Ferdinand von Schirach a scris un text referitor la un proces intentat unui pilot de vânătoare. Un text care prezintă o situație dificilă, (aproape) imposibilă. Orice ar alege pilotul, problema de conștiință rămâne, dincolo de problemele legate de reguli, lege, constituție. Dincolo de ele, există situații pe care legea nu le prevede sau de la care chiar se abține (pentru a nu i se imputa că permite sau justifică crima sau altă infracțiune), situații în care ești împins să decizi singur, fără ajutor de la superiori (care nu doresc nici ei să încalce legea scrisă tot de om), iar apoi să te împaci cu ceea ce ai decis. Să știi de ce ai hotărât așa, de ce ai considerat că așa era – nu mai bine, dar – preferabil.
Prezentarea piesei:
„Avionul de pasageri LH 2047, cu 164 de pasageri la bord, este deturnat de un terorist către un stadion cu 70.000 de oameni. Pilotul de vânătoare Lars Koch încalcă ordinul superiorului său și doboară avionul, pentru a-i salva pe spectatori. Ar trebui el condamnat pentru crimă?
Scena teatrului devine un tribunal, iar voi sunteți jurații care alcătuiesc instanța. La sfârșitul procesului va trebui să votați, iar decizia voastră va determina finalul spectacolului. Este maiorul Lars Koch vinovat sau nu?
Este uciderea persoanelor nevinovate permisă în cazuri extreme? Pe pagina web terror.theater poți vedea cum au votat deja spectatori din toată lumea în cazul pus în discuție de piesa lui Ferdinand von Schirach.” (http://www.teatrunational.ro/spectacole/premiere/spect/teroare.html)
O regie interesantă (nu prima de genul acesta, ce-i drept; tot de Bobi Pricop a fost regizată și Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas) și o procedură la fel de incitantă. Ești implicat și tu, ca spectator: fiind jurat, îți asumi și tu o hotărâre, nu doar comentezi din scaun (cum mai comentam eu la anumite problematizări). Personajele și se adresează, și nu doar ele. Situația în sine – chiar dacă este puțin probabil să te afli într-un asemenea caz extrem – te provoacă pentru că oricum te lovești des de situații în care ești nevoit să alegi un bine dintre două sau mai multe variante sau să alegi un rău mai mic dacă nu există un bine.
Spre final, pilotul de vânătoare este întrebat de d-na procuror cum ar fi procedat dacă în avionul în care a tras s-ar fi aflat soția sa. Ar mai fi luat aceeași hotărâre? Răspunsul a fost:
„Nu vreau să răspund la această întrebare. Orice răspuns aș da ar fi fals.”
Problema se schimbă inevitabil dacă datele ei se schimbă. În final, după ce ai epuizat opțiunile pe care ți le dă legea, trebuie să alegi ceva. Ceva cu care crezi că poți trăi, un răspuns pe care îl poți da conștiinței atunci când te întreabă „de ce?”.
PS: foarte grăitoare și voturile la nivel global dacă le comparați..
Într-o clasă mică am doi copii bolnavi de autism. Azi a fost mai dificil ca data trecută.
Unul se juca cu cifre. Celălalt, aproape de el, îi mai lua câte una să se joace și el. Așa începea distracția:
– Îi a mea!
– Ba a mea!
– A mea!
– A mea!
Și amândoi în cor:
– Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Aproape că părea să le facă plăcere să spună în cor „Aaaaaaa!”.
După vreun minut, secvența se reia identic, identic. Indiferent cu ce cântecel încercam să-i iau, ce le povesteam, secvența se relua iar și iar.
Totuși, spre finalul orei, unul dintre ei a început să fredoneze – pe ici, pe colo chiar cu ceva versuri – cântecul pe care îl pusesem clasei, „Îmi place Biblia”. Am rămas mască. L-am lăudat degrab, bineînțeles, dar uimirea nu mi-a trecut cu una, cu două. Copiii sunt niște universuri mereu surprinzătoare, bune de descoperit la nesfârșit. Adulții la fel.
