lui de pantomimă.
Personal, ieri nu m-am simţit dezamăgită; mă aşteptam să dau şi de o doză de spectacol, că oricum vorbim despre un actor; indiferent cât de mult ar încerca să se disocieze (dacă ar vrea, deşi nu găsesc un motiv foarte întemeiat pentru asta) de meseria lui de actor, întotdeauna va rămâne măcar o umbră din manifestarea spectaculoasă – punct slab, ar spune unii – în discursurile pe care le ţine. Nu cred că seriozitatea de la A la Z (şi, la urma urmei, despre ce fel de seriozitate vorbim? că cea a bunului-simţ nu a lipsit, iar cea a expresiei, a mimicii eu nu o văd necesară neapărat, dimpotrivă) într-un discurs este un element cheie şi obligatoriu sau că el conferă o mai mare autoritate sau emană o mai mare credibilitate. Nu acea seriozitate.
Apoi, tot vizavi de spectacol, era de aşteptat ca el să existe într-un discurs care se vrea ŞI o prezentare de carte. Însă şi cartea respectivă a apărut după ideea cărţii; dacă are o idee cartea, atunci e atins un obiectiv important, consider că nu i s-ar putea reproşa vreun comercialism sau un discurs care s-ar vrea pur actoricesc întru vinderea cărţii.
Lucrul pe care l-am considerat de apreciat a fost faptul că a pledat pentru omul frumos, a fi frumos spiritual, nu doar de dragul unei moralităţi, unui spirit civic, unei prestanţe apreciabile în societate sau în numele vreunei integrităţi sau demnităţi omeneşti, ci în numele lui Dumnezeu, în numele scopului pentru care El ne-a adus la viaţă. Şi asta mi s-a părut deasupra oricărui îndemn la moralitate de dragul bunei înţelegeri între oameni pe care l-ar putea da cineva.
Apoi Frumosul care e scos din realitatea înconjurătoare de pe toate posturile de TV, din cărţi, reviste, pentru a afişa în faţa privitorilor Urâtul care trebuie exhibat cât mai mult şi cât mai îngroşat, ca să se umple audienţele şi ca lumea să fie, de bună-seamă, „informată”. Atitudinile pozitive care sunt eliminate şi trecute absente din istoria noastră: în perioada comunistă sub formă de frică de autorităţi (nu respectul cuvenit, ci frică), iar azi – sub formă de democraţie dusă la extreme şi transformată în Urât.
Ca necunoscator în “domeniul purician ca filosof sau vorbitor”, probabil nu am privirea de ansamblu pe care o aşteaptă majoritatea celor care citesc impresii după acest de fel de evenimente. Eu am asistat la un moment şi am rămas cu asta. Nu cred că trebuie absolutizat, am luat ce am considerat bun şi mă simt mulţumită că există oameni de popularitatea lui, admiraţi în aşa măsură de atâţia, care să spună ceea ce a spus el cu ocazia asta.
Datorită anumitor circumstanţe (pe care le consider binefăcătoare), am ajuns în contact cu povestea scrisă şi ecranizată a Pollyannei. Auzisem despre ea din coplărie, dar niciodată nu ştiam exact ce se întâmplase în ea atât de fantastic pentru a fi populară.
E o poveste simplă, o lectură uşoară, care nu atrage deloc atenţia ca formă. Deloc pretenţioasă în limbaj (cartea) sau în regie (filmul). Ceea ce m-a fascinat la ea a fost ideea din miezul ei.
Personajul principal, Pollyanna, este o fetiţă rămasă orfană de mică, ce îşi trăieşte viaţa căutând mereu motive să fie mulţumitoare lui Dumnezeu pentru lucrurile minore ce i se întâmplă. Astfel, ea îşi creează o stare permanentă de bine şi îi uimeşte pe oamenii din jurul ei prin sentimentul pozitiv pe care îl emană. Îi atrage cu atitudinea şi îi provoacă să îşi schimbe morocăneala şi nemulţumirea în gratitudine pentru ceea ce au, să refacă relaţiile pierdute sau să clădească unele nebănuite.
Ca orice copil, cel mai uşor înveţi obiceiurile pe care le poţi transforma în sau numi joc. Tatăl Pollyannei o învăţase să joace acest joc al mulţumirii. Jocul a început în momentul în care Pollyanna a primit cadou nişte cârje şi s-a întristat, fiind nemulţumită. pentru că nu ştia la ce le-ar fi putut folosi.
Răspunsul tatălui a fost unul surprinzător:
- Bucură-te că nu ai nevoie de ele.
Sigur că felul acesta de a privi viaţa şi lumea poate părea (şi chiar este!) lipsit de echilibru, de raţiune, de simţ al realităţii. Însă simţul echilibrului (din acest punct de vedere), al realităţii nu aduc la pachet în mod necesar şi bucuria de a trăi sau un avantaj faţă de cei care le au.
Nu despre lipsa lucidităţii vorbesc, nu despre a nu vedea partea goală a paharului, ci, tocmai, văzând-o şi fiind conştient de răul din jur (pentru că nimeni nu e scutit), să găseşti măcar o fărâmă pozitivă, să alegi un Bun care stă ascuns de vederea superficială.
Pentru mine, a fost şi este o provocare. Dacă reproşul care i se poate aduce acestei idei e că poţi da în naivitită din cauza acestei perspective, aş răspunde că – fără ea – poţi da, de asemenea, în nemulţumită, cinită, deprimită, nefericită (cronice) şi alte de genul… Nu sună chiar necunoscute acestea din urmă, nu-i aşa?
Un prieten a fost la Auschwitz. M-am uitat la fotografii aşa cum nu te uiţi la film.
La film, eşti pregătit dinainte să vezi ceea ce a scormonit şi inventat imaginaţia omului; fie el şi film inspirat din fapte reale. La film, stai relaxat în fotoliu că nu vine peste camionul care dă să iasă din cadrul ecranului, nu te fereşti de gloanţele din poveste etc.
Deşi la film eşti mai tentat să fii sensibilizat, pentru că filmul e o poveste, în care oamenii râd, plâng, suferă în tăcere, vizibil sau pe ascuns şi ni se întâmplă să uităm de caracterul imaginar al filmului în anumite momente. Dar suferinţa noastră empatică se întinde până la o limită. Ştim că aşa ceva se întâmplă şi în realitate, poate chiar ne revedem pe noi în unele secvenţe, dar ştim că la un moment dat, filmul se încheie. Şi la un alt moment dat, totul va fi uitat.
La fotografii te uiţi altfel. La fotografiile ne-prelucrate. Ştii că ceea ce se înregistrează acolo e un moment care e real, care respiră prin simpla prezenţă, care nu e fabulat, nu e rezultat al interpretării cuiva. E un fapt, iar acel fapt nu poate fi contestat de nimeni. L-au văzut ochi. Iar acei ochi l-au înregistrat într-o poză care va rămâne, cu o istorie care nu poate fi ştearsă.
Ceea ce a rămas din Auschwitz rămâne nu doar ca fotografii. Rămâne ca realitate a trecutului care îşi lasă dârele de suferinţă peste tot viitorul care îi urmează.
Această fotografie m-a năucit.
Are o poveste teribilă. Sunt doar nişte şine de tren, e drept. Nişte şine de tren care duc încotro? Par să nu ducă niciunde. Cel puţin în momentul de faţă, ele chiar nu duc niciunde. Locul unde duceau – şi anume locul în care ele se întrerup – era clădirea unde evreii urmau a fi gazaţi. Dacă vă întrebaţi de ce ea nu mai există în timp ce restul clădirilor sunt toate la locul lor, este şi un răspuns. Germanii au vrut să şteargă urmele atrocităţilor lor.
De cine să le şteargă? Din cauza oamenilor? Care oameni? Cei care trăiesc în medie 70 de ani şi apoi mor? De cine să îţi ascunzi crimele ca ele să nu mai existe? Sau ochii cui îi poţi acoperi ca să ştergi istoria?
M-am uitat la aceste fotografii aşa cum nu te poţi uita la un film. Acolo a fost şi ceea ce a fost nu poate fi nici uitat, nici şters. Iar acest instantaneu surprinde extraordinar o crimă şi fuga autorului de ea.
Însă bucăţile de oase rămase la vedere pe pământ pentru că nu se topiseră complet cine le va putea acoperi vreodată?
PS: Mulţumiri lui G. M. pentru fotografii.
În timpul zborului
spre celălalt minut,
obiectele uitară
să mai asculte
de forţa gravitaţională
în căderea lor
tradiţională
la pământ.
Au stat.
Şi nici eu
n-am mai respirat
nici o pasăre,
nici o trecere,
nici o zbatere de ape
când ai trecut.
Un moment care se cere ţinut minte atunci când eşti fericit. Un moment care se vrea readus în memorie când eşti pe punctul de a uita ce ai şi pentru câte poţi fi recunoscător.
Una din zilele în care mergeam la fotografiat în oraş. În vacanţă ieşisem în fiecare zi, era o nevoie intrinsecă imperativă. Fotografia devenise (deşi nu tocmai subit, se manisfestase de multă vreme în mine) mobilul energiei zilnice devastatoare şi a repetatei dispoziţii de a continua această îndeletnicire, de a mă smulge din oboseală cu aceeaşi activitate, fără a simţi că pierd ceva din mine. Sau că pierd fără să-mi doresc. Fără a simţi că pierd timpul, ci că-l investesc.
Eram în tramvai. Mă îndreptam spre vechea cetate şi îmi imaginam deja diferite unghiuri şi poziţii de fotografiere. Îmi întorc privirea spre oamenii din tramvai şi observ, dintr-o dată, un om cu privirea neclară. Vedea totuşi, se descurca singur şi părea să o facă destul de binişor, dar îmi dădeam seama că nu cu aceeaşi uşurinţă ca noi, restul…, ceilalţi normali din jurul lui.
Doar câteva fracţiuni de secundă l-am zărit.
