Teatru: „Variațiuni enigmatice”, o esență

TEATRU: VARIAȚIUNI ENIGMATICE, Eric Emmanuel Schmitt
(un alt fel de cronică)

Erik Larsen: Corespondența din roman e semnată Abel Znorko și Eva Larmor. Am câteva elemente referitoare la viața dumneavoastră, dar despre a ei nu știu nimic. Vorbiți-ne despre Eva…

Abel Znorko: Dar această femeie nu există.

Erik: Să înțeleg că e vorba de o simplă invenție literară?

Abel: Sunt scriitor, nu mașină de copiat.

Erik se prezintă la poarta romancierului cunoscut, premiat cu Nobel, Abel Znorko, pentru a-i lua un interviu pentru gazeta la care lucrează. Cartea lui Abel, Iubire nemărturisită, are un succes surprinzător de mare comparativ cu celelalte cărți ale sale. O explicație ar fi faptul că aceasta e o corespondență între două personaje, „Abel Znorko” și „Eva Lormor”, iar tensiunea și pasiunea regăsite în schimbul de scrisori dintre ei sunt cât se poate de atrăgătoare. Erik un timid uscățiv și curios, aproape nerăbdător, îi lansează întrebări după întrebări, multe incomode – după obiceiul ziariștilor – cu privire la identitatea reală a femeii, căci identitatea personajului masculin părea evidentă, chiar dacă Abel consideră că, în literatură, totul este ficțiune, aceasta fiind proba creativității.

---

Abel: Revenind la întrebarea dumitale, nu sunt defel omul cărții mele. Am oroare de orice distracție care complică existența, așa că m-am ținut întotdeauna departe de dragoste. Este, dacă vrei, felul meu de înțelepciune.
Erik: Ce-i extraordinar e că descrieți chinurile dragostei ca nimeni altul.
Abel: Mersi.
Erik: Iar pe acela al dragostei zădărnicite cu încă și mai multă măiestrie. (Agasat, A. Znorko îl privește cu asprime.) Așadar, femeia din roman nu există în realitate?
Abel: Nu.

---

Abel este omul popular prin excelență, afișând o siguranță de sine exagerată, genul acela de exces care nu poate dezvălui decât un complex ascuns nedibaci în spatele unei imagini de arogant arătate publicului care declanșează fie dispreț, fie adorație. Obraznic, indiferent, singuratic, se declară suficient și realizat în singurătatea lui (pretins doar aparentă), iar în fața întrebărilor lui Erik pozează într-un om dorit de toate femeile, ținând în mâini toate definițiile dragostei adevărate. Spre deosebire de Erik, care, încovoiat de poveri reale și imaginare, îi dă impresia (și ne dă impresia) unui om plicticos, de rutină, uzat, plat, care nu poate cunoaște semnificația pasiunii și deci cu atât mai puțin a iubirii. A Iubirii, adică.

---

Abel: Ești căsătorit? (E Larsen nu răspunde). Ești, de bună seamă. Căsătorit și îndrăgostit până peste urechi de soția dumitale. Sau, cel puțin, așa îți închipui.
Erik: Ce vă face să credeți asta?
Abel: Împrăștii în jurul dumitale un iz de intensă plenitudine, un amestec de mirosuri: de papuci de pâslă, de rasol de vacă, de chiștoc bine stins, de iarbă proaspăt cosită și de așternuturi păstrate în levănțică.. Nu te văd asumându-ți riscul unei fericiri necorespunzătoare standardului. Cu dumneata, totul merge după normă. (râde)

---

Erik identifică aerul localității în care pare să se petreacă acțiunea romanului, orășelul din care provine însuși Erik. Abel, însă refuză să recunoască faptul că s-ar fi putut inspira din realitate. Erik merge cu presupunerile mai departe, legându-se de inițialele persoanei căreia i-a fost dedicată cartea, însă Abel din nou neagă vreo legătură între aceasta și femeia din realitate care să reprezinte vreo iubire a lui. Totuși, din aproape în aproape, văzându-se încolțit de întrebări cărora nu le mai putea oferi justificări, Abel recunoaște că această persoană, Helene Matternach, este într-adevăr iubirea vieții lui, locuitoare a acestui oraș în care locuise și el câteva luni. O pasiune uriașă, terminată, la fel cum începuse, brusc; terminată de către el, care hotărâse că preferă să păstreze iubirea la borcan, în stadiul de sublim la care ajunsese, de teamă să nu o banalizeze, să nu se sature de ea. Dar să nu întrerupă legătura lor complet, să o păstreze – mai intens, mai real – în corespondență. O corespondență ce dura de 15 ani. Minus vreo 5 luni, de când nu i se mai răspunsese.

–

Erik: Nu pe Helene o iubiți, ci intensitatea suferinței dumneavoastră, ciudățenia legăturii cu ea, chinurile unei despărțiri nefirești… Nu prezența Helenei vă este necesară, ci absența ei. Nu pe Helene o vreți, așa cum e, ci așa cum vă apare când îi simțiți lipsa. Bine ați făcut ascunzând cititorilor faptul că izvorul romanului nu-i altul decât propria dumneavoastră viață. Nu cred că ați fi crescut în stima publicului dacă acesta ar fi aflat că Abel Znorko, marele Abel Znorko, nu-i decât un puțoi cu acnee care de cincisprezece ani își petrece timpul pândind poștașul.
Abel: Calmează-te, omule. Scena e complet deplasată.
Erik: N-aveați dreptul să o părăsiți pe femeia asta. Îndepărtând-o, ați distrus-o.
Abel: Ai un suflet de țărănoi, ce să-ți fac, n-ai cum să pricepi! Între mine și Helene totul a fost deosebit de puternic, mângâierea și despărțirea deopotrivă. N-am sacrificat nimic, am făcut totul de comun acord. Altminteri cum crezi c-ar fi acceptat ea?

---

Dată fiind implicarea emoțională suspect de apăsată a lui Erik, Abel simte că acesta exagerează și nu are dreptul să vină în casa lui pentru un simplu interviu ca apoi să-i ceară socoteală pentru felul în care și-a trăit și își trăiește viața, mai ales luând apărarea unei femei pe care n-o cunoaște atât de bine. Cu această ocazie, însă, va fi surprins să afle că Erik o cunoaște prea bine, fiind soția lui. După șocul de început, Abel revine la teoria iubirii scurte și intense care trebuie apoi conservată.