E clar că faze de acest fel se vor mai repeta, posibil și mai complicat. Vom vedea…
Ave, verum
corpus, natum
de Maria Virgine,
Vere passum immolatum
in Cruce pro homine,
Cujus latus perforatum
fluxit aqua et sanguine,
Esto nobis praegustatum
in mortis examine.
Ave, verum
corpus, natum
de Maria Virgine,
Ave, verum
Vere passum immolatum
in Cruce pro homine,
Cujus latus perforatum
fluxit aqua et sanguine,
Esto nobis praegustatum
in mortis examine.
Iesu dulcis, Iesu pie,
Fili Mariae.
Amen
Amen
Amen
Ați văzut tarantulele cu telecomandă din Lidl? Nu? Așa… mărime naturală, cred, dacă nu mai mari, că îs de vreo 2-3 ori mai mari decât palma.
Cică sunt recomandate copiilor de la 6 ani în sus. Serios? Mă foarte întreb cine o fi recomandat așa ceva. Arată ca scos din mediul lui natural, nu știu cum să vă spun… Mie mi s-a zbârlit părul văzându-l în cutie. Cum s-or fi bucurând ceilalți să-l vadă mergând?
O luăm razna. Oare câți rămân întregi la cap după ce văd un asemenea exemplar venind spre ei?
Extraordinar de profund, melodios, complet, complex.. bun de interpretat. Există o eliberare în a cânta așa ceva.
Feeling all the grief and sorrow
we live life with shadows in our
hearts and minds,
with tears that wait to fall when
sorrow in the world is more than
we can truly bear.
We hear the cries of children,
we see death cast shadows on
their hearts and minds,
as mothers in their grief stand
crying, weeping, weeping, crying,
crying, weeping, weeping for this
world.
On our bed of thorns such sorrow
must surely end, our tears can
wash away the sins of the world,
no more crying, weeping, weeping,
crying, crying, weeping, weeping
in this world, this world.
A avea același inamic nu înseamnă că suntem prieteni și că luptăm pentru același război. Doar că avem o mică bătălie împreună, de conjunctură, dar idealurile noastre sunt cu totul altele.
Ceea ce ne unește temporar în dispreț ne va dezbina rapid în următorul moment când se va termina această mică bătălie. Pentru că țelul nu e un țel comun, fiecare își urmărește propriul interes. Iar când oamenii înțeleg asta, târziu de obicei, după ce au dezbinat ce au putut, revenirea nu se mai face și prin cuvinte ca să repare, ci ca o ploaie inexistentă de genul: se face că plouă.
Bine spunea cine spunea că istoria ne învață că nu învățăm nimic din istorie. Ea ne învață. Doar că noi nu învățăm din ea. O știm ca pe apă, cu date și evenimente, dar habar nu avem s-o citim. Tot ce vedem a mai fost. Tot ce va fi am mai văzut de asemenea. Doar că în alte culori. Nu e chiar atât de greu să ne dăm seama. Dacă încercăm să nu ne înălțăm statui imaginare pe piedestale de carton.
Invitație la filarmonică. 🙂 Am ales câteva din piesele concertului Stabat Mater, Karl Jenkins. Însă merită ascultat tot. L-am savurat prima dată la căști; nu știu cum faceți, dar ar fi bine să fie stereo. 🙂
Concertul ăsta mi se pare o combinație de muzică simfonică bisericească și muzică de film. Are influențe arăbești, armene..
Arhiepiscopul de Canterbury a îndrăznit să declare într-un interviu că a avut momente în viața sa în care a simțit îndoieli cu privire la existența lui Dumnezeu. A menționat Psalmii, cu precădere Psalmul 88, care e plin de îndoieli. A pomenit de o dimineață în care Îl întreba pe Cel Atotputernic de ce nu intervenise într-o anumită situație pentru a preveni o nedreptate. Aici este întreg articolul.