Eu mergeam să fotografiez, să văd frumuseţi, să suprind ce e mai frumos în lumea în care mă mişc…, iar alţii abia dacă văd drumul pe care păşesc, abia se pot deplasa singuri. Cum aş fi eu într-o lume neclară ca aceea acum, când parcă abia încep să descopăr latura aceasta – atât de gigantică şi diferită – a frumuseţii de a vedea? Acum, când oriunde ies pe stradă şi oriunde privesc, aranjez elementele instinctiv ca pentru posibile fotografii şi le încadrez într-un dreptunghi imaginar aşa încât să încânte şi alte priviri…
La vederea lui, m-am cutremurat. M-am sensibilizat la gândul că mi s-a dat atât de mult şi că, deşi ştiam întotdeauna ce har divin e să poţi vedea, niciodată nu mi-am dat seama cu atât de multă gravitate ca în acel moment. Să înţeleg raţional nu e suficient, uneori, pentru a înţelege la adevărata „mărime”.
Şi uneori mă mai gândesc că cei care nu văd poate văd cu ochii spirituali cu atât mai bine faţă de noi, cei normali. Normali, un adjectiv relativ, la urma urmei.
Aşa că, de aceste Paşti, mă bucur că am vedere şi o am din plin şi mă rog ca cea spirituală să nu rămână în urmă, ci să crească. Să ne fie cu vederea Celui mort şi înviat, să ne fie cu trăirea sacrificiului şi cu bucuria darului vieţii veşnice în inimă!
Am primit o ştire despre concursul de fotografie „Pe locuri! Fii gata! Print!” organizat de către Epson în perioada 15 aprilie – 15 mai, 2009. Se adresează atât fotografilor profesionişti, cât şi celor amatori.
Secţiunile în care se pot înscrie fotografiile: peisaj, portret şi temă liberă. Adresa de web unde se poate face înscrierea este:
http://www.concursfotoepson.ro/
(dacă nu este funcţională încă adresa, reveniţi, acum se lansează site-ul)
Pozele vor fi jurizate de către artişti fotografi profesionişti: Dinu Lazăr, Simion Buia, Francisc Vaida, Bogdan Panait.
Premiile vor fi după cum urmează:
Premiul 1 – Imprimantă foto profesională A2 Epson Stylus Pro (4112 ron)
Premiul 2 – un atelier special cu Dinu Lazăr, “Fotografia şi miracolul printării”.
Premiul 3 – Multumedia Viewer Epson P-4000, memorie 80GB (1974 ron)
Alt premiu: toţi fotografii înscrişi “în concurs beneficiază de o reducere de 10% la achiziţia, prin magazinul F64, a mai multor echipamente foto profesionale Epson – imprimanta Epson Stylus Photo 1400, imprimanta Epson Stylus Photo R1900, imprimanta Epson Stylus Photo R2880, imprimanta Epson Stylus Pro 3800 şi Multimedia Viewer-ul P-6000.”
Un alt fel de premiu: “50 dintre fotografiile participante la concurs, selectate de către juriu, vor fi tipărite pe suport Fine Art la cele mai înalte standarde de calitate a printului, folosind tehnologia Epson, şi vor fi înmânate autorilor.”
Vă urez după cum am văzut că se salută fotografii între ei:
Lumină lină!
Se întâmplă şi la case mai mari. Li se întâmplă şi celor cărora ai zice că nu li se întâmplă, pentru că or fi protejaţi de destin sau de aura de scriitori; deşi scriitorilor li se întâmplă cele mai multe evenimente (pe cap de scriitor) sau sentimente dramatice sau interpretate dramatic, cu care ne identificăm atunci când le citim scrierile. Sunt şi cei cărora nu li se întâmplă nimic, dar au ajuns totuşi cunoscuţi pentu că au un talent fabulos în a scrie despre nimic.
Bunăoară, nevoia de a da. Pe lângă nevoia de a primi, indiscutabil exsitentă în fiecare, există – surprinzător?, eu zic că nu – şi cea de a oferi. Oricât am fi – şi suntem, fără îndoială – de egoişti şi egocentrici, avem o satisfacţie de a da. Nu fără rezultat. Chiar dacă spunem că dăm fără să aşteptăm nimic în schimb, aşteptăm totuşi, un lucru. Acum, îmi pare rău (sau bine, de fapt) dacă se vor găsi cititori care au trecut de această etapă, eu încă o simt. Aşteptăm să vedem că ceea ce am oferit celuilalt îi e util, frumos, îmbucurător. Şi nu mă refer la mulţumirea care ţi se adresează, ci mă refer la expresia de pe faţă, starea de spirit, turnura pozitivă a evenimentelor din viaţa persoanei. Să coincidă intenţia cu rezultatul emoţional şi faptic în celălalt.
Şi mi se pare normal, omenesc (nu spun că e o aşteptare care duce la fericire, nu, dimpotrivă, dar i ne sustragem cu mare greutate). Pentru că văzând că ai putut fi de folos, ai imboldul de a continua. Astfel, există certitudinea că nu ai făcut un rău persoanei, ci un bine.
Că nu întotdeauna gesturile noastre bine intenţionate sunt luate ca atare sau considerate importante de către destinatar nu e un lucru străin, mă gândesc. Faci o surpriză cuiva şi te pomeneşi că ai jignit cu unul dintre multele cuvinte din frază. Vrei să dai o mână de ajutor într-un eveniment şi eşti luat drept îngâmfat că nu respecţi puterea sau inteligenţa celuilalt. Sau pur şi simplu nu ai nici o reacţie de nici un fel.
Şi e de observat că dorinţa de a da creşte proporţional cu indiferenţa cu care sunt întâmpinate gesturile noastre (până la punctul de saturaţie, în care se renunţă, bineînţeles). M-a amuzat acum câţiva ani să dau de fragmentul acesta al lui Eliade:
„Tot ce e mai bun în noi îl dăm oamenilor care n-au ce face cu darurile noastre… Aşa se întâmplă cu fiecare dintre noi, de ce să ne ascundem? Preferăm să «căutăm», pierzându-ne timpul, decât să ţinem în braţe ceea ce am înţeles de mult că e vrednic de noi.” (M. Eliade, „Despre destinul înţelegerii”, Oceanografie).
O fi irosire sau masochism? Sau pur şi simplu omenesc? Însă, ştiind că am fost sfătuiţi să
“Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Matei 7:6),
Se pare că suntem mulţi care procedăm la fel. Nu cred că ni se cere să renunţăm a fi darnici. Ci doar să deosebim între a fi de folos şi a te irosi.
Ni s-a spus să dăm click cât mai des. Sarcina mai dificilă nu e clickul, ci e alegerea între mai multe rezultate. Alegerea acelor câteva care vor reprezenta munca ta. Asta ni se spunea weekendul trecut la un curs de iniţiere în arta fotografică, ţinut la Stâna de Vale.
Cursul a fost organizat de Universitatea Oradea, DPPPD, şi susţinut de către vicepreşedintele Clubului Fotografic Nufărul, Claudiu Szabo.
Deşi a durat foarte puţin, sâmbătă-duminică, e necesar un astfel de început în ale fotografiei. Deruta în care se află cel care admiră o fotografie, dar nu ştie ce anume îl impresionează se rezolvă abia atunci când intră în contact cu un cunoscător în domeniu sau cu o carte bine scrisă. Desigur, sunt importante simţul artistic şi intuiţia, dar sunt nişte criterii generale care, neştiute, lasă actul fotografic la întâmplare, la nimereală. Or cel pasionat de această artă nu îşi doreşte să nimerească ca orbu-n Brăila (deşi bucuria e foarte mare, recunosc), ci să poată ajunge acolo de câte ori vrea şi, mai ales, să ajungă în Brăila nu pentru că ar fi vrut să ajungă în Bucureşti şi a greşit traseul.
M-am gândit cât de benefic ar fi ca blogurile de fotografie – şi sunt numeroase, este de unde – să dea mici indicii, câteva idei cu privire la ceea ce se consideră subiect bun, încadrare corectă, claritate bună etc.
Neavând un aparat profesionist, nici măcar semi-profesionist, îmi permit să redau lucruri pe care le-am înţeles şi am încercat şi reuşit să le aplic pe mai obişnuitul meu aparat (firmă bună, model compact).
În primul rând, sunt 3 aspecte de care trebuie ţinut cont la o fotografie. În ordinea importanţei:
1. ideea
2. estetica
3. tehnica, claritatea
Din categoria 2, mă voi lega de două aspecte:
Întotdeauna am avut impresia că obiectul, fenomenul, persoana de fotografiat trebuie să stea în centrul imaginii. Nu ştiu de unde ideea, probabil de pe foile explicative de folosire a unuia dintre aparatele „copilăriei” sau din „bună intuiţie”.
Elementul de pozat nu stă, de obicei, în centru, ci într-o parte. Dacă avem un portret, ochii persoanei trebuie să privească spre centrul pozei, nu spre exteriorul ei. La fel dacă se deplasează: porţiunea din drum care urmează a fi păşită trebuie să fie vizibilă. Să nu se „termine” poza prea repede, prea brusc.
Asta a fost una din surprizele cele mai mari. Cealaltă a fost faptul că linia orizontului (fie că e vorba chiar de orizont sau de simplă linie de demarcaţie între un mediu şi un altul) nu trebuie nici ea să fie pe mijlocul imaginii. Să nu se împartă imaginea în două. Să se apropie de 1/3 sau 2/3 din imagine. La unele aparate, se poate seta afişarea acelor “grid lines” care numai întâmplătoare nu sunt.
În imaginea de mai sus, avem atât regula “drumului vizibil”, cât şi a împărţirii, încadrării.
În această imagine, vă rog să urmăriţi poziţionarea liniei de orizont la 1/3 pe orizontală.
Sigur că mai sunt. Poate voi reveni. Deocamdată vreau să mă informez cât mai bine şi mai corect. Pasiunea cere timp.
Important: şi ca temă: puteţi urmări aceste reguli acum în imaginile de la linkul artistului Claudiu Szabo. Observaţia e primul pas înaintea acţiunii. 
PS: Imaginile au fost preluate de pe site-ul http://badorgood.com/membri/cszabo/fotografii şi aparţin aceluiaşi autor (în afară de imaginea a 2-a).
„Uneori, cea mai lungă călătorie e distanţa dintre două persoane.”