Abel: (sarcastic) Bietul băiat! auzi colo: iubirea! De câți ani zici că sunteți căsătoriți?
Erik: Doisprezece.
Abel: Doisprezece! Păi asta nu mai e iubire, e lene curată! (Spre a se liniști pe sine) Te crezi stăpân pe situație din pricina acelui soi de proximitate animală, pe care o au și vacile în staul, află însă că nu cotidianul înlătură barierele dintre amanți. […] Frumoasă iubire, n-am ce zice, aceea care moțăie pe obișnuințe, care se împacă cu uzura, cu dezgustul; frumoasă, acea iubire făcută din clipe de oboseală, miros de șosete nespălate, din scobeli în nas și pârțuri trase pe șest, sub cearșaful scos din raftul cu levănțică.
Erik: Nu se refugiază în sublim decât cine nu iubește viața.
Abel: Nu se împotmolește în viață decât cine nu iubește sublimul.

–
Erik: Faceți parte dintre cei care iubesc, dar nu învață nimic din iubire.
Abel: Ce-i de învățat în iubire?

Erik: Ființa iubită. Trebuie să o înveți pe de rost.

Următoarea surpriză pregătită de Erik este informația că nu-i poate duce scrisoarea pregătită de Abel pentru Helene pentru că Helene… e moartă. Cancerul o doborâse în decurs de 3 luni de la diagnosticare, iar Erik cel „plicticos și nepasional” îi fusese alături în fiecare clipă. Ceea ce spunea Erik că fusese cel mai dificil era să simtă cum o pierde pe ființa iubită înainte ca ea să moară.
Abia acum începe Abel să se confrunte cu el însuși, cu adevărata oglindă în care refuzase să se privească. Abia acum își verifică, își confruntă definițiile date iubirii, urii, orgoliului și realizează că lucrurile stau fix pe dos decât le identificase:

---

Abel: (cu durere) Mi-e așa de rușine… eu… n-am făcut niciodată nimic pentru Helene.

Abel: (sincer, cu simplitate) Îți mulțumesc că exiști. N-aș fi știut niciodată să fiu ca dumneata. (Aton) Eu nu sunt altceva decât o gogoașă de cea mai rea speță – aceea a celor ce sunt luați în seamă, respectați. Cred că gargariseala asta a mea cu cultul literaturi era subterfugiul ce-mi permitea să nu fiu nevoit să trăiesc, în fond îmi era teamă de viață. Pe hârtie eram curajos nevoie mare, dar în realitate nu știu dacă m-am învrednicit vreodată să salvez un iepure prins în laț. În fond, nu să trăiesc viața voiam eu, ci s-o scriu, s-o compun, s-o domin, de-aici de pe insula mea – buricul pământului! Nu în fărâma de timp ce mi-a fost dăruită, și cu atât mai puțin într-a altora, ambiționam eu să trăiesc, eram prea orgolios pentru așa ceva, nu, eu înțelegeam să-mi creez propriul meu timp, propriile mele timpuri a căror scurgere nu trebuia să aibă altă măsură decât clepsidra scrierilor mele. Vanitate. Pământul se învârte, iarba crește, sunt copii care mor, iar eu am fost distins cu Premiul Nobel și profețesc de parcă mi-ar fi fost dat nici mai mult nici mai puțin decât să schimb fața lumii. În timp ce dumneata nici măcar nu te deslușești din masa celor obscuri, eu fac parte din acele ființe inutile care sunt ridicate în slăvi.

–
Pe când se pregătește să plece împreună cu Erik spre „casă” pentru a vizita mormântul Helenei, Abel este curios să afle când a murit Helene. Și aici intervine ultima surpriză a plicticosului de Erik. Într-o seară de marți, la începutul primăverii, în 21 martie… acum 10 ani. Corespondența dintre „Helene” și „Abel”, însă, nu încetase decât cu 5 luni în urmă. Cine îi scrisese în tot acest timp, așadar? Realizarea faptului că toate acele scrisori le schimbase cu Erik și că așteptase cu sufletul la gură după scrisorile lui Erik creează un efect comic și dramatic în aceeași măsură. Nu poate înțelege, caută pasajele din carte în care să îl recunoască sau să o recunoască și nu-și poate explica de ce nu-și dăduse seama, îl umple scârba de realitatea atât de surprinzătoare și de oripilantă ce nu se mai termină de dezvăluit și dă să-l arunce afară pe Erik. Motivația lui Erik, însă, e mai degrabă tragică, dramatică decât vulgară, obscenă. Chiar dacă nu ar putea căpăta aprobare, ar putea căpăta înțelegere:

Erik: Acum zece ani, după ce am înmormântat-o pe Helene, credeam că iubirea însăși intrase în pământ odată cu ea. Pe urmă v-am găsit de dumneavoastră, prin dumneavoastră am regăsit-o pe ea, și am înțeles că lumea nu-i chiar așa pustie.

–

Variațiuni enigmatice, pomenite și în cadrul piesei, reprezintă discul pe care atât Abel, cât și Erik îl primiseră din partea Helenei, cu același discurs, în semn de iubire și prețuire. Este singurul lucru comun pe care cei doi par să îl aibă din partea ei, Helene descoperindu-și laturi diferite cu fiecare.

–
Am ales să prezint sub această formă piesa asta despre esențe și aparențe, despre răbdare și indiferență, despre iubire și orgoliu, despre dragostea care învață despre celălalt și preocuparea exclusivă cu propriul sine pentru că mi-a mers la inimă cum puține au reușit. Și pentru că replicile acestea, scoase din întreg și date câte o frântură, ar putea trezi interesul pentru teatru, pentru piesă, pentru literatură în general, pentru sufletul omului (în special)…

Avalanșa

Piesa Avalanșa, scrisă de autorul turc Tuncer Cücenoğlu, ne vorbește despre regulile care ne forțează să ne organizăm viața în funcție de consecințele încălcării lor, în funcție de frica declanșată de nesupunerea față de ele. 
Îmi pare o piesă impresionantă, atât ca idee, cât și ca realizare, punere în scenă, joc al actorilor. Spre final, simțeam că îmi vine să cobor pe scenă să fac dreptate. :)) (Dez)Avantajul jocului cu publicul pe scenă. :))

Într-un sat dintr-o zonă muntoasă din estul Anatoliei, oamenii își duc existența după un calendar aspru. Își programează viața după amenințarea avalanșei care poate fi provocată de zgomotul făcut de un om care strigă, de o femeie care naște, de copilul acesteia care tocmai vede lumina zilei și plânge. Aceste zgomote sunt strict interzise în cele nouă luni din an de sezon rece. Copiii au voie să se nască doar în celelalte 3 luni de vară. Între anotimpurile de vară, oamenii sunt nevoiți să calce cu grijă, să nu urle, să nu vorbească tare, să nu se certe (iar asta e cu atât mai tentant și mai greu de evitat), să nu tragă cu pușca.