Rumoare în tribune. Într-o discuție pe o rețea de socializare, au fost reacții de critică virulentă. Cum de își permite să declare așa ceva? Funcția sa nu îi permite asemenea sincerități, acestea trebuie făcute cunoscute duhovnicului.
Mi se pare o temă interesantă, așa că am ales să redau aici comentariul meu de acolo, cu unele adăugiri necesare. Mai mult decât interesant, cred că e și important felul în care ne raportăm la deschiderile de sinceritate ale oamenilor care conduc închinarea în biserici.
*
Nu v-ați pus problema că onestitatea preotului – dacă tot vorbim despre funcția sa – a fost intenționată pentru a crea consolare pentru enoriașii care au și ei asemenea momente, dar nu le spun nimănui pentru că nu îndrăznesc să o facă pentru a nu fi judecați, puși la canoane, poate chiar excomunicați? La spovedanie nu o pot mărturisi nici acolo pentru că funcția celui care îi ascultă spovada nu-l va lăsa pe preot(ul tradiționalist) să empatizeze cu el. Așa că enoriașul rămâne cu sentimentul extrem de apăsător al vinei că a ”putut gândi” și așa ceva, condamnându-se singuri (iar noi suntem cei mai mari judecători ai noștri), păstrând tăcerea și ajungând, astfel, un fel de ipocrit fără voia sa ori considerându-se un creștin ”anormal” sau un creștin insuficient sau poate chiar necreștin. Spun toate acestea nu doar dintr-un exercițiu de empatie, ci pentru că știu că se întâmplă aceste lucruri, pentru că știu oameni care au avut puterea să recunoască faptul că au avut asemenea momente și le-au făcut cunoscute la spovedanie și au fost întâmpinați în mod nefericit, în loc să fie ascultați deschis și sincer. S-a întâmplat la case mult mai mari în istorie și au recunoscut și aceia. Cei care au predat istoria creștinismului trebuie să știe și numele acelora.
*
Eu consider că asemenea sincerități ”periculoase” venite din partea celui care păstorește turma Domnului ar fi mai mult decât binevenite și pentru că suntem oameni, iar sentimentele omenești oscilează, iar un pastor, un preot, un episcop sigur cunoaște aceste trăiri foarte bine și și-ar putea liniști credincioșii, le-ar putea oferi un cadru în care să se simtă normali, în care să nu se teamă de propriile sentimente, întrebări. Dimpotrivă, cred că asemenea momente în care îți pui asemenea întrebări e esențial să ai cu cine le discuta sau măcar să ai pe cineva despre care să știi că a trecut pe acolo și a rămas creștin, a rămas încrezător în Dumnezeu, în Isus. Lupta cu noi înșine e cea mai grea luptă, nu-i așa? Dacă nu vedem că și cei mari le-au avut și le-au câștigat (au fost ajutați de harul lui Dumnezeu că le câștige), cum altfel ar putea creștinul de rând să aibă o speranță că este pe drumul cel bun?
Zic și eu.
Generația tânără nu fuge de dinozauri. Nici nu-i disprețuiește. Așteaptă doar să fie ce învăța de la ei. Să vadă exemple care să ridice ștacheta, nu care s-o coboare. Să vadă cum le-ar plăcea să ajungă atunci când se vor face mari. Nu mici.
Dacă există totuși pentru mine asemenea modele în blogosfera apropiată? Da, unu. Sau doi.
Nu, nu sunt dintre cei vocali, care trag microfonul din fața altora ca să se audă ei, care ies în evidență la prima vedere. Trebuie căutați atent și priviți cu lupa. Binele e puțintel.
Cică mirarea e ceva rău. E semn de copilărie, de necunoaștere, de naivitate. Dacă e așa – și eu nu sunt deloc convinsă că ar fi – atunci prefer să rămân așa, ba chiar să îmi aprofundez mirarea.