Acesta e motoul filmului The Painted Veil (2006), a treia ecranizare a romanului cu acelaşi titlu, scris de către W. Somerset Maugham în 1925.
Ce m-a atras la film şi pentru ce motiv îl recomand spre vizionare: modul în care poţi învia ceva mort (pentru el) şi naşte ceva nenăscut vreodată (pentru ea).
Vi s-a întâmplat vreodată să luaţi un obiect foarte drag şi învechit ca să-l ştergeţi cu o soluţie care să-l facă ca nou? Ce senzaţie aţi avut, văzându-l înnoit? Cam aşa aş descrie filmul The Painted Veil.
Walter Fane (Edward Norton) o ia de soţie pe pretenţioasa Kitty Garstin (Naomi Watts), ştiind că ea nu îl iubeşte şi ştiind, de asemenea, că ea doreşte doar să scape de titulatura de necăsătorită, la casa mamei. Mai mult sau mai puţin surprinzător, Kitty se îndrăgosteşte de un viceconsul britanic însurat – Charles Townsend – cu care are o aventură. Descoperirea lor de către Walter naşte în acesta furie şi dorinţă de răzbunare, punând în faţa soţiei două alternative: ori divorţează de ea pe motiv de adulter, ori rămân căsătoriţi şi ea îl acompaniază în expediţia pe care o va face într-un ţinut din China, unde s-a oferit voluntar (este bacteriolog) a trata bolnavii de o epidemie de holeră periculoasă. read more…
M-am întrebat de multe ori cum ar fi să aduc poezia pe un teren mai puţin poetic – cel în care s-a născut – şi mai mult de alt fel, oricare ar fi el. Pentru a deschide şi alţii uşi spre înţelegerea ei. Poezia, la fel ca celelalte moduri de exprimare a unor idei şi gânduri, e accesibilă iubitorilor de poezie şi mai puţin accesibilă pentru restul.
Frumuseţea ar fi să o facem cât mai accesibilă pe segmente cât mai variate. Se crede că poezia nu are a face prea mult cu raţionamentele, cu ştiinţele exacte. Că e doar sentiment. Sigur că e şi sentiment. Însă nu e doar atât. E un sentiment cu ajutorul căruia ia fiinţă o idee. Iar ideea are o logică pentru a putea fi înţeleasă.
Dacă ar fi să privim matematic o poezie a Anei Blandiana, atunci această poezie aş vrea să fie:
Molecule de calciu
Să nu mă grăbesc,
Să las timpul să treacă,
Fiecare secundă-n cădere
Erodează puţin
Suferinţa.
Să aştept.
Fiecare val ce se sparge
Sapă în stânca
De care-s înlănţuit,
Fiecare fir de rugină
Subţiază lanţul.
Într-un mileniu, în două,
Stânca va fi nisip,
Fierul verigilor pulbere,
Oasele mele, molecule de calciu
Risipite în apă,
Suferinţa nimic.
Prima dată când am citit-o, a trebuit să o recitesc. Nu îmi amintesc de câte ori am citit-o. Revenirea asupra unei poezii e semn de bine. De multe ori. În afară de cazul în care poetul nu a dorit să transmită nimic şi ceea ce a scris e indescrifrabil. Dar de obicei re-lecturarea poeziei înseamnă că e o ecuaţie cu o necunoscută sau mai multe, care trebuie rezolvată. Atrage atenţia prin dificultate şi provoacă la găsirea unei soluţii.
Deci, „să las timpul să treacă“. Timpul vieţii (îl numim T) e în trecere, în derulare; el devine din ce în ce mai mic, pe măsură ce viaţa se termină.
“Secundele în cădere” se referă la acelaşi timp care se scurge. Despre timp ni se spune că erodează suferinţa (pe care o numim S). Fiecăruia îi place cum sună propoziţia aceasta: suferinţa (S) e erodată de către timpul vieţii omului (T).
Adică Timpul (T) trebuie să fie mai mare decât Suferinţa (S) dacă o poate eroda, ucide.
Deci presupunem că,
T > S
Iarna mea
“Aud că, în Israel, evreii de origine românească sînt numiţi “hoţii de români”. Avem, deci, o dexteritate, care bate la porţile “brand-ului de ţară”. A se slăbi cu prejudecăţile, cu demagogia onestităţii, cu mîndria naţională de paradă. Un viciu bine executat e aproape o virtute. Ce-ar fi America fără istoria gangsterilor ei, Sicilia fără mafioţi, Parisul fără cerşetorii de sub podurile Senei sau Amsterdam-ul fără bordeluri? De ce să aspirăm doar la intangibilul premiu Nobel? Un loc în Guinness Book, la o rubrică, nou-înfiinţată, de cleptologie (chiar cleptosofie dacă-mi permiteţi!) ne-ar strica? Experienţa noastră e imens diversificată, pe toate palierele anvergurii şi ale ingeniozităţii. Studiile comparative în domeniu sînt încă la început, dar cred că putem conta, încă de pe acum, pe cîteva performanţe unice. Avem furtul cu panaş, nonşalant, la lumina zilei, al “elitei” politice (cleptocraţie care va să zică). Avem furtul obidit, năuc, sinucigaş, al oamenilor amărîţi, care iau “ochii de pisică” de pe autostrăzi ca să-i pună la căruţă sau la closetul din curte, iau ţevile de la sistemele de irigaţii ca să le pună la cişmea, lemnul din pădure – pentru foc şi petrolul din conductă – pentru contrabandă. Puţin le pasă că pot provoca, astfel, neplăcute efecte colaterale, cum ar fi accidentele rutiere, seceta, prăbuşirile de teren etc. Avem furtul tehnocratic, al speculanţilor hiper-ingenioşi, al informaticienilor geniali, al bricoleur-ilor plini de fantezie. Se pun micro-camere de luat vederi la bancomate, se manevrează astuţios subtile cicluri de vînzare-cumpărare, se exersează pînă la virtuozitate fenta fiscală. Iată o capodoperă de acum cîţiva ani: s-a observat că, dacă umpli cu apă de izvor capacele unor sticle de bere şi le pui în congelator, obţii mici monede de gheaţă, care se potrivesc la fix cu anumite distribuitoare automate de mărfuri – bagi lentila îngheţată şi pică prompt sticla de cola sau ciocolata sau pachetul de ţigări. Avantaj: după ce îşi îndeplineşte funcţia, gheaţa se topeşte şi apa se evaporă; nu rămîne nici o urmă, nici un semn de brutalitate. Crimă perfectă! (Cititorii, adulţi sau minori, sînt rugaţi să nu încerce!) Asta nu înseamnă că ne lipsesc muşchii pentru acţiuni în forţă, de o eficienţă bolovănoasă. În loc să piardă timpul cu laborioase decodificări in situ ale unor seifuri bancare, cîţiva români de ispravă au preferat, de pildă, să priponească seiful nedeschis de un camion (furat) şi l-au scos din clădire direct prin zid, tîrîndu-l, în puterea nopţii, pe asfaltul neted al şoselei, pînă acasă, unde se puteau ocupa de el în tihnă.”
(fragment din Dilema Veche, Anul III, nr.112 – 23 martie 2006, Cleptomania, Andrei Pleşu)
**
Ţin să spun că m-a distrat articolul, în ciuda seriozităţii situaţiilor descrise şi a gravităţii stării generale. M-a distrat şi în ciuda faptului că e vorba de poporul nostru. Poate ar trebui să fiu mai „patrioată” de atât, dacă aş considera că patriotismul stă în read more…
Mi-am adus aminte astăzi de o secvenţă avută la o clasă de elevi de aproximativ 19-20 ani. Mai pe la începutul anului. Le scrisesem pe tablă 3 numere importante pentru mine şi i-am lăsat să ghicească ce înseamnă ele. Cu puţin ajutor, s-au descurcat foarte bine.
Apoi a fost rândul lor. Fiecare trebuia să vină cu 3 numere (din oricâte cifre) care îi descrie pe ei, iar colegii urmau să ghicească semnificaţia. Un joc vesel şi ne-problematic. În aparenţă, cel puţin.
Aşa cum rareori mi se întâmplă, sunt unele momente de „pe scenă” peste care îţi doreşti să treci rapid, pentru că nu găseşti spontan cea mai potrivită reacţie. Cu momentele de obrăznicie, pare – surprinzător – mai simplu. Cu acest moment, a fost mai puţin simplu.
Era la rând unul din cei mai buni elevi din clasă, iar colegii trebuiau să îşi dea seama ce presupunea unul din numerele alese. Au vehiculat toate trăznăile şi ideile normale ce le-au trecut prin cap, dar n-au nimerit. În final, băiatul a fost nevoit să dea soluţia:
- Sunt anii de când a murit mama.
Într-o fracţiune de secundă, mi-au venit în minte o mulţime de întrebări retorice şi de constatări. În acea fracţiune, aveam senzaţia că am ajuns să cunosc – fără să vreau – jumătate din persoana lui. Oarecum brutal şi cu siguranţă dezarmant.
Era pe de o parte frustrarea că o asemenea situaţie mă împiedică să reacţionez într-un mod potrivit pentru cel în cauză; şi era pe de altă parte – foarte mare – o durere şi o părere de rău că, la aşa vârstă, unii trec prin şocuri serioase.
Acestea sunt momentele în care îţi doreşti să nu fii profesorul de după catedră, ci altceva. Să fii mai degrabă prietenul de lângă el, să fii sora mai mică ce se învârte mereu în jur, să fii mama care nu mai e, să fii vecinul care să-l cheme la un sport în timpul zilei. Însă nu profesorul din faţă.
Mi s-a relatat astăzi ştirea ce a apărut la TV în urmă cu vreme bună despre un american ce fusese amendat de către autorităţi pentru că şi-a hrănit câinele atât de mult, încât acesta a devenit supraponderal.
Este o infracţiune mai nou şi aceasta, daaaa! E de mirare că în ţara tuturor posibilităţilor (trebuie, totuşi, să recunoaştem că nu România este, deşi are multe candidaturi valabile) se întâmplă aşa ceva? E de mirare doar pentru cei care nu au mai auzit-o ŞI pe asta!