Se zvonește că, în urmă cu 50 de ani, o femeie însărcinată a fost îngropată de vie pentru că stătea să nască în perioada interzisă. Autoritățile trebuiau mereu informate ori de câte ori se producea o neregulă sau se afla despre simpla posibilitate a unei nereguli. Iar, în această situație, viața comunității trebuie (și a fost) pusă mai presus de viața femeii și a copilului ei.

În prezent, în mijlocul unei familii, nora are simptome de contracții, însă atât ea, cât și soțul ei încearcă să se convingă reciproc că nu poate fi vorba de vremea nașterii, care ar fi doar peste o lună. Totuși, de frică, de frica consecințelor tăinuirii, socrul hotărăște să cheme moașa pentru detalii, iar apoi sunt alertate autoritățile pentru a lua o hotărâre, căci se pare că tânăra soție va naște prematur. În ciuda respectării calendarului de concepere a copilului, nașterea pare inevitabilă, iar integritatea părinților nici nu mai contează în luarea deciziei. Femeia trebuie să fie îngropată în sicriu, nu poate naște, căci ar pune în pericol toată comunitatea.

Momentul de turnură e reprezentat de împotrivirea soțului, care se prezintă în fața lor cu pușca, amenințându-i că o va descărca asupra lor – ucigând astfel toată comunitatea sub greutatea avalanșei stârnite – dacă îi omoară soția și copilul. În sfârșit, în comunitate apare cel care spune NU fără să conteze consecințele, în sfârșit cineva îndrăznește să se opună fricii permanente în care trăiesc toți și să aleagă libertatea.

Scena e împărțită de actori cu spectatorii. Totul se petrece sub ochii spectatorilor, uneori chiar la jumătate de metru de ei. În mijlocul scenei, actorii se mișcă lent și își vorbesc în șoaptă, iar pe jos totul e alb, iarnă.

În momentul în care tânăra soție naște în vreme ce autoritățile stau înlemnite sub amenințarea puștii, strigătul copilului care e primit de lume – tot cu teamă, deși acum cu alt fel de teamă – se face lumină. Toate personajele se întorc spre această lumină (mai puțin reprezentații autorității, îmbrăcați în negru, simbolic, care acum fug ca vinovați), iar noi, spectatorii, suntem invitați să pășim spre aceeași lumină în continuarea scenei: sub picioare, descoperă iarbă verde plină cu flori. Amenințarea avalanșei nu (mai) există. Fuga autorităților ne lasă de înțeles că amenințarea avalanșei probabil nici nu a existat. Însă era un pretext perfect pentru a ține comunitatea în obediență cu generațiile.

Un text despre care ni se spune că este inspirat din realitate și care face trimiteri la regimurile totalitariste politice. Însă poate nu numai.

Spre ce ne poate împinge frica să acceptăm? Ce ne poate determina să ne revoltăm și să hotărâm că nu suntem nevoiți să ascultăm de ea? Niște întrebări care merită puse atât la nivel personal, cât și la nivel de comunitate.

Teroare

Ferdinand von Schirach a scris un text referitor la un proces intentat unui pilot de vânătoare. Un text care prezintă o situație dificilă, (aproape) imposibilă. Orice ar alege pilotul, problema de conștiință rămâne, dincolo de problemele legate de reguli, lege, constituție. Dincolo de ele, există situații pe care legea nu le prevede sau de la care chiar se abține (pentru a nu i se imputa că permite sau justifică crima sau altă infracțiune), situații în care ești împins să decizi singur, fără ajutor de la superiori (care nu doresc nici ei să încalce legea scrisă tot de om), iar apoi să te împaci cu ceea ce ai decis. Să știi de ce ai hotărât așa, de ce ai considerat că așa era – nu mai bine, dar – preferabil.

Prezentarea piesei:
„Avionul de pasageri LH 2047, cu 164 de pasageri la bord, este deturnat de un terorist către un stadion cu 70.000 de oameni. Pilotul de vânătoare Lars Koch încalcă ordinul superiorului său și doboară avionul, pentru a-i salva pe spectatori. Ar trebui el condamnat pentru crimă?

Scena teatrului devine un tribunal, iar voi sunteți jurații care alcătuiesc instanța. La sfârșitul procesului va trebui să votați, iar decizia voastră va determina finalul spectacolului. Este maiorul Lars Koch vinovat sau nu?

Este uciderea persoanelor nevinovate permisă în cazuri extreme? Pe pagina web terror.theater poți vedea cum au votat deja spectatori din toată lumea în cazul pus în discuție de piesa lui Ferdinand von Schirach.” (http://www.teatrunational.ro/spectacole/premiere/spect/teroare.html)

 

preluare: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/arte-performative/articol/procesul

O regie interesantă (nu prima de genul acesta, ce-i drept; tot de Bobi Pricop a fost regizată și Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas) și o procedură la fel de incitantă. Ești implicat și tu, ca spectator: fiind jurat, îți asumi și tu o hotărâre, nu doar comentezi din scaun (cum mai comentam eu la anumite problematizări). Personajele și se adresează, și nu doar ele. Situația în sine – chiar dacă este puțin probabil să te afli într-un asemenea caz extrem – te provoacă pentru că oricum te lovești des de situații în care ești nevoit să alegi un bine dintre două sau mai multe variante sau să alegi un rău mai mic dacă nu există un bine.

Spre final, pilotul de vânătoare este întrebat de d-na procuror cum ar fi procedat dacă în avionul în care a tras s-ar fi aflat soția sa. Ar mai fi luat aceeași hotărâre? Răspunsul a fost:

„Nu vreau să răspund la această întrebare. Orice răspuns aș da ar fi fals.”

Problema se schimbă inevitabil dacă datele ei se schimbă. În final, după ce ai epuizat opțiunile pe care ți le dă legea, trebuie să alegi ceva. Ceva cu care crezi că poți trăi, un răspuns pe care îl poți da conștiinței atunci când te întreabă „de ce?”.

PS: foarte grăitoare și voturile la nivel global dacă le comparați..

Festa di Radio3

Live se poate asculta La Festa di Radio3 aici. Un exercițiu interesant. Programul de la Festa de sâmbătă și duminică.
Iar programul Radioului 3.

un interviu

uno dei miei preferiti

E stato Henry V, Edipo Re, Amleto. Mi-ar plăcea mult să-l văd într-o piesă de teatru, oricare din astea de exemplu; și nu numai dintre astea. Pe scenă! :))

 

Escapadă

Una dintre preferatele mele, de care mi-am amintit de curând. Voce, versuri, melodie, videoclip, atmosferă, limbă..