Eu mă mir de apusurile de soare – uneori cu obiectivul la ochi, fotografiind din același punct – cum sunt diferite de fiecare dată. Nu este unul ca altul. Mă mir de semnele de bunătate pe care mi le arată Dumnezeu în fiecare zi prin oameni pe care îi alege să-mi facă un lucru bun sau să-mi spună ceva frumos exact atunci când am nevoie mai mare. Mă mir de dragostea și prețuirea cu care mă înconjoară oamenii când mă întreb dacă au ce iubi la mine. Mă mir de cât de frumoasă se arată natura într-o lume atât de păcătoasă. Mă mir de floricelele pe care nu le-am observat în locurile de unde nu te-ai aștepta să fie viață.
Mă mir și de oamenii care au trecut prin suferințe oribile, de cei închiși pentru credință, de evreii care au supraviețuit torturilor. Mă mir cum au putut supraviețui DUPĂ ce au supraviețuit, iar nouă ne e atât de greu să supraviețuim cu micile noastre dileme; nouă ne e atât de greu să ne ducem tragedia proprie și, numai când vedem ce tragedie au avut aceștia, putem răsufla rușinați, spunându-ne: ”și eu îmi fac griji de ziua de mâine.”.
Da, prefer să mă mir în continuare, să fiu vie și să îmi ridic sprâncenele spre un frumos nevăzut până acum, spre un tragic la care n-am plâns până acum. Să nu ajung indiferentă pentru că atunci ar însemna că nu mai trăiesc, că am văzut și am știut tot. Însă singurul care vede și știe tot e El.
Nu știu cum se iubește un om care nu e personal. Un creier documentat, o minte sclipitoare, un om de știință să fie. Bine. Ei, și? Ce să faci cu o carte umblătoare decât s-o așezi înapoi pe raft? Locul ei nu e printre impresii, contradicții, suferințe, intuiții, regrete, ratări de calcul, bucurii copilăroase, vise, vieți…
«Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiți despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată: ”Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac mai mult? Face el colecție de fluturi?”. Ci întreabă: Câți ani are? Câți frați are? Câte kilograme cântărește? Cât câștigă tatăl lui?”. Numai atunci cred ei că îl cunosc. Dacă le spuneți oamenilor mari: ”Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu mușcate la ferestre și cu porumbel pe acoperiș”…, ei nu sunt în stare să-și închipuie cum arată o asemenea casă.»
«Cred că aş face totul la fel, pentru că structura mea de mare naivitate, care de multe ori a fost lovită pe nedrept, nu se poate schimba. E firea mea.
Nu mă văd prudent. Nu mă văd calculând meschin. Am fost întotdeauna un om echilibrat şi tot pe drumul ăsta aş merge.»
Dacă e azi ziua de azi, atunci merită să citească și alții un poem pe care l-am cules cândva în timpul studenției pentru că n-am putut trece pe lângă el; nu-mi amintesc unde l-am citit, pe atunci nu era internet la noi și mă foloseam din plin de caiete ca să le ”fotografiez”. Caietele țin și după ce toate cd-urile dau erori de vechime.
Și uneori îmi aminteam de poemul ăsta, de cât de sfredelitor mi s-a părut și atunci, și ori de câte ori îl reciteam. E scris deSolo Juster, din volumul ”Lacrimă interioară”. E poet de limbă română din Israel, supraviețuitor din lagărele de muncă obligatorie.
Restul veți înțelege.
Cai verzi
când am fost ars
de șase milioane de ori
când urletul meu
era
cu fumul rotocoale
când lumea și-a ieșit din minți
codrii n-au vuit
nici Dunărea
nu s-a-nturnat din cale
nu-ți vine să crezi
cum lumea se minte
șase milioane de crime să uite
visând cai verzi
De când am auzit piesa asta, am fost fascinată de ea, mai ales că nu i-am putut da de capăt nicicum. Nimeni dintre cei întrebați nu a putut să mă ajute s-o identific. Am primit-o cu denumirea de Instrumentala1, track 6.