Am o întrebare doar! O singură problemă arzătoare pe care le-aş ridica-o: în privinţa copiilor supraponderali, pe care părinţii – că, doar cine altcineva?! – i-au hrănit şi învăţat să se hrănească, ar lua măsuri identice? Adicătelea, în privinţa oamenilor, ar face la fel?
Legi care să amendeze, care să condamne la închisoare, coduri de bună conduită cu animalele, asigurarea că sunt bine îngrijite şi că au toate condiţiile de trai bun. Animal Welfare Act (Hotărârea de Protejare a Animalelor)…
E prea mult? E absurd?
Se pare că acolo nu!
2/3 din populaţia Americii este deja supraponderală, iar pentru 2050 se estimează că toţi adulţii americani vor fi supraponderali. Dar ei au legi pentru a nu permite îngrăşarea animalelor peste măsură!
Nu mă interesează din povestea asta atât de mult problema obezităţii. Ci problema importanţei acordate animalelor vs. oamenilor. Am căzut din priorităţi, nu mai e nici o îndoială.
Vom ajunge să scriem animale cu A mare în scurt timp?
Este oare cineva pe pământ
Care să urmărească intriga
Romanului Tău
De la început la final
Fără să adoarmă?
Toţi suntem obosiţi
De punctele noastre
Culminante
Ca să Te auzim pe Tine
Şi Tu ştii că niciunul
Nu-Ţi suntem cititori fideli
Dar încă ne iubeşti
În sărăcia gândurilor noastre
Ne căutăm tot pe noi
Nu este nimeni care
Să-Ţi înţeleagă
Deznodământul
În adevăr
Niciunul care
Să-l îmbrăţişeze
De-a lungul şi de-a latul
Fără a clipi
Şi Tu ne iubeşti
Ca în prima zi
Este cererea noastră
De iertare
Destul de adevărată
Ca să fie suficientă
O singură dată?
Uneori îmi amintesc de prieteni pe care nu i-am văzut de mult timp. Încerc să stabilesc aproximativ de câtă vreme. A, de când am încheiat ceva afacere, sau înţelegere, sau am discutat o tentativă de afacere poate nereuşită. Acela era ultimul semn de viaţă? Hm, se pare că da, totuşi. Dar, înainte de asta, când era, oare? A, când am discutat de cealaltă chestiune pentru care am semnat; deci, în ultimii ani, ne-am văzut tot la evenimente… afaceristice. Dacă intrăm în contact, este tot pentru că vor să ştie cum decurg lucrurile… respective. Bineînţeles, cu ocazia asta, vor să ştie şi cum îmi merge mie personal. Astfel că parcă mi-e şi ciudă că… le duc dorul.
De-asta am un dinte (mare) împotriva afacerilor în care intră cunoscuţii. Afacerilor ce presupun acapararea de cât mai mulţi membri, cu tonele dacă s-ar putea. Acesta e şi viitorul (greşesc, prezentul) afacerilor: accentul pus pe importanţa relaţiilor care pot fi şi vor fi exploatate. Cine e cel mai probabil să intre în afacere cu tine, odată ce ai pornit-o pe un drum important? Cutare, pe care îl ştiu de acolo, cutare pe care îl ştiu cu bani, alt cutare sărac, dar receptiv.
Ceea ce contează e prinderea lor în sistem şi ţinerea legăturii până sunt stabilite lucrurile scriptice. În cazul afacerilor MLM (alte „preferate”), unde e nevoie de întreţinerea permanentă a legăturii cu cei din „subordine”, e puţin mai complicat. Acolo nu te poţi plânge de abandonare; dar te poţi plânge de altceva şi anume de opusul ei: invadare. Eşti căutat mai mult decât îţi doreşti, eşti băgat în seamă mai ales atunci când îţi doreşti ca lumea să te lase la odihnă, ţi se cer detalii cu privire la câte cunoştinţe mai poţi trage după tine în sistem. Dacă nu ai astfel de cunoştinţe, trebuie să îţi faci. Dacă ai, atunci trebuie să le vizitezi, să le spui. De ce să nu beneficieze şi ei de marile descoperiri în materie, de ce să nu trăiască şi ei mai mult sau de ce să nu fie şi ei mai bogaţi?
Ceea ce nu contează este cât de benefic, în mod practic, este acel produs sau acea afacere pentru persoana mea sau a celor convinşi de mine. Acesta este ultimul lucru care contează. Alt lucru care nu contează este relaţia reală pe care o am eu cu acela implicat în afacere. Important pentru el este un număr, o cifră: câţi mai pot veni, cât poţi tu câştiga, cât poate el câştiga, câte pachete poţi vinde dacă, ce bonus ai dacă convingi atâţia sau mai mulţi. Unde te afli tu, ca prieten, ca om cel puţin, pe traseul acesta nu va conta, pentru că acesta e un aspect abstract. Ceea ce contează sunt lucruri concrete precum cifrele.
Şi îmi e imposibil să nu-mi amintesc ce spunea Micul Prinţ:
Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiţi despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată; “Ce sunet are glasul lui?” Ce jocuri îi plac lui mai mult? Face el colecţie de fluturi?” Ci întreabă: “Câţi ani are? Câţi fraţi are? Câte kilograme cântăreşte? Cât câştigă tatăl lui?” Numai atunci cred ei că îl cunosc. Dacă le spuneţi oamenilor mari: “Am vazut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş”…, ei nu sunt în stare să-şi închipuie cum arată o asemenea casă.
Detectivul amator Dupin este vizitat de către prefect pentru a-i prezenta un caz. A fost furată o scrisoare de mare importanţă din apartamentul unei anumite doamne de către ministrul D. Se crede că această scrisoare va fi folosită pentru şantaj. Prefectul a trimis deja poliţia în apartamentul lui D pentru a găsi scrisoarea. Fără rezultat. Au verificat mesele, scaunele cu microscoape, pernele cu ace; în spatele tablourilor, a tapetului, sub covoare. Nu au găsit nimic. Dacă poate detectivul amator Dupin face ceva…
După o lună, prefectul se întoarce la fel de stresat, tot în căutărea scrisorii. Acum oferă şi recompensă 50.000 franci. Detectivul Dupin îi cere să-i semneze cecul, pentru că reuşise să facă rost de scrisoare.
Marea dilemă e metoda prin care a reuşit. Fuseseră căutate toate cotloanele, toate ungherele, toate ascunzătorile posibile.
„Poate că misterul e niţel cam prea la mintea omului… Niţel cam prea vădit.” Atât de vădit, încât e teribil de complicat.
Scrisoarea stătea într-un suport ieftin de carduri, ruptă de jumătate, cu urme de îndoituri suprapuse. Ca o vechitură oarecare, lipsită de importanţă.
„Poliţia este competentă, dar a subestimat persoana cu care are de a face.”
**
Aceasta e un foarte scurt rezumat al povestirii lui Edgar Allan Poe, Scrisoarea furată (The Purloined Letter), publicată în 1844. Este doar literatură, am putea spune. Iar despre Poe s-ar putea spune multe lucruri; nu neapărat bune. Însă are şi idei geniale. Nu ar fi rău, probabil, să îl citească şi detectivii în devenire. Ca să nu mai spun de poliţişti (mai ales zilele astea, când se dau peste cap prin Braşov). Dar şi oamenii „obişnuiţi”.
De câte ori nu căutăm răspunsuri sofisticate la întrebările pe care le avem? În loc să căutăm chiar lângă noi, în faţa ochilor. Răspunsul poate fi atât de vădit, încât să ni se pară prea complicat.
La fel cu frumuseţea, pe care o căutăm în colţurile cele mai depărtate de noi.
Tu desenezi atitudini pale
abia dacă pot urmări
coada liniei
trasată azi-dimineaţă
În frumuseţea ei
uită să nu se deşire
pe foaia întreagă
sau uiţi să restrângi
colţul zâmbetului.
Se face seară în
zâmbetele mele
Mult prea seară
pentru desenul tău
în care trăsăturile
încep tot mai aievea
să nu-mi semene.
Acum un an, în 27 ianuarie, vorbeam cu mine cam aşa:
- Să încep blog, să nu încep? Ar trebui, îmi place să scriu; mă ocup de prea mult timp de întreţinerea unui alt blog şi deja m-am prea familiarizat cu ce e wordpress. Să scriu pentru mine, să scriu pentru alţii? Dacă încep, trebuie să continuu. Dacă îmi tună să renunţ, renunţ? Dacă nu-mi va mai plăcea, fug? Oricând îl pot închide. Dacă nu fac faţă, las baltă. Nu voi fi nici prima, nici ultima. Sper să nu o las baltă. Poate sunt chemată la asta pentru o vreme. Mă verific măcar. Unii mă vor critica, alţii înjura, alţii susţine, care cum. O să pot fi aproape de blogării pe care îi citesc şi vor putea şi ei să-mi fie mie. Oare mă vor citi? Şi dacă mă vor citi, ce vor gândi?
Sign up now
Asta se întâmpla acum un an. Îmi amintesc că am avut emoţii în prima zi după publicarea primului articol. Parcă eram în prima zi din liceu sau din facultate. Cu diferenţa că acolo ştii cine te vede şi te aude. Aici, ai o vagă idee pe lângă câteva cunoştinţe certe (unde mă ajută sitemer sau reacţiile oamenilor).
De exemplu, nu ştiam din proprie experienţă anumite comportamente, doar din văzute:
1. Că poţi scrie comentarii argumentativ şi respectuos şi să primeşti invective care au legătură mai mare sau mai mică cu ceea ce ai scris. Soluţie: să răresc intervenţiile acolo unde dialogul nu este dialog şi nu duce la un rezultat bun, indiferent de eforturi.
2. Că lumea te poate bârfi şi pe internet. E greu de spus „în lipsa persoanei”, că internetul e un ocean în care te poţi scălda din orice oraş. Însă sunt preferinţe de adunare la clacă unde se fac insinuări şi se aduc critici ca la o bârfă. Mai degrabă decât să ţi se spună direct cu bune intenţii, ca atunci când vrei să salvezi o relaţie, fie ea şi virtuală. Soluţie: uneori e bine să te faci că nu auzi tot ce se spune.