Contact cu solul

M-am uitat la piesă așa cum nu m-am uitat decât la Zbor deasupra unui cuib de cuci, poate. Era despre Alzheimer, un personaj care află destul de devreme că are gena care va declanșa boala, evoluția bolii, transformările din familie, suferința fiecăruia, degradarea…

Însă era de o tristețe teribilă. Și reală, la urma urmei. Poate că e o ficțiune, însă unele ficțiuni sunt atât de mult parte din ceea ce ni se întâmplă, ceea ce li se întâmplă oamenilor, încât poate fi calculată drept radiografie a vieții. Din primele minute mă întrebam dacă voi rezista până la capăt. Sunt atâtea realități pe care preferi să nu le cunoști, pe care le suporți mai bine doar sugerate. Măcar finalul. Însă la capitolul realizare, regie, nu cred că poate fi reproșat ceva.

Într-o parte, îl aveam vecin pe un fost profesor. La final, l-am întrebat cu sufletul încărcat cum i s-a părut. Mi-a răspuns rapid și afectat:
– Been there, done that… așa că știu…
Am rămas mască. Știa bine ce urma să vadă. Abia atunci mi-au dat lacrimile și n-am mai putut spune mai nimic decât să încuviințez din cap. N-am îndrăznit nici să-l întreb dacă a fost din familie sau dintre prieteni.. deși aș fi vrut să știu.

– Au fost două replici memorabile, spuse el mai departe: „Nu știu când să-mi iau rămas bun.” și „Nu-mi amintesc cine ești, dar știu că te-am iubit.”

Într-adevăr, acestea cred că au fost cele mai puternice momente, iar dacă unii au și trecut prin așa ceva, stai năuc în fața lor în astfel de situații și îți dai seama cât de mult suferă alții… lângă tine, aproape de tine, mai departe de tine…

 

Un om

Am avut ocazia să lucrez cu d-l Eugen Țugulea la radio de două ori (și sper să mai am ocazia) și mă bucur i-au fost apreciate talentul și experiența unei vieți dedicate artei. Un om plin de bun simț, răbdare, spirit pedagogic, simț artistic, care știe încuraja și dezvolta punctele pozitive din om, știe să aibă încredere în fondul bun al celuilalt. Să trăiți mult și frumos, sir!

(premiile de anul ăsta în frumoasa Oradea)

Fotografii realizate de fotograf Remus Toderici.

The road to grad – God-ot

Am recitit Aşteptându-l pe Godot (1949), Samuel Beckett, graţie unui examen de grad în învăţământ care se apropie, ştiind mai ales că ceea ce scriu aici mă va angaja mai mult în cercetare. Reacţiile în faţa piesei sunt cam aceleaşi cu cele avute după prima lectură, dar – aş spune – mai nuanţate şi poate mai întemeiate. Din categoria celor care nu au nevoie de temei prea mult sunt şi reacţiile de amuzament pe parcursul primei jumătăţi a comediei şi de plictis pe parcursul celei de-a doua jumătăţi. Cealalată reacţia are de-a face cu personajul Godot şi semnificaţia piesei per ansamblu.

*
VLADIMIR: Mînă în mînă, ne-am fi aruncat amîndoi din vîrful Turnului Eiffel, printre primii. Arătam bine pe-atunci. Acum e prea tîrziu. Nu ne-ar mai lăsa nici să ne Urcăm măcar. (Estragon se căzneşte cu gheata.) Ce faci acolo?
ESTRAGON: Mă descalţ. Ţie nu ţi s-a întîmplat niciodată?
*

Cele două personaje principale, Vladimir şi Estragon, se completează de minune, unii văzându-i chiar ca un cuplu; Vladimir e empaticul, afectivul, prezentul şi bine-orientatul în cadrul evenimentelor ce au loc (evenimente, vorba vine). Estragon e uitucul cu simţ mai terestru, mai practic, cu replici comice, dar mereu pierdut în spaţiu, cu nevoie de ghid, de ajutor. Ajutor pe care i-l oferă Vladimir.

Piesa are doar două acte, dar şi acestea par, în unele momente, prea mult. Cei doi aşteaptă împreună venirea cuiva căruia îi ceruseră ceva, pe care îl rugaseră ceva nedesluşit, uitat sau doar vag amintit. Însă ceea ce îşi amintesc cu certitudine e că aşteptarea după venirea lui e esenţială pentru ei.

Trimiterile la Biblie şi Dumnezeu sunt atât de numeroase, încât cu greu ar putea fi considerate accidentale. se pomeneşte despre cei doi tâlhari de pe cruce, dintre care unul este mântuit; despre Cain şi Abel, cu care sunt comparaţi nişte trecători cu care intră în vorbă în cele două acte; despre comparaţia cu Cristos etc.

*
VLADIMIR: A, da, ştiu, povestea cu tîlharii. Ţi-aduci aminte?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Vrei să ţi-o povestesc?
ESTRAGON: Nu.
VLADIMIR: Ca să ne treacă timpul. (Pauză.) Erau doi hoţi, răstigniţi o dată cu Mîntuitorul. Şi…
ESTRAGON: Cu cine?
VLADIMIR: Cu Mîntuitorul. Doi hoţi. Se zice că unul a fost mîntuit, iar celălalt… (Caută contrariul lui mîntuit.) … afurisit.
ESTRAGON: Mîntuit, de ce?
VLADIMIR: De iad.
ESTRAGON: Mă duc.
*

Veşnica pornire a lui Estragon de a pleca, de a ieşi din scenă nu e singura repetiţie la care asistăm. O alta este realizarea faptului că nu pot pleca din acel loc unde s-au aşezat să-l aştepte pe Godot din cauză că el trebuie să vină. Nevenirea lui este văzută ba ca un lucru tragic care duce la spânzurătoare, ba ca un lucru neimportant, de îndeplinirea căruia nu depind, de fapt atât de mult cei doi. De fapt, repetiţiile acestea în dialogul lor vin din cauză că Estragon mereu uită locul în care se află, faptul că s-a aflat în acelaşi loc cu o zi înainte, persoanele cu care s-a întâlnit, bocancii pe care i-a avut, salcia lângă care au stat de vorbă. Iar Vladimir, „memoria lui activă”, este cel care i le reaminteşte mereu. Aceste repetiţii de replici nu fac altceva decât să ne inducă ideea – măcar sentimentul – că ceea ce vedem în primul act nu e decât o repetare a actelor anterioare din vieţile lor, care nouă nu ne sunt prezentate, dar care sunt pomenite, sugerate de către personaje. Şi că cel care se schimbă cel mai dramatic e timpul.