Îmi seamănă teribil cu aerul din Lista lui Schindler, dar degeaba. Chiar dacă nu știți cu precizie, măcar dacă mă puteți îndruma spre un compozitor, spre un album.
Dacă nu mă puteți ajuta nicicum, spuneți-mi măcar ce vă transmite. Și asta m-ar bucura mult. Am făcut un schimb de păreri cu un prieten, se pare că părerile erau foarte diferite.
p. 14: Deși rostesc multe vorbe goale despre Evanghelia harului, mulți creștini trăiesc ca și cum numai disciplina personală și negarea de sine ne-ar putea transforma în ființe perfecte. Accentul cade pe ceea ce fac eu, mai degrabă decât pe ceea ce face Dumnezeu.
p.15. Ne descoperim incapacitatea de a adăuga chiar și un centimetru la statura noastră spirituală. De acolo începe lunga iarnă a vrajbei noastre, care în cele din urmă degenerează în posomorâre, în pesimism și într-o formă subtilă de disperare – subtilă întrucât trece neobservată, nerecunoscută și, prin urmare, nesupusă interogației. Disimulată în plictiseală și corvoadă. […] Viața devine searbădă și lipsită de bucurie.
[…] Dându-ne peste cap pentru a-l impresiona pe Dumnezeu, chinuindu-ne să câștigăm buline roșii, căznindu-ne să devenim mai buni, dar ascunzându-ne, pe de altă parte, meschinăria și sentimentul permanent de vinovăție, nu facem decât să-i provocăm dezgust lui Dumnezeu și să tăgăduim în mod flagrant Evanghelia harului.
p.16. La fel ca mulți alți creștini din zilele noastre, și Luther s-a chinuit noaptea cu această întrebare fundamentală: cum am putea noi spune că Evanghelia lui Hristos e ”vestea bună”, dacă Dumnezeu este un judecător drept care răsplătește binele și pedepsește răul? Era oare necesar ca Isus să vină și să ne transmită acest mesaj înfiorător? Cum ar putea revelația lui Dumnezeu în Isus Hristos să fie numită pe drept cuvânt ”veste” de vreme ce Vechiul Testament abordează aceeași temă și cum, pe de altă parte, ar putea fi numită ”bună”, în contextul amenințării pedepsei care atârnă ca un nor negru asupra istoriei?
***
A avea bucurie în suflet nu e un păcat. Dimpotrivă!
Dacă avem doar atâta libertate cât ne lasă (sau ne-ar lăsa) ceilalți, se cheamă că nu avem deloc libertate. Că suntem subjugați de ei, că depindem de ei, chiar dacă nu vrem s-o recunoaștem.
Că suntem cu sufletul legat de respectul pe care nu ni-l dau cei care ne-am dori, că ne târâm suferinzi după laudele și aprobarea lor și strigăm să ni se recunoască meritele. Se cheamă că atitudinea altora față de noi e mai importantă decât atitudinea noastră față de noi înșine. Și, mai presus, mai importantă decât atitudinea lui Dumnezeu față de noi. Ce fel de libertate mai e aceea?
lucrurile evidente. pe astea le înțelegem și vedem cel mai târziu. le amânăm, le împingem dinaintea noastră, le facem uitate, prost înfățișate, false de bună seamă, căci sunt prea evidente și sigur nu pot fi adevărate de vizibile ce sunt ochilor noștri. iar când colo,.
1. Cît despre mine, fraţilor, nu v’am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos.
2. V’am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi,
3. Pentrucă tot lumeşti sînteţi. În adevăr, cînd între voi sînt zavistii, certuri şi desbinări, nu sînteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?