3. Că nu se răspunde la toate comentariile pe care le ai în alte locuri. Realizez că nu toţi au suficient timp liber şi că nu toate comentariile merită răspuns. Aşa că aici am încercat să mă detaşez.
Bucuria numărul 1 a fiecărui blogăr este să primească reacţii. Acesta e primul semn că scrierile lui sunt citite. Că nu scrie degeaba. Că oamenii au o părere şi că vor ca tu să o ştii, fie că te cunosc personal, că te ştiu doar din poze sau că nu au idee de nici una din acestea. Mulţumesc tuturor celor care mi-au scris de-a lungul timpului. Reacţiile voastre au fost o mare încurajare să continuu. Aţi dat din timpul vostru să citiţi şi să îmi comunicaţi. Indiferent că eram la metri distanţă unii de alţii, la kilometri sau la mii de kilometri.
Unii au rămas într-un con de umbră, dar continuăm să ne scriem, alţii şi-au arătat chipul, pe alţii i-am cunoscut personal. Iar pe alţii îi ştiam de dinainte de întemeierea… wordpress-ului. De fiecare mă bucur. Cu oamenii e cel mai dificil şi cel mai fascinant de lucrat şi comunicat. Nu regret.
Bucuria imediat următoare e ca reacţiile să fie pozitive. Însă este foarte corect că cele critice ne ajută să progresăm. Am învăţat unele lucruri de-a lungul unui an, am învăţat şi din ale mele, şi din ale altora. Am stat mult în umbră până să mă hotărăsc să încep. Vroiam să semene cu mersul pe bicicletă; o dată învăţat, să nu-l uit, chiar dacă nu-l practic mereu. Mulţumesc pentru încurajări şi confirmări. Apoi mulţumesc pentru îndreptări. Din ideile diferite rezultă mersul înainte.
Nu am pomenit bucuria cu care începe orice blog, cu care continuă şi cu care uneori se termină sau datorită absenţei căreia se termină. Vizitele. Nu toţi cititorii vor să comunice impresii, dar faptul că citesc e important. Despre mulţi probabil nu am cunoştinţă (în afară de localitate); alţii îmi spun personal. Şi unora, şi altora le spun că apreciez şi mă bucur. Şi poate într-un viitor apropiat ne şi „auzim” public.
Mulţumesc Domnului că a îngăduit să ajung la un an. Sunt boboc.
Prima dată mi-am spus că e o altă ocazie de ceartă înainte de alegeri, de care se va alege praful. Era toamnă şi anul şcolar abia începuse. Mi-am spus că e rost de grevă şi, astfel, de stat acasă. Nu era rea nici această soluţie de forţă majoră. Şi ca acţiune de întreprins, şi ca posibil rezultat pozitiv.
50% mărire. Suna mult peste puterile mele de crezare. Lângă mine, unii şopteau că e bine şi dacă primim mai puţin de atât, că important rămâne să cerem mult ca să putem ajunge la un procent respectabil în final.
Scandalurile şi negocierile interminabile se grăbeau să provoace greaţa de mult anunţată. Înainte de alegeri se renunţă şi la ideea grevei. Ce să mai insistăm acum la acest guvern care va dispărea oricum în câteva zile?! Lasă că vom insista la viitorul guvern, care oricum se arată foarte receptiv încă înainte de a fi ales. Carevasăzică DOAR înainte de a fi ales. Am mai văzut episodul acesta, rugăm dacă se poate să trecem direct la următorul. Mă plictiseşte să ştiu finalul chiar de la început.
Noul guvern, cu forţe proaspete, promite 37%. Nu se poate 50%, aţi cerut şi voi mult prea mult dintr-o dată. Nu poate nimeni da atâta. Îţi dai seama că toate celelalte categorii ar sări în capul guvernului să li se dea la fel. Deci furnica stă să răstoarne un avion sau cum? Profesorii pun economia în pericol, nu se gândesc la binele ţării, se gândesc doar la ei. A, vor să intre în grevă, nu le pasă de elevi, normal.
Nu parlamentarii cu sute de milioane de lei salar plus nu ştiu câte beneficii lunare şi combustibil asigurat pentru că străbat ţara în lung şi-n lat de câte ori poftesc (nu de câte ori sunt obligaţi), pentru că scaunele din parlament (sau se scrie cu literă mare? Iar dacă da, de ce?) le sunt masă şi casă în cel mai dulce stil, adicătelea pentru dormit şi mâncat (şi sperăm că doar atât). Nu tot parlamentarii care îşi votaseră în toamnă – dacă nu mă înşel – pensii mai mari, ca să nu rămână bătrâni uitaţi de lume, calici lipiţi pământului odată ce societatea îi va da uitării şi îi va scoate în pensie. Ei nu destabilizează economia. Profesorii, da.
Ieri, ni s-a adus la cunoştinţă un alt procent. Din ce în ce mai real. Tot mai real. Foarte real. Extrem de real. 33%. Dar nu toţi deodată, staţi, nu vă călcaţi în picioare! În două reprize. Ştiţi, ca la fotbal. Iar pauza dintre reprize va dura cât diferenţa dintre lunile aprilie şi octombrie.
Ni se spune că unii profesori universitari au norme la n facultăţi. Adică profesorii universitari (însă măririle se răsfrâng în primul rând asupra preuniversitarilor mult mai numeroşi, deci argumentul e rău intenţionat) cu pile, cunoştinţe şi relaţii. Adică tot parlamentari, if you know what I mean.
Aşadar, mărirea e în cădere liberă. Mărirea presupune că un ceva ar deveni mai mare decât era iniţial. Să fiu curioasă până la cât poate ajunge un procent de aşa-zisă mărire?
Mai bine mă rog să ne dea Domnul mulţumire şi înţelepciune să ne descurcăm cu puţinul pe care îl avem.
Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?
Am urmărit ieri un film de desene animate la recomandarea făcută de un prieten în urmă cu ceva timp. Indiferent cât de copilăroase li s-ar părea unora, filmele de desene animate pot surprinde prin profunzime şi relevanţă, în orice vreme ar fi vizionate.
Dinosaur (2000) e un film despre supravieţuire. Lupta de supravieţuire – cea pe care o trăim mai intens sau mai uşor fiecare din noi zilnic. Coloana sonoră e compusă de James Newton Howard, deci vă veţi bucura de o muzică de excepţie. Regia e foarte interesantă, unghiurile de redare sunt ingenioase.
Un ou de dinozaur -Aladar – ajunge în colectivul unor maimuţe care nu se îndură să-l arunce, ci se angajează să-l crească. După căderea unui meteorit, maimuţele sunt nevoite să îşi găsească un alt loc de viaţă. Astfel dau peste un grup larg de multe specii de dinozauri, conduşi de un lider autoritar şi de necontestat, Kron, care se află într-un exod. Exodul are loc tocmai pentru supravieţuirea de pe urma pustiului lăsat de meteorit şi a dinozaurilor carnivori, care se află în preajmă şi le pot ieşi în cale oricând.
Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?
Pentru că un colectiv e format atât din puternici, cât şi din slabi; atât din tineri, cât şi din bătrâni, unii nu au putut ţine pasul. Aladar s-a văzut confruntat cu dilema de a alege între a merge cu restul grupului înainte sau de a-i susţine şi proteja pe cei mai înceţi. Eforturile lui de a comunica cu liderul nu au dat nici un rezultat favorabil. Selecţia naturală e cea mai bună soluţie. Şi ce dacă jumătate din turmă poate astfel muri? Înseamnă că, de fapt, este salvată cealaltă jumătate. Deci se continuă traseul în acelaşi ritm.
Nu aşa se întâmplă în lupta noastră de supravieţuire cotidiană? Nu dai din coate sau ajungi primul, rămâi în urmă. Rămâi în urmă, iar lumea nu te mai ştie. Pentru ei eşti inexistent. Îţi promovezi persoana, câştigi. Îi susţii pe alţii, nu vei fi niciodată un învingător. Accentul cade mereu pe acţiunea întreprinsă în interesul propriu. Defel în interesul celorlalţi. Lucrezi pentru alţii, ai pierdut. Lucrezi pentru tine, eşti om.
Aladar preferă să rămână în urmă şi să ajute. Grupul se deplasează cu viteză înceată şi riscă să fie devorat de carnotauri, ba chiar unul din ei moare pe traseu sub nişte stânci. Însă drumul pe care se află ei va fi mai scurt şi mai sigur decât cel al echipei mari. Munca în echipă pe care o încurajează Aladar şi grija purtată reciproc le sunt răsplătite prin găsirea destinaţiei pline cu verdeaţă înaintea celorlalţi.
Felul în care ajunge întreaga turmă de dinozauri în micul paradis rămâne să descoperiţi singuri; şi deznodământul poveştii de dragoste dintre Aladar şi sora liderului încăpăţânat.
În realitate, afecţiunea şi purtarea de grijă nu duc neapărat la finaluri fericite. Asta nu înseamnă, însă, că ele nu mai trebuie trăite. Uneori avem de ales între a avea succes şi a arăta iubire, pierzând. A fi primul care trece linia de sosire sau a-l ridica pe unul căzut pe pistă.
Ce faci când din echipa ta cei mai slabi rămân în urmă?
A rămas şi pentru mine o întrebare.
Vizionare plăcută!
And the winners are…
1. Observatorul,
*
*
primul care s-a aventurat în descifrarea imaginilor vedetelor. Observatorul vede la apropiere şi la depărtare. Stă atent şi conştiincios, urmărind acţiunile, tensiunile, împlinirile şi eşecurile, apoi înregistrează informaţia. Puţine îi scapă unui observator.
Observatorul vede cel mai bine cine trece pe roşu. Aşa că o piesă premiu: Speeding Cars, Imogen Heap.
Mulţumiri pentru participare şi identificare.
2. Marius B, adică Aequilibrium (chiar dacă nu-şi face reclamă),
*
*
Echilibrul e cel mai greu de găsit, indiferent de timpul despre care vorbim. Însă, cu toate acestea, căutarea lui ar trebui să ne caracterizeze.
Pentru că ştiu că eşti un admirator Coldplay şi ultimul album al formaţiei îţi e cel mai drag dintre toate ale lor, am ales un premiu din acest “sac”: Lovers in Japan. Cu motiv: urarea de ‘the sun will come out‘ peste 100 şi ceva de zile!