În fiecare zi, un băiat vine să îi anunţe că Godot a spus că nu poate veni azi, dar că sigur va veni mâine. Replica băiatului este aceeaşi în fiecare zi. Deşi băiatul este întrebat dacă nu cumva s-a înfiinţat şi cu zi în urmă, răspunsul lui este negativ. Curios este răspunsul lui cu privire la Godot, despre care spune că îl tratează bine. Pe el. Dar pe fratele lui, nu. Posibilă legătură cu tâlharii cei doi sau cu Cain şi Abel. Sau cu ambele „cupluri”. Curios şi oarecum amuzant plus filosofic este răspunsul lui aici:
VLADIMIR: Nu eşti nenorocit? (Băiatul ezită.) Auzi?
BĂIATUL: Da, domnule.
VLADIMIR: Şi?
BĂIATUL: Nu ştiu, domnule.
VLADIMIR: Nu ştii dacă eşti nenorocit sau nu?
BĂIATUL: Nu, domnule.
VLADIMIR: Ca şi mine.

Aşadar, Godot există, se pare, dar nu se înfiinţează. Aflăm despre el că are barbă. Întrebat dacă Godot Îl reprezintă pe Dumnezeu, Beckett a spus că nu avea cum să-L reprezinte, pentru că scrisese piesa în limba franceză, iar semnificaţia pe care a intenţionat să i-o dea se află chiar în numele lui: provine de la godillot – un termen din slangul francez, însemnând bocanc. Mai târziu, întrebat din nou despre semnificaţia personajului Godot, şi-a mai îndulcit declaraţia, susţinând că, dacă textul transmite aşa ceva, atunci se poate să-l fi transmis fără să fie conştient. La un moment dat, unchiul lui l-a întrebat dacă e creştin, evreu sau ateu. Beckett a răspuns: „Niciuna din cele trei.” Cu altă ocazie, a spus: „Creştinismul este o mitologie cu care sunt foarte familiarizat, aşa că mă folosesc de el în mod natural.”

Adevărul e că scrierile pot trece mai departe chiar de autorul lor uneori. Bocancul Godot ar putea simboliza chiar bocancul lui Estragon pe care şi-l aruncă într-una din zile şi care e schimbat în următoarea zi, iar prin el veşnicul drum înspre aşteptarea cuiva care să vină să rezolve viaţa celor doi, singurul capabil să aducă salvarea lor – nu ştim din ce anume – în timp ce ei trebuie să-şi omoare timpul cumva, cât mai plăcut posibil, forţându-se să spere că va veni, să nu dispere etc. Sau bocancul Godot ar putea simboliza mai mult decât atât. Rămâne de dezbătut. A nu se uita că piesa face parte din teatrul absurd…

Un punct perfect

– Nu fi nici tu aşa de săritoare. Preaprezenţa oboseşte, sufocă, nu ştii?
– Ba da, ştiu, dar mă străduiesc spre echilibru în fiecare zi. Cu ştiutul e mai uşor. Sau mai greu; dacă n-aş şti, aş fi absolvită. Aşa… cine să mă mai absolve, nu? Numai El, dar ei? Strădania se pune?
– Sub disciplină, eventual.
– Da, e drept. Şi just. Echilibrul oricum nu-l pot atinge aici. Înseamnă că o sfeclesc în fiecare zi în ciuda strădaniei de a găsi punctul perfect, ea (strădania) nemaicontând în economia efectului asupra celorlalţi.
– Cam aşa, ai găsit punctul (slab). Cel puţin unul din ele.

!!!

A: !!
B: ?
A: !!!
B: ….
A: …?
B: .
A: ?
B: !
A: …
B: ??
A: !!!
B: !
A: !!
B: !!
A: ?
B: !
A: .
B: .
A: ?
B: !
A: ?
B: !
A: .
B: .
A: !
B: !
A: …
B: …

Any day now

La urcarea în vapor, veniseră să mă conducă. Făceau glume, ca de obicei.

– La anul?

Nu ştiam ce să spun. Nu voiam să răspund la întrebare. Dacă le spun care sunt şansele mai mari, mă iau tristeţile auzindu-mă cum le afirm. Dacă le spun că lupt pentru ei, va suna ca un discurs de Braveheart. Va părea patetic, iar patetismul sună întotdeauna penibil.

– Numai dacă mă bat. Dar nici aşa nu ştiu dacă iese.  Nu ştiu decât peste câteva zile.

– Vă sunăm.

– Do that.

Îmi întinde mâna. Mai sunt secunde până să pornească din loc vaporul. Noi stăm cu mâinile încleştate peste bord.

Dintro-dată încep să se desprindă. Întreb brusc:

– Pleci acum?

– Nu, mai stau până porneşte.

Deci porneşte deja. Tu mă priveşti franc. Ochii, nu vreau să uit ochii. Nu-mi pot permite să-i uit.

Se mai desprinde puţin. O să uit momentele mai puţin reuşite. Oricum, cele bune le scufundă de câteva zeci de ori.

Doar vârfurile degetelor se mai ating. Vin doar dacă Cerul mă vrea înapoi. Ce puţin mai este până aflu.

– Ah, deja?

Ochii. Măcar ochii.

Moment purician

Am fost ieri la conferinţa lui Puric despre omul frumos şi, la venire acasă, am simţit nevoia de a spune despre. Am auzit mai multe păreri împotriva persoanei lui sau împotriva unora din ideile lui ori cel puţin dezamăgite de Puric – vorbitorul sau filosoful.

Teoretic, nu am greutatea necesară a-mi exprima părere despre el. Nu am asistat la toate conferinţele lui de până acum, nu i-am citit cărţile scrise până la această oră, nu i-am căutat posibile bloguri sau site-uri personale ca să îi ştiu concepţiile, crezurile. Am citit doar pe ici, pe colo ce s-a scris despre; persoană sau discursuri. Şi, bineînţeles, spectacolele lui de pantomimă.

Personal, ieri nu m-am simţit dezamăgită; mă aşteptam să dau şi de o doză de spectacol, că oricum vorbim despre un actor; indiferent cât de mult ar încerca să se disocieze (dacă ar vrea, deşi nu găsesc un motiv foarte întemeiat pentru asta) de meseria lui de actor, întotdeauna va rămâne măcar o umbră din manifestarea spectaculoasă – punct slab, ar spune unii – în discursurile pe care le ţine. Nu cred că seriozitatea de la A la Z (şi, la urma urmei, despre ce fel de seriozitate vorbim? că cea a bunului-simţ nu a lipsit, iar cea a expresiei, a mimicii eu nu o văd necesară neapărat, dimpotrivă) într-un discurs este un element cheie şi obligatoriu sau că el conferă o mai mare autoritate sau emană o mai mare credibilitate. Nu acea seriozitate.