4. Cînd unul zice: ,,Eu sînt al lui Pavel!” Şi altul: ,,Eu sînt al lui Apolo”: nu sînteţi voi oameni de lume?
5. Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin cari aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul.
6. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească:
7. aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sînt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească.
8. Cel ce sădeşte şi cel ce udă, sînt tot una; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui.
9. Căci noi sîntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sînteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.
(1 Corinteni 3:1-9)
Că nu suntem nici azi cu nimic mai buni decât atunci; atât că ne-am mai perfecționat metodele, dar tot zavistii, certuri și dezbinări avem. Că sunt alte nume în loc de Pavel și Apolo, da. Ba s-au mai înmulțit, ca să fie paleta de alegere mai largă. Iar dacă nu avem nume de oameni ca motiv de dezbinare, atunci avem etichetele religioase. Cum ar vrea Dumnezeu să fim, oare?
libertatea supremă între oameni: să nu mai ai pe nimeni de iertat (inclusiv pe tine), să nu mai ai pe nimeni de la care să trebuiască să primești iertarea și să îi iubești pe toți necondiționat (inclusiv pe tine).
He did it! Rubenule, mă bucur pentru inimă în dinți, pentru inimă așezată pe hârtie, pentru hârtia mai eternă decât cuvintele rostite! Îți doresc cuvinte într-o veșnică și frumoasă schimbare spre tot mai Bine sub lumina Cuvântului și oameni în jurul acestor cuvinte!
Les Miserables 2012. Cu mici excepții de secvențe, cred că ar fi bun de arătat elevilor sau studenților. Ca să vadă ce poate ieși atunci când bunătatea unui om se întâlnește cu ura altui om. Sau harul lui Dumnezeu se lasă peste om. Am văzut și varianta cu Gerard Depardieu. Cred că îl prefer pe cel din 2012 cu niște amendamente.
E prea întunecat. Puține scene cu lumină, personajele se disting cu greutate uneori. Altul ar fi că ține cam mult. 160 minute.
Dar ca sensibilitate atinsă, nu știu alt film care să mă fi cutremurat așa. Cu toate că știam povestea. Este un remake care, după mine, își depășește predecesorii.
Vocile foarte bune, n-am avut nimic de reproșat. Plus că l-am auzit pe Crowe cântând din nou. Nu știu să spun care personaj mi-a plăcut mai mult, în afară de tutorii lui Cosette, de care nu te poți îndrăgosti nicicum, fiecare are ceva atrăgător, ceva sensibil, ceva uluitor, ceva nemaipomenit de omenesc și frumos, chiar dacă e o slăbiciune, un neajuns.
Două clipuri.
One day more, unde apar toți:
I Dreamed a Dream (Anne Hathaway – mama lui Cosette):
Am deschis o nouă pagină pe blog, vă aștept să vă dați cu cititu în stambă, mă interesează bogățiile pe care le descoperiți. Nu vă forțați să veniți din prima cu liste întregi. Un titlu? Perfect. Scrie-mi unul și spune-mi de ce. Așa cum vine pe fus. Mâine îți amintești altul? Nimic mai potrivit: dă-l pârtie.
”Spălați-vă și curățiți-vă! Luați dinaintea ochilor Mei relele pe care le-ați făcut! Încetați să mai faceți răul!
Învățați-vă să faceți binele, căutați dreptatea, ocrotiți pe cel asuprit, faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă!”
”Veniți acum să ne judecăm”, zice Domnul. ”De vor fi păcatele voastre cum e cîrmîzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lîna.