Mulţumesc şi ţie pentru prezenţa participantă şi pentru identificare!
Drumul spre casă rapid şi noros. Nevoie de somn – o cronică acutizată; sau poate doar exagerez, aşa cum fac cei care scriu şi publică (sub o oarecare formă); ar trebui să spun “exagerez ca ziariştii” (dar mă vor înjura ziariştii).
Urechile mi-s aglomerate de manelele din autobus, dar de fiecare dată încerc să le înfund cât de bine pot cu difuzoarele de la mobil, unde aleg un post de radio. Unul cu muzică de non-manele. Am început să judecăm muzica în două dimensiuni: manele şi non-manele. Nu e semn bun acesta, pare-mi-se mie, nu-i aşa? Şi totuşi, printre pauzele dintre melodii sau ştiri radiofonice, tot se strecoară maneaua ca un adevărat maestru al persuasiunii şi enervării.
Între imaginile de pe geam care fug ‘în spate’ cu viteză, o imagine care mi-a rămas înrădăcinată. Deşi dură doar fracţiuni de secundă.
Un copac. Un copac mare, vertical, oarecum dur, dar nu violent, serios înfipt în pământ, de neclătinat. Nu atât încăpăţânat, cât ferm. Gol de frunze, dar plin de lemn. Nu-ţi dădea impresia că i-ar lipsi vreun veşmânt. Ramuri solide şi fără culoare, dar ramuri stabile. Elegant în duritatea lui, liniştit în severitatea probabilă a scoarţei lui. Posibil în vârstă după diametru, dar nu pe moarte. Asimetric construit, dar echilibrat. Relaxant de asimetric.
Fixul copacului, sigur. Fiecare are fixul lui. Sau o grămadă.
Ciudat cum o plantă poate da un sentiment de stabilitate. Un fix al frumuseţii. O idee de etern văzută într-o clipită, cu ochii întredeschişi, în graba vieţii umane.
Legumele crescute în seră arată bine, frumos. Dar nu au gust. Drumul făcut cu maşina până la magazin se desfăşoară rapid şi la timp; dar fără satisfacţia aerului, timpului real, mişcării fizice…
Fotografiile sunt o pasiune a mea. Teribilă. Şi constantă. Ele redau realitatea întocmai. Sunt fidele. Dar nu poartă amprenta individului (deş o poartă în mare măsură) atât de mult ca un tablou, un desen făcut de mână (care nici nu e la fel de fidel).
Să vedem cât de fidel. Cine spuneţi voi că sunt personajele din imagine? Cu cine vă seamănă?
Notă: sunt făcute de amator, nu trageţi 
***
Citind colecţia de articole Oceanografie a lui Mircea Eliade, am dat peste un pasaj care m-a pus pe gânduri o vreme şi mi-a amintit gânduri care m-au măcinat şi pe mine:
O prietenie nu se verifică în aşa zisele “ceasuri grele” ale vieţii. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt… Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere, a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.
Ceasurile grele ale vieţii sunt momente importante. Sigur că atunci când trecem prin ele avem nevoie – şi e natural şi omenesc să avem nevoie – de susţinere. Poate nu mai avem pe altcineva în jur în astfel de momente decât prieteni. Apoi, bineînţeles, încurajarea pe care o oferă un prieten, timpul pe care îl petrece cu tine când ai cea mai mare nevoie de comunicare sau doar ascultare, e modul în care el arată, de fapt, că ţine la tine, că te preţuieşte.
Totuşi, m-am întrebat dacă prezenţa prietenului lângă tine în aceste momente e o garanţie sau o calitate suficientă pentru „numele” de prieten. Sigur că e important. Dar am avut ocazia să simt prezenţa celuilalt şi agresiv în viaţa mea, încercând să conducă programul după care funcţionez, activităţile pe care le aleg, pasiunile pe care le am din pură plăcere. Concluzia a fost că am simţit că o prietenie poate şi lua sentimentul de libertate (dar nu în sensul în care tu renunţi la libertatea ta de bună voie, pentru că o prietenie înseamnă, desigur, şi renunţare la o parte din tine), pe lângă aspectele ei pozitive.
Libertatea e un aspect sensibil. Şi pentru că e dificil de dezbătut datorită laturilor multe pe care le implică, dar şi pentru că aceste laturi sunt de multe ori cu graniţe vag trasate. A te simţi liber într-o prietenie nu vreau să subliniez capacitatea de a i te putea sustrage atunci când dispare sau apare cheful, ci capacitatea de a-l respecta pe celălalt atât cât să nu-i reduci personalitatea. Sigur că întotdeauna e nevoie şi de compromis într-o relaţie şi sigur că uneori trebuie să cedăm şi să renunţăm la ce e al nostru – fie că e vorba de timp, obiecte etc. – şi să-l dăruim prietenului. Însă ceea ce consider a fi important e ca renunţarea, cedarea să fie făcute de bună voie, fără presiuni, fără manipulări.
Presiunile care sunt exercitate asupra celuilalt pentru ca el să acţioneze după cum ne simţim noi bine, fără să avem în vedere dacă şi celălalt se împacă bine cu acea soluţie sunt, de fapt, dovezi că nu ne interesează bunăstarea prietenului, ci doar bunăstarea noastră. Iar dacă bunăstarea noastră este pe primul loc, atunci ceea ce avem noi nu se numeşte prieten. Nu de prieten se cheamă că avem nevoie, ci de slujitor.
Acum, aici se poate deschide o paranteză interesantă, pentru că fiecare prieten adevărat este, în fapt, slujitor prietenului lui. Dar marele secret stă în faptul că el este slujitor de bună voie, este slujitor pentru că iubeşte, nu pentru că este obligat să slujească.
Astfel că armonia într-o prietenie o văd ca o libertate manifestată în aşa manieră, încât ea să nu încalce libertatea celuilalt. Iar dacă această condiţie e îndeplinită, atunci:
“Prietenul adevărat iubeşte oricând, iar în nenorocire ajunge ca un frate.” (Prov. 17:17)
Bunica mea a trăit 100 ani. Am scris la ultima ei aniversare aici. A fost o femeie credincioasă de tânără; dinainte de adolescenţă; şi şi-a păstrat credinţa în ciuda tuturor şi pe parcursul a toate.
Între ea şi bunicul meu, erau 7 ani. Dar invers. El era mai tânăr decât ea cu 7 ani. Întotdeauna m-a mirat şi fascinat treaba asta. Şi au rămas împreună până la moarte.
Azi fiind o zi de comemorare mai deosebită, am ales să relatez – din memoriile altora – câteva secvenţe din viaţa lor.
*
*
Într-o duminică dimineaţa, ea se întorcea de la biserică. Pe drumul satului, un scâncet de băiet.
- Da’ ce plângi, măi, Tiodore?
Iar băietul, din cale-afară de supărat:
- Da’ mi-am tierdut o oaaaieee!
Tiodore avea 13 ani. Ea, Maria, 20.
- Da’ las, că ţi-i găsi-o tu, nu mai plânge!
*
După ce au mai crescut, Tiodorea a început să facă vizite casei Mariei şi găsise cu cale să se împrietenească cu fraţii ei. Doar, doar… Ea, frumoasă, era la vârsta la care nu bine ieşea un peţitor de pe uşă, că intra altul. La una din vizitele unui peţitor important, Tiodorea – extrem de curios. Cum să stea el blând să nu ştie ce se discută? Oare ce vorovesc cei doi…, trebuie neapărat să îi audă. Dar pe unde să intre?
Podul a fost o opţiune minunată. Viziune de ansamblu, ca în tribune. S-a urcat în podul casei iubitei şi a tras cu urechea.
*
Când băietul s-a hotărât s-o ceară de nevastă, şi-a spus că îşi cheamă ajutoare. A trimis sol. Un bătrân al bisericii. Cu acordul familiei, bătrânul merge în peţit la familia fetei:
- La pruncu’ cela îi place de fată. Ce răspuns să-i duc?
*
Aşa că, dintre toţi doritorii, peţitorii, pruncu’ de 19 ani s-a căsătorit cu fata de 26.
*
A venit războiul, iar Tiodorea a fost luat prizonier de către ruşi. Aşa se întâmpla atunci. Nu ştiai dacă mai ajungi să-l vezi în viaţa asta sau dacă acolo se încheie totul. Nici o certitudine, nici o informaţie. Nu se puteau transmite veşti din locul în care era reţinut. Totul era o nebuloasă. Cu doi copii mici şi cu ruşii care au ocupat casa. Mulţi omorau gazdele sau îşi băteau joc de ele. La noi, s-au instalat un comandant cu subalternii, care întotdeauna s-au purtat cu respect faţă de bunica şi copii.
În ‘45, când războiul era gata, unii din cei reţinuţi au fost lăsaţi să vină acasă; alţii au fost daţi dispăruţi pentru toată viaţa; alţii au murit. Trecuseră 6 ani de când bunica nu îl văzuse şi nu mai ştia nimic de el. Nici o scrisoare, nici o vorbă. Nu ştia nici măcar dacă a rămas în viaţă.
Bunicul era, însă, în viaţă şi venea acasă cu trenul. Când a ajuns în oraş, s-a întâlnit cu un consătean, pe care l-a întrebat cum e bunica. S-a făcut că acest consătean a venit acasă mai repede şi i-a relatat bunicii:
- L-am văzut, vine acasă cu trenul! Trebuia să ajungă.
Bunica era suspicioasă. Oare îi spun oamenii ăştia adevărul sau fac mişto de ea să o vadă cum aleargă până la gară numa aşa?! Erau 3 km până la gară de făcut pe jos.
- Nu, fată, l-am văzut, am vorbit cu el! M-o întrebat şi dacă nu ţi-or luat ruşii maşina de cusut!
Acum era clar. Era sigur. Era el! Nu putea fi altul! Şi bunica a alergat într-un suflet până la gară. Bunicul, însă, adormise în tren şi nu s-a coborât la staţia unde trebuia. În gară, s-a întâlnit cu alt consătean. Ea nu întreba nimic, doar aştepta derutată. El, văzând-o disperată:
- Vine, vine. L-am văzut în tren. Nu ştiu de ce n-o coborât. Da îi aci, o venit.