Apoi, tot vizavi de spectacol, era de aşteptat ca el să existe într-un discurs care se vrea ŞI o prezentare de carte. Însă şi cartea respectivă a apărut după ideea cărţii; dacă are o idee cartea, atunci e atins un obiectiv  important.

Lucrul pe care l-am considerat de apreciat a fost faptul că a pledat pentru omul frumos, a fi frumos spiritual, nu doar de dragul unei moralităţi, unui spirit civic, unei prestanţe apreciabile în societate sau în numele vreunei integrităţi sau demnităţi omeneşti, ci în numele lui Dumnezeu, în numele scopului pentru care El ne-a adus la viaţă. Şi asta mi s-a părut deasupra oricărui îndemn la moralitate de dragul bunei înţelegeri între oameni pe care l-ar putea da cineva.

Apoi Frumosul care e scos din realitatea înconjurătoare de pe toate posturile de TV, din cărţi, reviste, pentru a afişa în faţa privitorilor Urâtul care trebuie exhibat cât mai mult şi cât mai îngroşat, ca să se umple audienţele şi ca lumea să fie, de bună-seamă, „informată”. Atitudinile pozitive care sunt eliminate şi trecute absente din istoria noastră: în perioada comunistă sub formă de frică de autorităţi (nu respectul cuvenit, ci frică), iar azi – sub formă de democraţie dusă la extreme şi transformată în Urât.

Ca necunoscator în „domeniul purician ca filosof sau vorbitor”, probabil nu am privirea de ansamblu pe care o aşteaptă majoritatea celor care citesc impresii după acest de fel de evenimente. Eu am asistat la un moment şi am rămas cu asta. Nu cred că trebuie absolutizat, am luat ce am considerat bun şi mă simt mulţumită că există oameni de popularitatea lui, admiraţi în aşa măsură de atâţia, care să spună ceea ce a spus el cu ocazia asta.

Am fost ieri la conferinţa lui Puric despre omul frumos şi, la venire acasă, am simţit nevoia de a spune despre. Am auzit mai multe păreri împotriva persoanei lui sau împotriva unora din ideile lui ori cel puţin dezamăgite de Puric – vorbitorul sau filosoful.

Teoretic, nu am greutatea necesară a-mi exprima părere despre el. Nu am asistat la toate conferinţele lui de până acum, nu i-am citit cărţile scrise până la această oră, nu i-am căutat posibile bloguri sau site-uri personale ca să îi ştiu concepţiile, crezurile. Am citit doar pe ici, pe colo ce s-a scris despre; persoană sau discursuri. Şi, bineînţeles, spectacolele lui de pantomimă.

Personal, ieri nu m-am simţit dezamăgită; mă aşteptam să dau şi de o doză de spectacol, că oricum vorbim despre un actor; indiferent cât de mult ar încerca să se disocieze (dacă ar vrea, deşi nu găsesc un motiv foarte întemeiat pentru asta) de meseria lui de actor, întotdeauna va rămâne măcar o umbră din manifestarea spectaculoasă – punct slab, ar spune unii – în discursurile pe care le ţine. Nu cred că seriozitatea de la A la Z (şi, la urma urmei, despre ce fel de seriozitate vorbim? că cea a bunului-simţ nu a lipsit, iar cea a expresiei, a mimicii eu nu o văd necesară neapărat, dimpotrivă) într-un discurs este un element cheie şi obligatoriu sau că el conferă o mai mare autoritate sau emană o mai mare credibilitate. Nu acea seriozitate.

Apoi, tot vizavi de spectacol, era de aşteptat ca el să existe într-un discurs care se vrea ŞI o prezentare de carte. Însă şi cartea respectivă a apărut după ideea cărţii; dacă are o idee cartea, atunci e atins un obiectiv important, consider că nu i s-ar putea reproşa vreun comercialism sau un discurs care s-ar vrea pur actoricesc întru vinderea cărţii.

Lucrul pe care l-am considerat de apreciat a fost faptul că a pledat pentru omul frumos, a fi frumos spiritual, nu doar de dragul unei moralităţi, unui spirit civic, unei prestanţe apreciabile în societate sau în numele vreunei integrităţi sau demnităţi omeneşti, ci în numele lui Dumnezeu, în numele scopului pentru care El ne-a adus la viaţă. Şi asta mi s-a părut deasupra oricărui îndemn la moralitate de dragul bunei înţelegeri între oameni pe care l-ar putea da cineva.

Apoi Frumosul care e scos din realitatea înconjurătoare de pe toate posturile de TV, din cărţi, reviste, pentru a afişa în faţa privitorilor Urâtul care trebuie exhibat cât mai mult şi cât mai îngroşat, ca să se umple audienţele şi ca lumea să fie, de bună-seamă, „informată”. Atitudinile pozitive care sunt eliminate şi trecute absente din istoria noastră: în perioada comunistă sub formă de frică de autorităţi (nu respectul cuvenit, ci frică), iar azi – sub formă de democraţie dusă la extreme şi transformată în Urât.

Ca necunoscator în „domeniul purician ca filosof sau vorbitor”, probabil nu am privirea de ansamblu pe care o aşteaptă majoritatea celor care citesc impresii după acest de fel de evenimente. Eu am asistat la un moment şi am rămas cu asta. Nu cred că trebuie absolutizat, am luat ce am considerat bun şi mă simt mulţumită că există oameni de popularitatea lui, admiraţi în aşa măsură de atâţia, care să spună ceea ce a spus el cu ocazia asta.

Dărâm! = Curăţ!

– Ce faci?

– Dărâm.

– Da’ ce dărâmi acolo?

– Ce a construit deşteptul ăla din blocul de vizavi. De zece ori i-am spus să nu o aşeze de-a curmezişu’ pe drum. Nimeni nu poate trece de ea.

– Aaa, deci el a construit-o.

– El, da! Fantastică treabă a făcut! Extraordinar! N-am cuvinte!

– Şi tu acum o strici? N-o muţi în poziţia bună?

– Cum să o mut? Asta se distruge de tot!

– Păi, bine, dar să te apuci s-o faci de la zero…

– Adică cine s-o facă de la zero??

– Tu, acum.

– Doar n-am înnebunit! Fii sobru!

– Păi şi dacă dărâmi, ce pui în loc?