(Isaia 1:16-18)
Și lumea chiar caută dreptatea. Ciudat. Însă nu dreptatea cui trebuie. Abia aici se vede limpede. Lumea caută propria dreptate, caută să dezvăluie celorlalți că nu greșise, caută să se apere. În loc să caute dreptatea celuilalt, să se gândească mai presus de toate la binele altuia, la binele asupritului, orfanului, văduvei. Dar versete de tipul acesta umblă mereu în gura noastră atunci când ne apărăm de acuze; trebuie să proclamăm adevărul, să dăm în vileag minciuna, căci Dumnezeu urăște minciuna. Și demonstrând păcatul altora asupra noastră, ne mândrim cu dreptatea noastră. Numai că El urăște și mândria. Iartă-ne, Doamne..
Am rămas cu un gând în timpul lui Yun (mai puțin din ceea ce a spus el, cât din cele spuse despre el): oameni ca el au suferit pentru Cristos. Prea mult suferim azi (și mă gândesc la mine) pentru noi înșine; pentru propriile noastre dorințe, voințe, slăbiciuni, orgolii. Cam puțin putem da, nu?
A venit primăvara. Cerul senin, soarele clar și desfășurat. A venit viața și culoarea florilor.
Much
Era într-o noapte de revelion rece, acum câțiva ani, când rămăsesem singură acasă; ai mei erau în sat, grijind de bunica; împlinise de câteva zile 100 de ani. Povesteam cu Adama că mi-e bine chiar dacă nu e lume în jur, că sunt liniștită dacă știu că ei sunt bine acolo, împreună, e mai ușor de purtat povara. Mi-a spus că nu se poate să rămân singură de revelion și că mă cheamă la ea măcar câteva ore. Nu-și închipuia cum mi-ar fi bine fără ceilalți, așa că a venit după mine și m-a dus între ai ei. Am povestit cu toții, am mâncat, ne-am rugat împreună. Când m-a adus înapoi, m-a îmbrățișat lung și magnetic. Îmi făcuse cadou niște oameni, niște momente pline, întregi, niște bucăți de cer.
Mă rog pentru Adama. Dumnezeu să dea multe primăveri și multe lanuri de maci în brațele ei!
– ”Tot ce faci, fă ca pentru Domnul”, nu așa scrie? Fă ca pentru El.
Și asta ce înseamnă? Nu vreau să mă gândesc doar la ”temeinic”; asta fac și roboții. Dumnezeu nu își dorește roboți, cu siguranță.
**
L-am întrebat pe un prieten dacă nu ar vrea să facă un anume lucru. Știam că are mari rețineri, dar știam și că i-ar face bine. Mă așteptam și să refuze. Mi-a spus că o face de dragul meu. Impresionată la coolme, mi-am spus că asta trebuie să fie Iubirea.
**
Un lucru banal sau odios care poate deveni o plăcere când o faci pentru cineva iubit doar pentru că știi că îl bucură. Un astfel de lucru făcut pentru Cineva iubit.
De fapt, și cei care ne stresează, ne enervează și ne obosesc sunt lăsați de Dumnezeu acolo, cu noi pentru un scop, pentru a ne finisa încă puțin, pentru a ne ajuta. Nu pentru a ne distruge. Căci nimic nu se întâmplă fără să vrea El și toate sunt în mâna Lui. Și ei fac parte din ”toate lucrează spre binele…”
Găsesc într-un roman o replică ce mi se lipește de creier și mai ales de inimă:
”întotdeauna trebuie să avem lucruri pe care le regretăm; ne ține smeriți”.
Am întâlnit oameni la care am văzut din prima că au întotdeauna ce regreta. Că nu duc lipsă, că nu sunt săraci în regrete și, deci, nici în analiza de sine. Și, deci, în aprecierea corectă de sine. Pentru că, dacă toți păcătuim, toți ar trebui să avem din plin ce regreta (pentru mine, întâlnirea cu un om smerit mă face să îmi dau seama că de mult trebuia și eu să fiu așa). Însă aceasta nu vine prin forțe proprii.
Nici vindecarea regretului și transformarea lui în viață din belșug și în Bine nu vine prin forțe proprii. Nu singuri ar trebui să încercăm să devenim mai după placul Lui.