S-a întors acasă, nemaiştiind ce să creadă. Aproape de casă, un alt consătean:
- Tiodorea o adormit în tren. S-o dus pân’ în Holod! Amu o să vină pe partea ailaltă, dinspre Ceica.
Bineînţeles că n-a mai contat drumul lung, oboseala… A alergat să-l întâmpine pe drum. Şi s-au întâlnit, în sfârşit. După 6 ani în care nu ştiu de câte ori s-a gândit că poate nu mai e, că sigur nu mai e, că a rămas singură…
*
Dacă bunicul nu s-ar fi întors atunci acasă, eu nu m-aş mai fi născut. Aşa…
Fraţii mai mari sunt un scut pentru cei mai mici. Barează vântul responsabilităţilor, noutăţilor. Rămân înlocuiorii părinţilor când părinţii nu sunt acasă. Te trezesc dimineaţa – pe fond muzical – şi îţi dau de mâncare. Glumesc cu tine şi îţi vorbesc despre subiecte ce îi fascinează. Te duc la grădiniţă în ritm voios şi alert. Renunţă la unele întâlniri ca să îţi poarte de grijă.
*
Pe la 6 ani, învăţam să merg cu bicicleta. Mă descurcam deja binişor, dar erau câteva chestiuni pe care nu le stăpâneam; nu prea luam bine curbele şi era mai dificil să ţin linia dreaptă. Eram în faţa blocului, pe bicicletă. În faţa noastră drumul. În capătul drumului, venea o tanti cu plase mari şi grele. Îmi spune:
- Vezi, nu te uita la tanti aia, să nu dai direct în ea.
- Nu, nu dau.
M-am uitat drept în ochii doamnei, care nu se grăbea deloc. Cred că vă imaginaţi unde am aterizat.
*
Peste ani, îţi dezvăluie care-i şmecheria cu matematica şi ce înseamnă o logică. Înainte de examenul de intrare în clasa a 9-a, luasem ore de română cu o profesoară. La matematică, mă pregătise fratele meu. Rezultatul a fost că nota la matematică era mai mare decât cea la română; rumoare în tribune: „cum e posibil aşa ceva?!”. Mi s-a propus să trec la profil real înainte de începerea şcolii, dar m-am încăpăţânat că nu mă pricep la o mulţime de alte minunăţii ca fizica, chimia etc. Însă cine ştie…
Pasiunea pentru scrierile lui Eliade provine tot de acolo. Concentra informaţiile importante pe nivelul la care să pot pricepe şi prinde gustul. Suficient cât să-mi doresc să continuu. read more…
Să ne spunem necuvinte
Într-o limbă inventată
În cerc strâmt
O zgomotoasă tăcere
de ochi
Aglomeraţie mută
de idei
Să ne spunem noncuvinte
eu o umbră
Un copac tu;
Un sfert de lună eu,
tu un ochi deschis;
două fire de nisip
privindu-se
prin apa mării
Să nu ne mai spunem.
Oricum ne-am vazut la naştere.
Eram acelaşi gând
Într-o coajă de nucă.
Sărbătorile pot fi prilej de bucurie. Pot fi de prilej de multe alte sentimente şi atitudini. La sărbători, multe devin accentuate, în exces – vorba Adamei – de la lucruri concrete precum mâncărurile, până la abstracte ca trăirile şi stările.
Sărbătorile mari, voluminoase (mă) inhibă de multe ori, pentru că toată lumea le oferă o importanţă imensă. Pentru că ele o şi au. Dar toată agitaţia ce se creează în jurul lor, tot fastul, toate comercialismele, toate filmele mai profunde sau mai puţin şi colindele difuzate prin te miri câte locuri (unde înainte mergeau manele) presează asupra noastră să mergem odată cu ea; simţi că nu i te poţi sustrage şi că nu mai e alegerea ta pură de a sărbători, ci că e inevitabil. Că ceilalţi sărbătoresc atât de mult peste tot în jurul tău, încât simţirea ta nu mai are loc să se desfăşoare din intenţie, din voie. Numai din interţie.
Însă, dacă cineva ar vrea să împiedice sărbătoarea Crăciunului, sigur aş încerca să o revendic, să mi-o recuperez. Şi cred că asta şi încerc să fac acum: să revendic o sărbătoare care mi se fură din prea multă… mediatizare. Sărbătoarea o vreau mai personală de atât, mai intimă de atât. Îmi dau seama că pot fi contrazisă, pentru că celebrarea este, prin definiţie, un act exterior; născut dintr-o trăire interioară. Însă, din prea mult exterior revărsat peste acel act, pierd trăirea interioară.
Acum se întâmplă ca sentimentele să fie amestecate. Însă omul nu e făcut să trăiască doar în anumite circumstanţe. El e făcut să trăiască. Atât. Indiferent de circumstanţe. Nu respiră doar aer curat. Nu îl întreabă înainte de a-l respira cui aparţine, cărui partid sau cărei mişcări artistice, filosofice etc.
De aceea mi se pare mie că adaptarea e esenţială supravieţuirii. Dar, mai mult decât atât, nouă ni se cere nu doar să ne adaptăm la realitate, să îi tolerăm neajunsurile, să trecem cu vederea neplăcerile. Ci să fim mulţumiţi cu ele. Aşa cum sunt ele. Să fim mulţumitori. Am primit atâtea altele!
O văd şi o simt ca pe una din cele mai mari provocări. Să te întorci de la displăcut, tolerat – la mulţumit. Pentru că ceea ce sărbătorim noi acum este atât de mult peste orice nemulţumire avem aici, acum!
Un Crăciun revendicat deosebit să aveţi!
Ne cunoaştem (Marin Sorescu)
Ne cunoaştem,
Ne-am întâlnit într-o zi
Pe pământ,
Eu mergeam pe o parte a lui
Tu pe cealaltă.
Tu erai aşa şi pe dincolo
O, erai ca toate femeile,
Uite că ţi-am reţinut
Chipul.
Eu m-am emoţionat
Şi ţi-am spus ceva cu mâna pe inimă,
Dar n-ai avut cum să m-auzi.
Pentru că între noi treceau întruna maşini
Şi ape şi mai ales munţi,
Şi tot globul.
M-ai privit în ochi
Dar ce să vezi?
În emisfera mea
Tocmai se făcuse noapte.
Ai întins mâna: ai dat de un nor.
Eu am cuprins de umeri o frunză.
Aveam 9 ani. Eram în clasa a 4-a. Fratele meu, D., era de câteva luni în armată lângă Arad. La mijlocul lui decembrie, agitaţiile oamenilor se făceau din ce în ce mai auzite. Uneori mă gândeam la diferite locuri din apartament unde aş fi mai ferită de posibile gloanţe, în cazul în care ar fi ajuns până la noi scandalul. La început, nu credeam că va ajunge la nivel naţional. Ne gândeam că va fi înfundat rapid la Bucureşti. Deşi, pe de altă parte, era o presiune şi o tensiune generală între români. Erau sătui.
Vecinul meu A. – de o vârstă cu fratele meu – era la Bucureşti; făcuse cerere să fie transferat. Crescuseră împreună. Eu, ca sora cea mai mică a copiilor de afară, eram mereu pe lângă fratele meu şi toţi prietenii lui.
Până nu s-a tras, am fost liniştiţi. Aveam pe cineva în Arad care s-a oferit să ne ţină la curent cu situaţia şi mai ales cu starea fratelui meu. O doamnă cumsecade. Pe care nu o cunoşteam. Mai erau şi oameni cu suflet. Îmi amintesc că, odată, oprise lângă blocul nostru o maşină cu soldaţi. A staţionat acolo puţin timp. Mama i-a văzut şi urmărit o vreme. Apoi, a luat ceva mâncăruri pe care le aveam prin casă – cârnaţi, caltaboşi, nu mai ţin minte nici eu, nici ea – şi s-a dus să le dea. Ţin minte că a venit înapoi cu sentimente amestecate de compasiune, afecţiune şi îngrijorare. Mamele care aveau fii în armată şi, cu atât mai mult, într-un război (că, deşi auzeam repetat cuvântul revoluţie pentru primele dăţi atunci, el însemna pentru mine tot război; ce diferenţă aş fi putut simţi?), ştiau foarte bine ce înseamnă depărtarea de casă, deruta nu numai în loc străin, dar şi în mijlocul focurilor de arme.
Când au început lucrurile să se complice – vedeam la televizor atâtea ştiri despre morţi şi dispăruţi şi tot haosul general care nu te lăsa să îţi imaginezi ce ar putea urma după el – am început să nu mai avem stare. read more…
Mi-am amintit zilele astea de un banc:
Îşi cumpără ţiganul lapte şi vine cu el acasă la fiert. Îl pune pe foc. Laptele se umflă. Ţiganul, cu ochii mari, sclipind de bucurie:
- Doamne, îţi mulţumesc că mi-ai înmulţit laptele ăsta!
După ce fierbe şi stinge de la el, laptele se lasă. Mirat şi dezamăgit, ţiganul:
- No, Doamne, acuma mi l-ai luat înapoi. Bine-i acuma şi-aşa. Tu mi l-ai dat, Tu mi l-ai luat.
Dincolo de comicul situaţiei…
***
Eu nu-mi beau cafeaua amară
Iar acesta e un mare dezavantaj
Trecătorii mă fluieră şi se miră
De la arcada ochiului până sub pavaj
Eu o prefer dulce cu lapte
Iar acesta e un mare păcat
Nu mi-am deschis ochii spre lume
Şi n-am inspirat parfum sfâşiat
Ei mă văd dormitând în război
Absentă râzând de şerpuirile cugetului,
Iar eu miros cu coada ochiului gol
Confecţiile de păsare ale omului.