– Ce să pun în loc, omule? Nu pun nimic în loc. Curăţ lumea de un gunoi! Asta fac! Ar trebui să-mi fie recunoscători toţi vecinii ăştia din jur că nu am lăsat amărâta asta de bancă să le rupă picioarele! Păi, ce crezi tu? Eu ştiu ce fac, nu-s eu prost!

– Bine, tu, dar nu faci nici un bine aşa, doar că revii în trecut, când nu era construit nimic. Tu nu creezi nimic! Doar distrugi efortul şi produsul altuia! Şi atât! De distrugători e plină lumea!

– Tu te-ai gândit mult până ai spus astea, nu? Treaba mea nu e să construiesc, treaba mea e să văd ce nu-i bine şi drept în lumea asta nenorocită (că toate-s strâmbe) şi să o curăţ! Nu mai face nimeni treabă de curăţenie azi! Să construiască alţii, ei îs cu astea! Strâmbe le-or face, o să vezi tu!

Spune

Să urmărim un dialog între două personaje – doi soţi – ale piesei lui Eugen Ionesco, Cântăreaţa cheală, 1950, (titlu rezultat în urma unor greşeli de interpretare făcute de către actorii care repetau piesa; titlul iniţial era Englezeşte fără profesor) Se spune că Ionesco a scris piesa inspirat de dialogurile serbede şi absurde întâlnite în manualele de învăţare a limbii engleze.

Dincolo de asta, să vedem dacă se mai observă şi altceva.

************

DOAMNA SMITH, soţilor Martin: Dumneavoastră care călătoriţi atît de mult aveţi fără îndoială lucruri interesante de povestit.

DOMNUL MARTIN, soţiei lui: Spune, draga mea, ce-ai văzut tu azi?

DOAMNA MARTIN: N-are rost, n-or să mă creadă.

DOMNUL SMITH: Acuma n-o să punem la îndoială buna dumneavoastră credinţă!

DOAMNA SMITH: Ne jigniţi dacă vă închipuiţi una ca asta.

DOMNUL MARTIN, soţiei lui: I-ai jigni, draga mea, dacă ţi-ai închipui…

DOAMNA MARTIN, cu graţie: Ei bine, azi mi-a fost dat să văd un lucru extraordinar. Ceva incredibil.

DOMNUL MARTIN: Hai, spune, draga mea.

DOMNUL SMITH: Vai, ce-o să ne mai distrăm!

DOAMNA SMITH: Mă rog.

DOAMNA MARTIN: Ei bine, azi, cînd m-am dus la piaţă să cumpăr zarzavat, care pe zi ce trece e tot mai scump…

DOAMNA SMITH: Unde o s-ajungem!

DOMNUL SMITH: N-o întrerupe, scîrba mea dragă.

DOAMNA MARTIN: Am văzut, pe stradă, lîngă o cafenea, un domn bine îmbrăcat, la vreo cincizeci de ani, poate nici atît, care…

DOMNUL SMITH: Care ce?

DOAMNA SMITH: Care ce?

DOMNUL SMITH: N-o întrerupe, draga mea, eşti infectă.

DOAMNA SMITH: Dragul meu, tu ai întrerupt-o primul, mitocanule.

DOMNUL MARTIN: Sssst. (Soţiei lui:) Ce făcea domnul?

DOAMNA MARTIN: Ei bine, o să ziceţi că fabulez, pusese un genunchi jos şi stătea aplecat.

DOMNUL MARTIN, DOMNUL SMITH, DOAMNA SMITH: Oooh!

DOAMNA MARTIN: Da, aplecat.

DOMNUL SMITH: Nu se poate!

DOAMNA MARTIN: Ba da, aplecat. M-am apropiat de el să văd ce face…

DOMNUL SMITH: Şi?

Ai spus ceva? (2)

Am discutat cu elevii mei despre ceea ce pot reprezenta cuvintele pentru ei. Apoi mi-au spus ce fac cuvintele, acţiunea lor. Am avut nişte categorii între care ei au ales. Cu această ocazie, puteţi şi adăuga la listă, dacă doriţi. Cu siguranţă cuvintele pot reprezenta multe pe lângă ceea ce urmează.

Aşadar, dacă ar fi să găsiţi o metaforă pentru cuvinte, ele ar fi…

Arme

Oglinzi

Măşti

Tablouri

Unelte

Poduri

Şi poate multe altele.

M-a gândit în funcţie de ce anume unele cuvinte se încadrează într-o categorie sau alta. Natura în sine a cuvintelor? Aş spune că intonaţia cu care sunt ele spuse, contextul în care apar şi persoanele care le rostesc. Şi apoi cuvintele în sine.

De exemplu, propoziţia „Nu ştiai?”. Îi voi atribui contexte diferite şi vorbitori diferiţi. Să vedem ce se întâmplă.

1. Spusă de către profesor unui elev care e întrebat dacă şi-a făcut tema. Elevul răspunde:

– Nu ştiam că avem temă.
– Nu ştiai?

Ce atitudine transmite întrebarea?

Drum

Doi verişori stau de ceva vreme la cafea într-un restaurant.

[…]
– Măi, vere, eu mi-am pierdut vremea cu tine până acum!
– Mă aşteptam să spui asta.
– Aşa, so?
– So, nothing.
– Nu ai ce să răspunzi în apărarea ta.
– Prea multe.
– Să auzim, atunci.
– Nu cred ca ai inima deschisă pentru ele acum.
– Am mintea.
– Da, ştiu. Dintotdeauna. E bine.
– No, atunci.
– Atunci… cred că e inutil să-ţi mai explic acum. Am vorbit prea mult şi credeam că am fost clar.
– Îţi spun eu de ce. Pentru că niciun argument nu te susţine.
– Vere, tu mergi la război în două săptămâni, eşti hotărât. La ce bun să-ţi mai fac capul calendar…
– Bineînţeles că mă duc, iar ţie îţi arde de cenacluri băbeşti şi pălăvrăjeli cu smintiţi.
– Mda…
– Aşa salvezi tu lumea. Te credeam mai deştept de atât.
– Hmm…
– Nu ştii nimic. O propoziţie coerentă nu scoţi. Contrazi-mă!
– Dacă ţi-aş spune că te înşeli, m-ai crede?
– Ţi-ai găsit!
– De-asta prefer să nu te mai contrazic. Să fie aşa cum spui tu, vere…
– Mie să nu-mi mai spui vere! Nu mai e cazul.
– Bine, vere…
– Mă scoţi din sărite!
– Poate într-o zi vei înţelege…
– Never in my lifetime! Nu e nimic de înţeles.
(doar îl priveşte, nu mai spune nimic)
– Pe bune că îmi pierd timpul cu tine! (îşi strânge lucrurile)
– Să te întorci ok, vere.
– Nu mă întorc, rămân cu verii mei. Nu-ţi sunt văr, ţine minte! (se ridică de la masă şi pleacă)
– Bine, vere…

Nu eşti ca mine

 

 

La un moment dat, mi s-a propus o rescriere a unei piese (jucată în context restrâns). Dialogurile. Aşadar, ceea ce urmează nu îmi aparţine ca idee şi construcţie de ansamblu, ca schelet. Doar conţinut: dialoguri, reacţii.