Ieri, într-un mall, mâncam cu niște prietene și povesteam. Printre șirurile meselor, am observat un bărbat îmbrăcat mai neglijent, foindu-se de ici-acolo cu o plăsuță în mână. Nu părea să aibă o destinație precisă, dar nici să aștepte pe cineva anume. Brusc îmi păru suspect. Le-am avertizat pe fete că poate ar trebui să fim cu ochii pe genți, să nu avem surprize. Am continuat să-l urmăresc, totuși, printre băsădelile noastre, curioasă. Când vreunul dintre clienții localului se îndrepta spre coșul de gunoi pentru a-și curăța tava, omul se apropia rapid să colecteze punguțele de hârtie pe care le aruncau și, dacă mai rămăsese ceva în ele, se așeza grăbit la o masă găsită liberă și înfuleca rapid bucățile. Iar apoi își relua plimbarea.
Vasăzică, nu căuta să fure, cum mă gândisem eu, ci doar vâna rămășițele de la mesele ”bogaților”. Subit mi se făcu milă de el, deși nu cunoșteam despre el nimic. Și tot subit îmi păru rău că îl bănuisem de furăciuni.
Adevărul e că nu toți sunt atât de răi pe cât ni-i putem noi imagina. Știu că și inversul e valabil, iar atunci când acesta are loc, îl numești pe om naiv, dar mai gravă îmi pare cealaltă variantă. Cine știe câte suspiciuni purtăm fără să fie cazul? Cine știe pe câți am putea iubi dacă nu i-am suspecta de rău? Dumnezeu vrea să-i iubim oricum. Că, oricum, toți căutăm același lucru: să fim iubiți și să fim lăsați sau încurajați să iubim.
Am auzit azi o rugăciune – nu cea din Biblie – care spunea, între altele: ”Doamne, îți mulțumim că ne dai și că ne iei.” Nu e un lucru ușor. Adică poate fi un lucru ușor s-o spui fără să o simți, dar când o spui pentru că o crezi devine greu. Și, în același timp, eliberator, dându-ți seama că toate stau în Mâna Lui și că tot ce avem e o iluzie că ar fi al nostru.
Cred că Domnul îmi ia atunci când nu știu aprecia ce îmi dă și vrea să îi fiu recunoscătoare și să îi mulțumesc pentru tot ceea ce am primit deja. Cred că îmi ia atunci când nu am încredere în El că El este Unicul, Cel Mare și Atotputernic, Cel care poartă de grijă, Cel care nu uită nicio clipă că exist și că am nevoie de El și de multe altele.
”Binecuvîntează, suflete al meu, pe Domnul
Și nu uita nici una din binefacerile Lui!
El îți iartă toate fărădelegile tale;
El îți vindecă toate bolile tale;
El îți răscumpără viața din groapă;
El te încununează cu bunătate și cu îndurări;
El îți satură de bunătăți bătrînețea
Și te face să întinerești iarăși ca vulturul.
Domnul face dreptate și judecată tuturor celor asupriți.
El și-a arătat căile Sale lui Moise
Și lucrările Sale fiilor lui Israel.
Domnul este îndurător și milostiv,
Încet la mînie și plin de bunătate.
El nu ceartă fără încetare
Și nu ține mînia pe vecie.
Nu ne face după păcatele noastre,
Nu ne răsplătește după fărădelegile noastre.
Ci cît sunt de sus cerurile față de pămînt,
Atît este de mare bunătatea Lui pentru cei ce se tem de El;
Cît este de departe răsăritul de apus,
Atît de mult a depărtat El greșelile noastre de la noi.
Cum se îndură un tată de copiii lui,
Așa se îndură Domnul de cei care se tem de El. […]
Binecuvîntați pe Domnul toate oștirile Lui, slujitorii Lui, care faceți voia Lui!”
(Ps. 103, fragment)
Timposibil 