Ce importanţă am şi cât valorez:
De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine, şi popoare pentru viaţa ta. (Isaia 43:4)
Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu semenă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grînare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu Sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? (Matei 6:26)
Deci să nu vă temeţi; voi Sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii. (Matei 10:31)
Cu cât mai de preţ este, deci, un om decât o oaie? (Matei 12:12)
Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. (Ioan 3:16)
Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează şi să n-aibă milă de fiul pîntecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, Eu nu te voi uita. Iată, te-am gravat pe palmele mîinilor Mele şi zidurile tale sînt totdeauna înaintea ochilor Mei. (Isaia 49:15, 16)
Tu eşti slujitorul Meu, te-am ales şi nu te lepăd! Nu te teme, căci Eu sînt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, că ci Eu sînt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu mîna dreaptă a dreptăţii Mele. (Isaia 41:9, 10)
Şi dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării, şi acolo mîna Ta mă va conduce şi dreapta Ta mă va ţine. (Psalmul 139:9, 10)
Mircea Cărtărescu este cunoscut ca fiind unul din scriitorii care nu are o relaţie senină cu criticii. În Jurnalul său scrie despre ei de multe ori. Şi nu de bine.
„Nu intra în jocul lor. Nu-i asculta, nu te-ntreba cu ce nou strat de mizerie te mai acoperă. Nu încerca să-i schimbi sau să le răspunzi. Nici o polemică, nici un semn în afară de strictul necesar: cărţile tale.“
Totuşi, el despre el însuşi are destule cuvinte de rău. Ce scria Luminiţa Marcu despre el în România culturală în 2005:
După ce îi consideră agramaţi şi duşmănoşi pe toţi „inşii“ care se ocupă critic de cărţile sale, diaristul are totuşi puterea să recunoască, în repetate rânduri: „Am avut iarăşi o reacţie disproporţionat-paranoică la o cronică“.
Încă un amănunt legat de relaţia diarist-scriitor. Diaristul pare să fie un foarte bun şi lucid şi echilibrat critic al scriitorului însuşi (despre volumul I al jurnalului: „câteva sclipiri într-un noroi de lamentaţii!“ şi o mulţime de observaţii despre „burţile“ Orbitorului). Totuşi: vai de criticii care spun/intuiesc aceleaşi lucruri!
Dacă e făcută de către altcineva aceeaşi critică pe care ne-o adresăm noi înşine nouă…
Anormal? Firesc? Exagerat? De aşteptat?
Experimentat?
Eu şi Sorescu mai avem uneori de împărţit câte ceva. Câte un timp sau câte o poezie. Şi, uneori, o să încerc să vă molipsesc cu câte o doză de Sorescu. Ca după o prăjitură cu esenţă.
EU, NEABĂTUTUL
Nu vreau să mai întâmpin nimic,
Nu mai cinstesc,
Nu mai sărbătoresc,
Nu aniversez cei zece ani de la, cei doisprezece de la, cei
Doi şi jumătate de la cei douăzeci…
Nu mă mai mobilizează cele nouă şi jumătate, opt, şapte luni
Până la…
Nu vibrez la magistrale
De când mă trezesc dimineaţa şi până seara târziu
(Căci am într-adevăr cu total alte griji şi probleme)
Nu înfierez
Nu aplaud, nu scandez (uitaţi-vă la buzele mele lipite)
Nu mă iau la întrecere.
Mă lasă rece graficul recoltelor bogate,
De la “Însămânţările sunt în toi”, până
La “Mai sunt două zile până la încheierea secerişului”
Şi până la “Total pentru export”.
Nu mă îmbăiez zilnic în spiritul sarcinilor subliniate
Nu mă angajez ferm,
Ştiu ce înseamnă actuala etapă şi fără să mi se urle
În ureche,
Ştiu încotro ne îndreptăm cu paşi repezi,
Îmi dau seama unde am ajuns,
Cunosc bine sacrificiile,
Un singur gând, un singur ţel, o singură voinţă
Mi se pare prea puţin pentru o singură viaţă!
Sunt hăt departe de deplina satisfacţie, profunda recunoştinţă… Cunosc grija permanentă şi tocmai asta mă îngrijorează profund…
Nu acţionez neabătut…
Intuiesc bine că vreţi să mergeţi şi mai departe,
Nu contaţi pe mine!
Nu mi-am propus ca obiectiv strategic
Edificarea. Nu contaţi pe mine!
Ţelurile sunt prea măreţe,
Eu sunt mic, uitat, nebăgat în seamă,
Ce însemn eu pentru voi?
Eu nu sunt decât poporul român
¬Nu contaţi pe mine!
Într-o zi, în staţia de tramvai, o tanti săturându-se de aşteptat după mijlocul de transport, se întoarce către mine (care mă aflam la un pas de ea):
- Nu ştiu… lumea asta e din ce în ce mai rea, mai păcătoasă…
- Nu ştiu dacă e neapărat mai rea. Cred că e la fel de rea. Doar că suntem noi mai mulţi. Şi relele sunt înmulţite. Rea a fost dintotdeauna. Abel l-o omorât pe Cain şi era o singură familie pe pământ.
*
Asta e tendinţa. Să zicem că lumea e mai rea acum decât înainte. Decât atunci când eram mici, decât acum un secol, decât acum 2000 de ani. Nu ştiu dacă am dreptate. Să mă contraziceţi. Dar asta îmi îngădui să gândesc acum cu voce tare. Greşesc, nu acum. Am mai spus-o şi cu alte ocazii.
„Ce-a fost va mai fi; şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: Iată ceva nou!, de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.” (Ecl. 1:9, 10)
Nu s-a omorât lumea în trecut? Încă de la creaţie. Nu se omoară şi acum? Prin toate mijloacele. Nu s-au înşelat oamenii în trecut? Nu s-a pretins Iacov a fi fratele lui? Nu se înşală şi acum? Pentru ce motive? Nu tot pentru acelaşi veşnic mare motiv: EU? „Eu” declanşează iubiri nebănuite.
Aşa că stau să mă gândesc dacă lumea este acum mai rea decât a fost vreodată în trecut. Sigur că este o diferenţă. Mare.
Procedura. Tehnica. Atunci, eram răi rudimentar. Astăzi, suntem răi în stil modern. Nu mai suntem nici măcar în „dulcele stil clasic”. Acum putem fura prin internet, din butoane. Sume mai mari decât se furau prin anii 30, când se spărgeau bănci. Daunele sunt mult mai mari. Păgubaşii – oameni tot mai bogaţi şi mai importanţi.
Lucrurile se fac mai subtil, mai ascuns, ca să se poată repeta mai des. Acum avem aparate, maşinării, presă, mecanisme de informare globală. Desfăşurăm în 5 minute ce pe atunci se efectua în luni de zile. Da, sigur că s-au schimbat multe: de la viteză la tehnică, la calitate, la mărime etc.
Dar oamenii, în interiorul lor, în adâncul lor, sunt diferiţi?
Aceleaşi cicluri se repetă în lume. Aceleaşi curbe ascendente de dezvoltare mondială urmate de hăuri, în care nu mai ştim de unde ne culegem şi cum ne redresăm. Aceleaşi modele de gândire, doar că acum avem cuvinte şi concepte mai complexe, putem epata mai evident.
Suntem la fel de răi. Doar că acum suntem răi îmbunătăţiţi, stilaţi.
Bine mai zicea:
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
[…]
Mi-ar plăcea să spun că, de aici încolo, mai rău nu se poate. Ba întotdeauna se va putea şi mai rău de atât. Avem imaginaţie multă pentru asta. Suntem genii. Dacă am ajuns până acum atât de departe, care ar fi “pronosticul” pentru şi mai departe?
Contrar aşteptărilor, ceea ce fascinează şi scoate din sărite cel mai mult în relaţiile dintre oameni nu sunt imensităţile. Desigur că şi ele. Desigur că mult. Dar ce valoare are dacă un bărbat îi dă inel de logodnă unei femei (o imensitate) şi pe scările bisericii spre cununie îi aruncă un: „Ce te împiedici acolo, proasto!” (un lucru aşa-zis mărunt)? E întâmplare reală, mi-a fost povestită acum câţiva ani. Odată ajunsă în biserică, nu a mai spus „da”.
Pot fi lucruri care par nesemnificative. Dar ele arată, de fapt, „gradul” iubirii şi al respectului real dintre oameni. Poate fi nesemnificativ dacă cineva spune: „Îmi dă un sentiment de bine să stau de vorbă cu tine. Creezi confort psihic.” Poate părea nesemnificativ să fii interesat de ce simte celălalt sau să îi faci o mică surpriză cu o ocazie (sau fără ocazie). Dar ele sunt cele care ţin firele laolaltă.
E o tendinţa de a ne orienta doar spre lucrurile mari sau lucrurile strict palpabile. Dacă părintele oferă un acoperiş deasupra capului copilului, îi asigură mâncare şi ideea de părinte, nu e neapărat să fie şi prezent la evenimentele importante pentru copil, nu e necesar să râdă împreună, să se plimbe împreună povestind. Sigur că sunt importante condiţiile de viaţă. Foarte. Dar emoţional ce se va întâmpla?
Omul, într-adevăr, nu trăieşte numai cu pâine… ci cu multe cuvinte şi Cuvânt. Cu multe mărunţişuri. Cuvinte, prezenţă, o umbră, un umăr, o susţinere, o critică finuţă, o îngăduinţă, un ton moale, un semiton, un ton muzical… şi mai ziceţi voi:
Viaţa contează nu doar atât cât se află în desfăşurare. Contează şi după ce se termină.
Trăieşte în noi amintirea persoanelor iubite care ne-au murit; când însă vom muri noi, va muri şi amintirea asta? Vom muri şi noi, şi va rămâne amintirea noastră pe pământ. Ce e amintirea aceea? Şi când vor muri persoanele care ne păstrează amintirea pioasă, va muri pe pământ şi amintirea noastră.
Las un nume, ce e oare mai mult decât un nume? Ce voi fi eu mai mult decât personajele fictive pe care le-am creat în invenţiile mele? Ce e astăzi, pe pământ, Cervantes altceva decât Don Quijote. (Miguel de Unamuno, Jurnal intim, p. 53)
La urma urmei, ceea ce rămâne în urma noastră e ceea ce va conta pentru omenire. Ce rămâne după noi? Pe lângă „to love and to be loved” (cum apărea şi în Moulin Rouge) în relaţie cu Dumnezeu şi cu oamenii, ce aţi vrea să lăsaţi în urma voastră?
Eu aş vrea…