PARABOLA FORMELOR

Povestitor
Era odată o ţară a lui Dacă şi Deoarece, la fel ca orice altă ţară. Şi, în această ţară, fiecare locuitor căuta un prieten care să i se potrivească şi cu care să se înţeleagă. Pentru că Dacă şi Deoarece stăpâneau, toate preferinţele lor începeau cu ‘dacă aşa…’ şi continuau cu ‘… pentru că…’. Să urmărim acum cine sunt cei care găsesc ceea caută şi ce anume găsesc.

Cerc #1
(atent în jurul lui, cu aer sigur de el) Caut o formă rotundă cu care să fiu prieten. Dintre toate formele de pe pământ, numai cerc mi s-ar potrivi. La cât sunt eu de perfect, nu mă văd cu altceva lângă mine!

Pata
(entuziast) Uite ce simpatic de diferit eşti de mine! Marginile tale au un contur ferm, nu aşa indecis ca ale mele. Totdeauna am ştiut şi am simţit că sunt atras de contrariul meu. Vrei să fim prieteni?

Cerc #1
(se uită la Pată cu dezaprobare şi ezitare) Ăăăăăm, nu ştiu ce să zic… (ironic) Indecis, da? Probabil oscilezi mereu între optimism şi deprimare. Greşesc? Şi eu nu pot să mă împrietenesc cu altceva decât cerc; nu mă înţeleg cu pătratul că mă înţeapă colţurile lui, nu mă înţeleg cu stelele că au prea multe colţuri cu care să se laude… şi crezi că o să mă înţeleg tocmai cu tine care… eşti… o formă ciudată de pată parcă? (nesigur) Pată eşti, nu? Nu, nici nu mă gândesc.

Pata
(iritat şi confuz) Da’ ce are forma mea? Tocmai de marginile mele să se împiedice?

(intră Cerc #2)

Cerc #2
(visător) Mi-ar plăcea să am o casă rotundă… cu 3 etaje şi, la fiecare etaj, ferestre rotunde. Mi-aş cumpăra flori rotunde în vaze cu baza rotundă… (observă cercul şi se opreşte; are reacţia celui cu impresia că a găsit o comoară)… şi un prieten… rotund. (se apropie de cerc zâmbind larg) Dacă ai şti de când caut cercuri! M-am îndrăgostit de forma asta a ta… şi a mea. (se îmbrăţişează şi ies)

stea 1
(aparent flexibilă) Eu… nu am pretenţii prea mari… mama aşa îmi spunea că nu sunt deloc pretenţios. Nu contează câte colţuri ar avea; numai să aibă mai mult de patru şi să fie ascuţite, să putem (devine poetică, cu elan) atârna de cer, să putem lumina împreună… (surprinsă) Ia uite! Ar putea fi vreo urmă de stea asta?

Suntem răi

 

 

„Şi dacă mai târziu îi pare bine?” Aceasta era întrebarea ridicată de o colegă de liceu prin clasa a… 9-a. Vreme multă de atunci, nu? Uite că mi-a rămas înfiptă bine în memorie. Eram prinşi într-o discuţie cu un profesor; una dintre acele discuţii mai puţin obişnuite în timpul orelor, însă care au ecou chiar şi la – ca să vezi – ani buni după. Discuţia era despre Bine. Despre atitudinile noastre în faţa Binelui. Pentru cazul în care alegem să facem binele, putem avea două atitudini: cu şi din inimă sau din obligaţie, din necesitate, adică fără inimă. „Dar dacă porneşti cu ideea că nu vrei să-l faci, însă, dintr-un motiv sau altul, decizi să-l faci şi, la final, văzând ce înseamnă pentru primitor, îţi pare bine că l-ai făcut?”, întrebă colega mea. Şi anume îţi pare rău că l-ai îndeplinit cu inimă rea. Era o nuanţă la care nu ne gândiserăm încă.

Aceasta pentru actul deja consumat. Dar cu un act neconsumat încă? Unul ce stă în aşteptarea îndeplinirii sau neîndeplinirii lui. Unul care ne aşteaptă pe noi:

Un tată avea doi fii. Fiecare fiu în camera lui. Merge în cameră la cel mai… afectuos:
– Fiule, mergi tu azi până la supermarket după bomboanele mele mentolate? Azi nu mă simt în stare.
Fiul, cuprins de probleme calculatoriceşti:
– O, tati! Chiar azi? Acuma mi-am descoperit cel mai tare joc, ultima versiune. N-am chef.
Tatăl nu-i zice nimic, se îndreaptă spre camera celuilalt fiu. Fiul dintâi îl priveşte ieşind, se încruntă puţin către uşă; poate trebuia să meargă. Ce îi lua aşa mult? Şi apoi, e tatăl lui. Aahh, trebuie să reia repriza la joc acum; nu fusese pe fază.
Ajuns în camera celuilalt fiu, tatăl îl roagă acelaşi lucru. Fiul, cu căştile pe urechi şi ochii în carte (că mintea mai puţin):
– Ha? Să merg? Mentolate? Aaa, iar alea? Bine, mă duc. Stai să termin pagina asta.
Şi îşi continuă mişcarea repetitivă a capului în ritmul muzicii.
Trecură mai multe pagini, dar fiul de-al doilea uită.
Fiul dintâi avu remuşcări că şi-a refuzat tatăl. Lăsă computerul în acelaşi loc în care urma să-l găsească şi mai târziu şi plecă.

Vă aminteşte de altă întâmplare mult mult mai veche?

Ne identificăm fiecare ori într-un rol ori în celălalt în diferite momente. Suntem răi. Suntem totuşi răi. Ne e mai uşor să refuzăm a fi buni. Credem că a fi pasivi e neutru. Privim Binele ca pe un inamic ce vrea să ne rănească. Uneori poate chiar ne răneşte.
Cât de buni ar trebui să fim ca să privim Binele bine?
Suntem mai puţin răi dacă regretăm a fi fost speriaţi ca de Rău?